Pașoptismul- C.

Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul

Încadrabil în romantismul european, pașoptismul este primul curent literar care anihilează
antiteza național-universal într-o sinteză superioară. Pașoptismul românesc are meritul de a fi
început modernizarea culturii și a literaturii române aflate încă în faza unui provincialism
convențional și desuet. Funcționând după principiul vaselor comunicante, cultura europeană a
timpului se deschide ca un câmp rodnic în planul dialogului. Popoarele mici, sau considerate
marginale, primesc infuzia celor mari. Din acest punct de vedere romantismul francez a fost asumat
ca un model implicit pentru romantismul pașoptist. Influențarea s-a realizat pe cale directă-prin
mișcarea revoluționară a tinerilor întorși în țară de la studii, dar și indirect, prin traduceri și imitații.
Are loc o „ardere a etapelor”, iar curentele literare -iluminism, preromantism, romantism, clasicism,
realism incipient- sunt asimilate și se manifestă simultan sub cupola romantismului pașoptist,
coexistând adesea în opera aceluiași autor.

Marii clasici: Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă

Termenul „clasic” prezintă două sensuri: unul se referă la trăsăturile curentului literar care a
dominat secolul XVII european, iar al doilea se referă la ceea ce este reprezentativ, canonic. Însă
curentul literar „clasicism” se manifestă și în afara perioadei istorice amintite, caracterizându-se
prin raționalitate și luciditate, prin nevoia de echilibru și armonie, prin încrederea în capacitatea
omului de a cunoaște lumea, dar și propria-i lume, prin cultivarea riguroasă a formei artistice.
Sintagma „marii clasici” se referă la scriitorii M. Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici și Ion Luca
Caragiale, ale căror opere au o certă valoare artistică, superioară predecesorilor, devenind repere
pentru întreaga dezvoltare ulterioară a literaturii române. Curentele literare în care se încadrează
operele acestora sunt diverse și reflectă concepția artistică și viziunea despre lume care îi
individualizează: romantism, clasicism, realism și naturalism, forme incipiente de simbolism.

Prelungiri ale romantismului sau ale clasicismului- O. Goga sau G. Coșbuc

La începutul secolului al XX-lea, intensificarea tensiunilor sociale a favorizat apariția unor

tendințe divergente, menite să reia problematica specificului național, „chestiunea țărănească” sau
ideea unității prin cultură a tuturor românilor, ideea avansată încă din secolul XIX de M.
Kogălniceanu și de adepții „Daciei literare”. Se poate vorbi așadar de o manifestare a
tradiționalismului, care a favorizat gruparea în jurul revistelor Sămănătorul și Viața românească.
Afinitățile erau mai mult de ordin ideologic, decât de unitate sau ideal estetic.

Romanul interbelic- L. Rebreanu, C. Petrescu, M. Sadoveanu, G. Călinescu

În perioada interbelică, romanul românesc atinge treapta maturizării depline, într-un cadru
social și o atmosferă de creație dominate de emancipare. Se obsevă o conștiință de sine a speciei.
Literatura română „arde etapele” și se sincronizează cu marea literatură europeană în numai câțiva
ani, în sensul că formulele și viziunile narative consacrate deja în plan universal sunt preluate și
adaptate contextului propriu. Scriitorii români reacționează polemic la literatura idilică a începutului
de secol, optând pentru un realism de atitudine. Se manifestă mai multe tendințe romanești: 1.
Sincronizarea cu romanul european, prin impunerea unor modele de creație consacrate, care sunt
valorificate substanțial, în proza subiectivă (C. Petrescu); 2.Se conservă spiritul tradiționalist, care
se manifestă într-o gamă bogată de nuanțe și formule narative ( M. Sadoveanu, L. Rebreanu); 3. La
intersecția celor două tendințe se situează ceea ce s-a numit „modernismul moderat”, al prozei
interbelice, constând în asumarea unui ritm mai lent, mai firesc de dezvoltare a speciei, prin
asimilarea elementelor de noutate și adaptarea lor la un specific spiritual și estetic autohton
(modernismul lovinescian, promovat la revista și cenaclul „Sburătorul”).

Poezia interbelică. Modernism și tradiționalism- L. Blaga, T. Arghezi, I. Barbu, I. Pillat

Dobândirea conștiinței de sine a poeziei moderne- care în spațiul românesc va atinge

apogeul în perioada interbelică- se produce în plan european în primul sfert de secol XX, pe fondul
unei crize a valorilor anticipate și observate din unghiuri diferite de gânditorii timpului: Nietzsche
propovăduia „religia supraomului” și răsturnarea sistemului de valori consolidat de creștinism timp
de aproape două milenii; Bergson identifica, în spatele unui timp fragmentat de intelect „durata
pură” a eului profund, Freud înainta pe verticala ființei umane, postulând principii ale psihologiei
abisale. Se constituie, astfel, premisele unei derive a gândirii universale, cu ecouri și în planul
creației poetice. De altfel, simboliștii francezi subminaseră ireversibil templul poeziei tradiționale,
clasice.

Simbolismul- Bacovia

Apărut într-un moment de criză a gândirii și a sensibilității europene, simbolismul propune

un salt fără precedent în literatură, determinat, în esență, de reconfigurarea raportului om-univers,
pe baza instaurării, la jumătatea secolului al XIX-lea, a unui adevărat „ mit al științei”. Curentul se
înscrie, așadar, în această tendință de „renaștere” a literaturii, de redefinire a umanismului din
secolele anterioare, prin realizarea unei „ mutații a tuturor valorilor” și „prin crearea de noi valori”
( Fr. Nietzsche, Amurgul idolilor). Cultivând o estetică a profunzimii, simboliștii promovează
„poezia pură”, dezrobită de experiența directă și de „fotografierea” naturii. Ei cred în existența unei
suprarealități a conștiinței individuale, a visului și a intuiției.

Romanul postbelic- Marin Preda

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, după epoca de maximă înflorire a literaturii
din perioada interbelică, proza românească se afla într-o etapă de dezvoltare comparabilă cu cea
europeană, însă evoluția ei ulterioară se va „rătăci” în hățișul schimbărilor ideologice aduse de noul
regim politic. Se produce astfel o fisură semnificativă, cauzată de impunerea realismului socialist,
după modelul sovietic, preluat de toate țările din Est, aflate sub raza sa de influență. În ciuda
imixtiunii politicului, care a dus la mari concesii și compromisuri estetice, în perioada postbelică se
scriu, totuși, romane de calitate, iar multe dintre ele se publică, restul formând ceea ce se cheamă
„literatura de sertar”, care va fi redescoperită după 1989.

Dramaturgia postbelică- Marin Sorescu

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, dramaturgia și arta spectacolului cunosc în plan

universal o evoluție remarcabilă. Se realizează mutații altădată de neconceput, în sensul îndepărtării
de text și al modelării, de către regizor, a intenției dramaturgului, pentru a crea efecte artistice noi.
Scena devine, prin urmare, un spațiu al creativității neîntrerupte și chiar al improvizației. Oamenii
de teatru preiau accente ale gândirii și ale sensibilității din sfera filosofiei și a celorlalte arte. În
pofida condițiilor de ordin social-politic, dramaturgia românească postbelică înregistrează
contribuții semnificative, prin piesele unor autori precum: Camil Petrescu, Lucian Blaga, Marin
Sorescu. Totodată, în afara granițelor țării este recunoscut ca original dramaturg al absurdului
Eugen Ionescu, piesele sale înregistrând un succes covârșitor.

Personajul literar

Personajul este, așa cum arăta Roland Barthes, „omul de hârtie”, actantul implicat în
acțiunea relatată de opera epică sau dramatică. Termenul provine din fr. personnage (cf. lat. persona
„mască de teatru”, apoi „rol”). Așa cum opera literară, ca și teatrul, a cunoscut de-a lungul
veacurilor mai multe interpretări, la fel și personajul literar a luat înfățișări diferite în epoci diferite.
El își capătă dreptul la viață în tragedia antică, sub înfățișarea „eroului”. În clasicism se confundă cu
„caracterul”, fiind construit în jurul unei singure idei sau calități ( avarul, bigotul, mizantropul).
Intenționând să depășească schematismul anterior, romanticii vor crea personaje bazate pe antiteze
bun-rău, frumos-urât, în conflict cu lumea și cu ei înșiși. Abia realismul, prin dramă și roman
îndeosebi, va marca o adâncire notabilă a cunoașterii omului prin personaje cu o bogată viață
interioară și în continuă evoluție psihologică. În ceea ce privește clasificarea, avem personaje
„plate” (simple) sau „rotunde”(complexe)