Luceafărul - Scrisoarea I

Paralela geniului

Luceafă rul și Scrisoarea I sunt poeme filozofice în care este valorificată

tema romantică a condiției omului de geniu. Problematica geniului este
ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer conform că reia
cunoașterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să
depă șească sfera subiectivită ții.
Atâ t în Scrisoarea I câ t și în Luceafă rul sunt prezente două planuri: unul
universal-cosmic și altul uman-terestru, care converg unul că tre celă lalt și se
interferează . Ambele au ca temă condiția omului de geniu prezentat în antiteză
cu omul comun, incapabil să -și depă șească condiția.
În secvența a doua din Scrisoarea I poetul sugerează ideea egalită ții
oamenilor, a condiției omului în lume, supus destinului și mortii. În acest
context se realizează portretul „bă trâ nului dască l”, al geniului neînțeles,
marginalizat de lume.
Tabloul al treilea conține imagini grandioase, la fel ca în Scrisoarea I prin
reprezentarea perspectivelor cosmice și a genezei universale. Luceafă rul
că lă torește în abisul uită rii spre lumile de început pentru a cere dezlegarea de
veșnicie. Tabloul are caracter scenic prin dialogul dintre Demiurg și Hyperion,
generalizâ ndu-se idei asupra condiției umane. Demiurgul reprezintă geniul
cosmic în timp ce Hyperion este un geniu al visă rii. Prin cuvintele Demiurgului
este demascat destinul uman, definit prin limitare și instabilitate.
In secvența a patra poetul ironizează iluzia omului superior, anume că se va
elibera de efemeritate prin gâ ndirea și prin creația sa. Se reconstituie
monologul savantului care crede că va cuceri eternitatea fiind apreciat de
posteritate. Satira surprinde astfel condiția omului de geniu raportat la
societatea umană , incapabilă să aprecieze valorile. Poetul imaginează un
ceremonial funebru pentru a satiriza defectele societă ții : ipocrizia, nepă sarea,
lauda interesată , ră utatea. Acestea vor conduce la deformarea sensului operei
și a biografiei geniului.
Ră spunsul Luceafă rului din ultimul tablou, după ce fata îl invocă din nou,
evidențiază superioritatea geniului care impasibil contemplă fericirea umană ,
disociind caracterul iluzoriu al vieții omului de izolarea orgolioasă în planul
cunoașterii.
În concluzie cele două poeme, așa cum au fost prezentate mai sus, arată
ipostaze diferite ale geniului. Scrisoarea I ne prezintă ființa superioară ca un
muritor, genialitatea sa fiind închisă într-un trup de om. Suferința geniului este
cauzată de luciditatea cu care el vede lumea. În antiteză cu „bă trâ nul dască l”
gă sim Luceafă rul, care caută absolutul în iubire. El nu este o ființă materială ,
cu toate acestea niciunul nu este fericit, destinul geniului fiind acela de a fi
singur în lumea ideilor sale.