Subiect de tipul II

Comentați semnificațiile următorului fragment argumentând

integrarea acestuia în romantism:
„Lună, tu... [...] raza ta și geniul morții” („Scrisoarea I” - Mihai Eminescu)

Introducere
Mihai Eminescu este, în timp, ultimul mare poet romantic european, comparabil ca
anvengură, viziune și grad de influență asupra generațiilor următoare cu Victor Hugo și
Gottfried August Bürger, cu Mihail Lermontov și Edgar Allan Poe. Apariția sa târzie în
romantism, într-un moment în care ultimele ecouri ale acestui curent se stinseseră în
Europa culturală de mai bine de două decenii și apăruseră deja semnele marcante ale
unui nou curent literar – parnasianismul, se datorează atât unui anacronism deja specific
literaturii noastre, care a receptat întotdeauna cu întârziere inovațiile exterioare, cât și
lipsei unei tradiții exclusiv romantice până la Eminescu. Chiar și liderii generației
pașoptiste (Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile
Alecsandri) nu reușiseră să creeze o istorie a romantismului românesc, înscriindu-se în
acest curent într-o manieră mai mult instinctuală, mimetică, departe de programatismul
operei lui Eminescu: „Nu mă-ncântați nici cu clasici,/Nici cu stil curat și antic/Toate-mi
sunt de o potrivă,/Eu rămân ce-am fost: - romantic” („Eu nu cred nici în Iehova”).

Romantismul, apărut ca reacție împotriva dogmelor și restricțiilor clasicismului, este o

mișcare literară și artistică, ce a apărut în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-Iea și
începutul secolului al XIX-Iea. Direcțiile acestui curent literar a avut influențe puternice și
în filozofie, istorie, drept, lingvistică, economie politică, etc. În literatura română,
romantismul apare la mijlocul secolului al XIX-lea, însă, spre deosebire de celelalte țări,
el nu ia naștere ca o reacție împotriva clasicismului. Romantismul românesc a asimilat
principiile estetice ale celui european, cristalizându-se ca o largă mișcare de redeșteptare
națională.

Comentarea temei
Așadar, fragmentul din „Scrisoarea I” este unul romantic, în primul rând, prin temele
abordate:

· Tema naturii, evidențiată prin elemente precum: „luna”, „codri”, „mării”, etc. Se
interferează armonios natura cosmică cu cea terestră, predominând în acest
fragment, luna, care plutește deasupra vastelor întinderi de apă, formând cadrul
adecvat ideilor filozofice. Se constituie, astfel, un monolog liric adresat lunii ca
instanță personalizată, cu scopul de a atenua trăirile interioare: „Lună tu, stăpân-a
mării, pe a lumii boltă luneci/Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;”.

· Tema trecerii timpului, mai exact, a timpului universal, reprezentat prin motivul
lunii: „Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții”.

1. Pentru Eminescu, luna este atât „stăpâna mării” (esență a imensităților), martor
tăcut al splendorii lumii, stimulatoare de gândiri și meditații, cât și martor al
insignifianței vieții omului și a superficialității acțiunilor umane. Cadrul pe care îl
construiește Eminescu este de la general la particular, de la panorama universului
străjuiit de „ochiul” contemplativ al lunii pânǎ la gândurile omului. Luna
guverneazǎ de la „mii pustiuri”, la codri, izvoare, mǎri, țǎrmuri înflorite, palate și
cetǎți, ca mai apoi în „mii de case lin pǎtruns-ai prin ferești”, pânǎ la gândurile
oamenilor, pe care „gânditoare le privești”.

2. În cealaltă ipostază, de martor al celor ce se petrec pe Pământ, luna meditează

asupra problemelor omenirii, al inegalităților sociale, iar imaginile prezentate se
găsesc în antiteză: ea vede „un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un
veac,/Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...”.

3. Sensul unificator al acestor categorii este dat de mesajul schopenhauerian

adresat lunii și anume identitatea în fața morții: „Deopotrivă-i străjuiește raza ta și
geniul morții”, exprimând condiția implacabilă a existenței umane. Omnipotența
lunii este egalată doar de omnipotența morții.

Comentarea procedeelor artistice și a figurilor de stil

În al doilea rând, fragmentul din „Scrisoarea I” este unul romantic prin abundența de
procedee artistice și a figurilor de stil:

4. Invocația retorică a lunii se apropie de magia incantațiilor către zeii din

antichitate, iar prin personificare ea devine asociată cu o metaforă a absolutului –
marea: „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci”.
5. Imaginea vizuală cu o topică neașteptată conotează puritatea luminii lunii: „Mii
pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară”.

6. Antiteza existentă care evidențiază inegalitatea socială, făcând referire la două

ipostaze de bogăție a oamenilor opuse: „Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n
planuri pe un veac,/Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...”

7. Inversiunea „suferințele întuneci” accentuează ideea de eliberare interioară a

omului atunci când luna este prezentă, întunecarea pe care o face aceasta
„gândirilor dând viață” .

8. Aliterația „ție singură-ți arăți!”, realizată prin repetarea consoanei „ț”, este o
figură de stil de nivel fonetic ce amplifică muzicalitatea versurilor, în același timp,
personificând luna și individualizând-o de ceilalți exponenți ai cosmosului infinit.

9. Imaginea artistică vizuală „Și câți codri-ascund în umbră strălucire de

izvoară!/Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când plutești pe
mișcătoarea mărilor singurătate!/ Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,”
prezintă o imagine asemănătore a unui pastel pe plan terestru ce construiește un
tărâm mitic, creând o atmosferă de mister.