Rolul literaturii în perioada paşoptistă

1.Introducere :
 Influenţele literaturii paşoptiste în literatura română din secolul al XX-lea.
2.Cuprins:
 Definiţie.
 Secolul al XIX-leaal romantismului si al naţionalismului.
 Etapele romantismului românesc.
 Paşoptismul.
 Romantismul paţoptist.
 Revista „Dacia Literară” ("Introductie" ) de Mihail Kogălniceanu.
 „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi.
 Critici.
3.Încheiere:
 Concluzii privind influenţele literaturii paşoptiste în literatura română.
4.Idei principale.
 1. Introducere :
Influenţele literaturii paşoptiste în literatura română din secolul al XX-lea.
Independenţa politica şi libertatea naţională devin coordonatele
fundamentale ale acestei perioade. Epoca paşoptistă marchează inceputul
literaturii noastre moderne, iar prin opera scriitorilor se instaurează un
nou climat literar si o nouă stare de spirit.
Cea mai spectaculoasă etapă din istoria culturii române moderne
se manifestă la începutul secolului al XIX-lea, când se trece de la
mentalitatea feudală, de tip oriental, la cea modernă, ocidental-
europeană. În numai o jumătate de secol românii se racordează la
formele de existenţă ale Europei Occidentale, renunţând definitiv la
tiparele medievale. Despărţirea de vechile obişnuinţe a fost un proces de
mai bine de un secol, declanşat de boierii Partidei Naţionale în deceniile
doi şi trei ale secolului romantic şi postulat de Revoluţia de la 1848 din
Bucureşti, Iaşi ori Câmpia Libertăţii din Blaj. Această schimbare radicală
de mentalitate se datorează ideologiei romantice, cunoscute în mod direct
de către intelectualii formaţi la şcolile Apusului sau prin intermediul
traducerilor atât din operele unor mari creatori.
 Până la Eminescu, a cărui operă poetică este o contribuţie
originală românească la romantismul universal, creatorii noştri s-au
străduit să imite modelul romantic european, să-l autohtonizeze şi să-l
adapteze gustului mai puţin cultivat al conaţionalilor. Debutul modernităţii
culturii româneşti coincide cu o serie de iniţiative culturale care au condus
la afirmarea unei culturi naţionale, în limba şi tradiţiile romanităţii
europene. Acum s-au reorganizat formele învăţământului laic şi
confesional, s-au exprimentat formele moderne de asociere literară, s-a
inaugurat presa de opinie politică, literară, istorică ori de informaţie
enciclopedică, s-au pus bazele unui teatru românesc ş.a.
În acest timp în literatura română se constată o recuperare a
unei întârzieri din ce în ce mai vizibile faţă de sensibilitatea europeană,
ceea ce a adus la receptarea aproape simultană a influenţelor clasice. În
evoluţia literaturii există întotdeauna legături de continuitate şi „cu cât
scriitorul este mai mare, cu atât legăturile lui cu trecutul şi viitorul sunt mai
adânci”. Astfel, între literatura paşoptistă şi cea anterioară şi posterioară
există o unitate insolubilă. Aşadar, principala trăsătura a literaturii
paşoptiste constă în coexistenţa curentelor litarare, nu numai în opera
aceluiaşi scriitor, ci chiar în aceeaşi creaţie.
 2.Cuprins:
•Definiţie

Caracterizată prinr-o puternică manifestare a constiinţei

naţionale în toate provinciile romaneşti, perioadă fixată cu aproximaţie
între 1830-1860 delimitează o epocă distinctă în evoluţia istorică a
literaturii romane, numită în mod curent epoca paşoptistă.
Perioada paşoptistă este o epocă de afirmare a literaturii
naţionale.
Romantismul este o miscare artistica si filozofica aparuta in
ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa care a durat mare parte
din secolul XIX.A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase
perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic.
Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un
program bine definit, care ridică literatura noastră de la încercările
minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu.
•Secolul al XIX-leaal romantismului si al naţionalismului.
Secolul al XIX-lea a marcat cele mai rapide şi surprinzătoare
transformări în conştiinţa individuală finalizând lupta de cucerire a naturii de
către om. Numit secol al naţiunilor, al raselor, al istoriei ori al economiei
politice, el poartă pecetea expansiunii individualităţii căpătând substanţă prin:
fărâmiţarea universalităţii şi desacralizarea profundă şi progresivă a existenţei,
iraţionalul cultivat şi sistematizat (contemporan cu iluzia scientistă şi istoristă),
intuiţia unei vieţi posibile cu care este înzestrată natura, reducţionismele
raţionaliste intolerante, generatoare de utopii economico-sociale. Realizările şi
iluziile sale culturale l-au consacrat ca „romantic”.
Termenul romantic a cunoscut un lung traseu de la utilizarea lui cu
sensul de „romanesc”, „extravagant,” „absurd”, „pitoresc” în Anglia (1659) şi
Franţa (1675), până la cel de mişcare coerentă a marilor literaturi occidental
europene: „Chemat la viaţă cu funcţia modestă a unui sinonim, personalizat de
Rousseau într-un sens liric, folosit spre sfârşitul secolului al XVIII-lea sub
impulsul Şcolii de la Jena ca antonim (opusul termenului clasic), devenit, în fine,
substantiv abstract, el părea a-şi fi luat locul printre uneltele spiritului uman spre
1830”.
 Ca mişcare literară europeană, romantismul se manifestă cu
deosebire ca o artă poetică a surprizei, a şocului, a imaginaţiei şi a
libertăţii, opusă clasicismului înţeles ca ordine a logosului, ca un acord
între strategia şi practica creaţiei, ca o însumare a procedeelor în reguli de
aplicabilitate universală. Poetica romantică amendează poetica
tradiţională fără a oferi norme şi tehnici specifice. Ea este constituită din
prefeţe şocante (V. Hugo, Cromwell, 1827), scrieri de circumstanţă
(Stendhal: „Je suis un romantique furieux, c’est à dire, je suis pour
Shakespeare contre Racine et pour lord Byron contre Boileau”, 1818) sau
eseuri nedefinitivate (Schlegel, Cours de littérature dramatique). Lipsa ei
de unitate a permis în fapt o continuitate stilistică între formele clasice,
impuse în secolul al XVII-lea, şi cele romantice, din secolul al XIX-lea,
precum şi existenţa unui clasicism al romanticilor, a unei reconcilieri
surprinzătoare a clasicului cu romanticul. Studiul prozodiei romantice a
condus la opinia că: „versul nu iese din perfecţiunea formal prozodică,
provocată de stricta observare a retoricii, iar tărăgănarea uniformă a
alecsandrinului, pendularea lui egală demonstrează că nimic nu s-a
schimbat în mecanica versificaţiei până la 1850”.
 Romantismul la inceputul al-XIX- lea
Romantismul este o miscare artistica si literara aparuta la inceputul
secolului al-19 lea ca o reactie inpotriva clasicismului si regulilor lui formale,
fiind caracterizat prin introducrea notelor de lirism, de sensibilitate, de
imaginatie, prin cultul naturii si tendinta evaziunii in trecut. Inclinare spre lirism
spre visare spre melancolie. Un concept cum este acela de romantism al
clasicilor, pus in circulatie de Emil Deschanel, sau cel de clasicism al
romanticilor, enuntat de Pierre Moreau, reprezinta doar o tentativa nefericita de
tulburare a granitelor si asa destul de fragile si variabile ale unui curent literar
cum este romantismul.
Ideia unui romantism al clasicilor care trimite la Racine Shakespeare,
Petrarca, Dante etc. nu este prezentata doar de Emil Deschanel. Ea apare sub
diferite forme in prefe]ele cu un caracter programatic ale scriitorilor romantici,
in studiile acestora, ca si in operele fra]ilor Schlegel.
Se cuvine de asemenea, si precizam ca prezenta unor “atitudini
romantice” individuale in fata existentei nu presupune in mod obligatoriu
atestarea unei literaturi romantice in toate timpurile.
Miscarea in timp, suscinta de granitele de inceput si de sfârsit ale
romantismului, ramâne mereu deschisa, dat fiind in primul rând faptul ca
acestea sunt variabile de la o tara la alta.
 Critica romantica face parte dintr-o mare devenire. Diversificarea ei reala se va produce abia in
a doua jumatate a secolului al-XIX lea.
Caracteristicile generale ale literaturii romantice:
 prezența eului liric în textele literare, subiectivitatea trăirilor
 exprimarea cu prioritate a sentimentului și sensibilității
 libertatea creației, absența oricăror reguli sau constrângeri estetice (prezente la clasicism)
 întoarcerea spre trecut și adorația trecutului, în special al evului mediu și goticii
 îmbogățirea limbajului poetic cu regionalisme, neologisme și stilistic
 exprimarea specificului național în literatură
 tendința de a prezenta istoria într-o lumină ideologizată, glorificarea eroilor și libertății
 apar multe opere care au loc în peisaje, culturi, personaje țări exotice cere reflectă dorința de evadare
din viața reală
 descoperirea folclorului național
 aspirația spre absolut (iubirea perfectă, libertatea deplină și cunoașterea totală
 apar culegerile de basme și folclor național și includerea limbajului popular în literatură
 teme romantice: viața, moartea, iubirea, libertatea, exotismul
LITERATURA ROMANA:
 Mihai Eminescu
 Alecu Russo
 Costache Negruzzi
 Vasile Alecsandri
 Cele doua romantisme
În cadrul romantismului occidental se disting două etape cu
trăsături distincte: High şi Bidermeier Romanticism. High Romanticism
este o mişcare literară cuprinsă între ultimele decenii ale secolului al
XVIII-lea până la ultima prezenţă europeană a lui Napoleon I (1815),
ale cărei trăsături sunt: antiilumunism, antimonarhism, anticlericalism,
miraj pentru Evul Mediu, atracţie pentru contemplaţie, egoism şi
deziluzie. A doua etapă a romantismului are un aspect mai conformist,
revolta romantică găsind forme de adaptare socială. Denumirea lui
corespunde nu numai unui personaj dintr-o dramă germană, ci şi unui
stil de mobilier burghez, confortabil. Bidermeier Romanticism se
manifestă prin continuitatea clasicismului în romantism, utilizarea
retoricii şi a stilisticii clasice la noile forme ale romantismului .
Acestei forme secundare a romantismului îi corespunde
romantismul răsăritean: „în Europa de est n-a existat un Iluminism
integral, ci doar o prindere din urmă a ultimei sale etape (cu toate hibele
sale preromantice).
 Dezvoltarea zonală unitară a condus şi la existenţa
unor trăsături specifice.:

 Iniţierea în romantism
 Romantismul răsăritean
 Programele romantismului românesc
 Romantismul in Europa rasariteana
 „arderea etapelor”
 Epoca romantică
 Romantismul românesc
 •Etapele romantismului românesc
Romantismul, iniţiat în jurul anului 1820 şi continuat până la începutul
primului război mondial 1916, este mişcarea literară cea mai amplă şi longevivă în
cultura română modernă, manifestându-se aproape un secol.
I. Prima etapă, ascensivă, a romantismului românesc se derulează pe parcursul
a patru decenii, între 1820-1860, în cadrul cărora se disting ca momente mai
importante:
1. Resurecţia romantică din anii 1820-1830, când teoria imitaţiei şi traducerile
suplineau inexistenţa creaţiei autohtone.
2. Acest deceniu al romantismului ascensiv, în perioada 1830-1848, se evidenţiază
generaţia paşoptistă, prin formele sale de exprimare avântate, revoluţionare, de
baricadă.
3. Eşecul revoluţiei de la 1848 inaugurează exilul postpaşoptist, care a durat mai
bine de un deceniu, între anii 1848-1859. La Paris, Constantinopol sau Viena
intelectualitatea proscrisă încearcă să găsească noi modele literare, realitatea
culturală europeană nemaicorespunzând aspiraţiilor ei reformatoare.
II. După 1859 şi până spre 1885 romantismul românesc are un sens
descensiv, marcat de deziluzie şi pesimism, coborând din sfera luptei politice în
solitudinea artei cuvântului. Acestei ultime perioade romantice îi corespund două
momente distincte.
Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:
1. preromantismul (cunoscut și ca romantism al sciitorilor pașoptiști sau de tip
Bidermaier) : caracterizează gustul omului mediu, al burghezului; domestic,
ideizant, idilic, conservator; cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate,
plăcerile simple; creațiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada
imitării literaturii romantice din Europa de Vest, în special Franța.
2. romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt) : dimensiunea
cosmică e dezvoltată până la exces; misticism, ocultism; pasiuni înflăcărate;
capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii reale;
reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creației sale asupra autorilor ce i-
au urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui alt romantic din
spațiul românesc.
3. romantismul posteminescian : reactualizează teme și mijloace clasice și
romantice, conferindu-le o nouă forță expresivă; marchează reacțiile lumii
literare românești la depășirea apogeului de creație pentru Eminescu, sprijinind
apariția multor epigoni ce nu s-au impus, dar și a unor autori care au purtat
imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de
expresie aparținând simbolismului, semănătorismului etc.
 •Paşoptismul
Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program
particular şi supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar,
spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional,
conştiinţă civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o
retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.
Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită
deposteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o
perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia
începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri,
specii, mai multe tipuri de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se explică
în contextul epocii.
Paşoptismul (termenul fiind, în primul rând, unul social-politic care defineşte
complexul manifestărilor legate de mişcarea burghezo-democratică de la 1848)
corespunde unui moment de răspântie în evoluţia istorică a ţărilor române: trecerea de
la feudalism la capitalism, de la vasalitate la independenţă, de la fărâmiţarea în provincii
la un stat unitar naţional. În plan îngust, el începe cu anul 1840 – anul apariţiei Daciei
literare – şi se termină la finele deceniului al şaselea, odată cu unirea principatelor
Moldovei şi Munteniei şi formarea, în 1859, a Statului Român. Dar, privit într-un plan
mai larg, epoca paşoptistă începe înaintea lui 1840, continuând şi după data indicată mai
sus.
 Cu alte cuvinte, putem distinge trei etape ale literaturii paşoptiste:
 una, prepaşoptistă, anunţată de debutul lui V.Cârlova şi Al. Hrisoverghi,
continuând până la 1840, fiind dominată de figurile lui Gh. Asachi şi I.
Heliade-Rădulescu şi de activitatea primelor ziare naţionale: Albina
românească şi Curierul românesc;
 cea de a doua, cuprinsă aproximativ între anii 1840-1860, marcată de
apariţia Daciei literare, a Propăşirii şi a României literare şi de activitatea celora
care au colaborat la aceste reviste;
 a treia, cea postpaşoptistă, ce va continua să evolueze pe linia ideologiei
paşoptiste, dominată de figurile lui B. P. Hasdeu, N. Filimon, A. Odobescu.
Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european
şi parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în
adaptări după autorii străini, în special francezi, e de remarcat sincronismul
dintre manifestul romantismului francez (Prefaţa la drama Cromwell, de Victor
Hugo, în 1827) şi articolul-program Introducţie, publicat de Kogălniceanu în
1840. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului
francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-
popular de la revista Dacia literară.
 •Romantismul paşoptist
În literatura română, romantismul se face simţit prin intermediul
scriitorilor paşoptişti şi persistă mult timp după declinul curentului în culturile
vest-europene. Romantismul românesc poate fi delimitat în trei etape:
preromantică, paşoptistă şi postpaşoptistă.
Romantismul cunoaşte o perioadă pregătitoare, numită
preromantism, în Anglia în secolul XVIII şi este exprimarea unei profunde
nelinişti, îndoieli, dezamăgiri, căutări, incertitudini în raport cu siguranţa,
raţionalismul, detaşarea clasicilor. Aşadar se conturează o reacţie de
respingere a clasicilor. Preromantismul a cunoscut o concentrare în literatură
datorită unui grup de poeţi. Ca stare de spirit este nostalgia, visarea, neliniştea
etc. ei cultivând anumite teme sau motive vechi, dar transpuse într-o atmosferă
şi un spaţiu cât mai modern : viaţa este shimbătoare, fortuna labilis, vanites
vanitatum, totul e deşertăciune. Atmosfera este de mister, nelinişte propice
fantomelor, spiritelor, atmosfera este una rece , de lună rece numită atmosferă
osianică ; Osian era pseudonimul poetului J. MacPherson.
 Momentul paşoptist propriu-zis, aduce o poezie lirică, militantă, patriotică şi
vizionară, de evocare istorică, cu rădăcini adânci în bogatul filon folcloric, aşa cum
apare la scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogălniceanu,
Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Mureşanu. Principalele caracteristici ale
romantismului românesc paşoptist rămân patriotismul şi lupta pentru realizarea
idealului naţional, o conştiinţă militară cetăţenească, o inimoasă dăruire şi slujire a
poporului.
Ca orientare literară, în cuprinsul literaturii paşoptiste predomină
romantismul care va atinge apogeul abia cu M. Eminescu, considerat ultimul mare
romantic european. Dar elemente romantice sunt detectabile încă în poezia lui Al.
Hrisoverghi, V. Cârlova, I. Heliade-Rădulescu, adică în opera celor care au cultivat
motivul ruinelor şi al mormintelor, tema trecerii timpului, solitudinea şi peisajul
nocturn. În această ipostază romantismul se va îmbina cu iluminismul şi clasicismul.
Grigore Alexandrescu, de exemplu, este un scriitor clasic prin cultivarea unor specii
literare aparţinând acestui curent, fabula, satira, epistola, dar şi un scriitor romantic, prin
elegie, prin meditaţia istorică, prin cultul trecutului. Totodată, însă, elementele
romantice se vor prelungi şi în epoca post-eminesciană, coexistând cu elementele
samanatoriste şi simboliste. În acest context, ideea specificului naţional în cultura şi arta,
anunşată de Dacia literară, va fi preluată de revista Sămănătorul, la începutul secolului
al XX-lea, care va promova o literatură inspirată din realităţile naţionale, în pofida
orientărilor moderniste ale epocii.
Faptul că literatura română a paşit pe calea „europenizării” cu întârziere a
exercitat o influenţă vădită asupra ritmului de dezvoltare şi asupra căutarilor ei ideatico-
artistice. Orientarea spre înnoiri radicale, tendinţa de sincronizare la toate nivelurile cu
ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cultural constituie caracteristica
principală a paşoptismului.
 •"Introductie"
Mihail Kogalniceanu
Dacia literară Dacia literară
este o revistă apărută pe 30
ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail
Kogălniceanu. Articolul program intitulat “Introductie” incepe cu scurte
În primul număr al revistei, sub titlul
referiri Introducţie,
la publicatiile M. care
vremii, Kogălniceanu,
inafara de politica, de stiri
Pe parcursul apariţiei, ea a avut următoarea
rubricaţie, marcată prin supratitluri: administrative si de cateva stiri locale, cu contin nimic despre
literatură.
Nr. întemeietorul
1: Scene istoricerevistei, publică
din cronicile un program
Moldaviei, Scene care sintetizează în patru puncte
pitoreşti din obiceiurile poporului, Alegeri dinTema alte foi
româneşti idealurile literaredin
(texte reproduse ale„Foaie
scriitorilor paşoptişti:
Fiindminte,
pentru un program
inimăestetic, Introductie prezinta ideile pe care se
şi literatură”, „Curierul Românesc” şi „Albina intemeiaza o literatura nationala, in viziunea lui
românească”), Telegrafulimitaţiei
Daciei (ştiri Kogalniceanu. Aceste idei sunt de factura romantica.
culturale);
Combaterea scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre;
Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei
Subiectul
(studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a Moldaviei),
Crearea unei literaturi de specific naţional;nu fac o literatura, ele trebuie inlocuite cu
• Cum traducerile
Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în
o literatura originala.
Banat, Valahia şi Moldova de D. A. Damidoff, şambelan
• Pentru a se face inceputul unei literaturi nationale, scriitorii
Folclorul va face obiectul preocupărilor
al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentariitrebuie sa deseM.teoretice,
inspire dar vaautohton,
din folclorul deveni şi dinsursă
istoria
Kogălniceanu), Poezie , Alegere din alte foipatriei si din frumusetile spatiului romanesc.
româneşti,
Critica, importantă de inspiraţie;
Telegraful Daciei; • Literatura romana trebuie sa fie unitara si de aceea este
Nr. 3: Scene contemporane (C. Negruzzi,nevoie de o revista
O alergare de in care sa publice scriitorii din toate cele
trei provincii.
cai), Suvenire din Italia), Literatură străină,
Natura va face obiectul unor• Pentru Poezie
ample relatări unui
de călătorie.
instituirea sistem de valori este nevoie de o
(Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foicriticaromâneşti,
literara obiectiva.
Telegraful Daciei.
Din porunca domnitorului, după primele trei numere,
revista este suspendată şi va mai apărea abia după 1859,
în ediţia a doua.
•„Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi.
Costache Negruzzi este înainte de toate un mare prozator, fără de
invenţie,mărginit la anecdotă şi memorii, creator de valori de interpretare artistică.
(G. Călinescu).
Opera originală în proză cuprinde nuvele sentimentale şi istorice, schiţe
şi cântece eroice, amintiri despre anii de ucenicie, epistole pe teme diverse: istorie
şi critică literară, aspecte de morală ale societăţii contemporane, fiziologii.
Nuvela istorică
Istoria literară îi atribuie lui C. Negrzzi meritul de a fi inaugurat nuvela
istorică de inspiraţie romantică prin Alexandru Lăpuşneanu, publicată în primul
număr al Daciei literare, Iaşi, 1840, care se distinge atât prin mesaj cât şi prin arta
compoziţiei literare, a portretului şi a dialogului. Elaborată într-o limbă literară în
care arhaismele şi regionalismele sunt atent dozate pentru a nu împiedica accesul
cititorului român din diverse provincii la mesajul artistic, ea este un model de
tehnică literară romantică, de culoare local. De altfel, nuvela istorică este o
replică a scriitorului romantic român la presiunea exercitată de istorie, înţeleasă
nu numai ca o carte de înţelepciune despre trecut, ci şi ca acţiune practică, de
ctitorire a prezentului şi viitorului. Succesul nuvelei istorice Alexandru
Lăpuşneanu printre contemporani şi urmaşi l-a determinat G. Călinescu să afirme
că dacă limba română ar fi avut recunoaştere internaţională, nuvela lui Negruzzi
ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet al lui Shakespeare.
 Alexandru Lăpuşneanul este o nuvelă istorică scrisă de Costache
Negruzzi şi publicată pentru prima oară în anul 1840, în primul număr al revistei
Dacia Literară. Acţiunea se desfăşoară în timpul celei de-a doua domnii a lui
Alexandru Lăpuşneanul în Moldova.
Costache Negruzzi este primul scriitor roman modern din Moldova,
initiator al speciei denumita nuvela istorica. Nuvela istorica “Alexandru
Lapusneanul” este publicata in anul 1840 in primul numar al revistei “ Dacia
literara”, respectand dezideratele cuprinse de Mihail Kogalniceanu in articolul
intitulat “Introductie”. Autorul se inspira din “Letopisetul Tarii Moldovei” de
Grigore Ureche, dar modifica anumite secvente, nerespectand in totalitate
adevarul istoric. La venirea lui Alexandru la domnie , Motoc pleaca cu Tomsa in
Polonia, insa Negruzzi il pastreaza pe boier cu scopul de a reliefa trasaturile
domnitorului. Stroici nu a existat in epoca, el fiind o inventie a autorului.
Costache Negruzzi s-a inspirat din cronicile lui Grigore Ureche si Miron
Costin, insa nu a respectat intru-totul adevarul istoric national. Astfel figura
domnitorului Alexandru Lapusneanul, faptele din a-II-a sa domnie sunt preluate
din “ Letopisetul Tarii Moldovei” a lui Ureche.
 Ce anume l-a îndemnat pe C. Negruzzi să selecteze din cronica lui
Grigore Ureche tocmai capitolul dedicat domniei lui Alexandru Lăpuşneanu? De
ce scriitorul a atribuit acestui erou din istoria agitată a celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XVI-lea fapte şi trăsături reţinute din alte epoci şi atribuite altor
personalităţi ? Este evident faptul că scriitorul român a dorit să creeze o operă
literară şi nicidecum o lucrare istoriografică. Momentul evocat se identifică artistic
prin elemente de decor: vestimentaţie, obiceiuri gastronomice şi ceremonial de
curte, descripţii arhitectonice. Naraţiunea celei de-a doua domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanu urmează cronologia faptelor incluse în cronica lui Ureche, dar
autorul este interesat doar de a ilustra o idee: monarhia autoritară şi despotismul
luminat îşi încheiaseră existenţa în Ţara Moldovei o dată cu Ştefan cel Mare, iar
încercările urmaşilor de a-i prelungi existenţa se dovedesc zadarnice. Cu domnia
lui Alexandru Lăpuşneanu se încheie paractic prezenţa muşatinilor pe scaunul
ţării, iar gestul final al Ruxandrei era menit a salva dinastia. De altfel, în Ochire
retrospectivă, Scrisoarea a IX-a din Negru pe alb, autorul preciza: „Un veac era de
când aristocraţia domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci
providenţa, văzând-o bătrână şi sluţită de nelegiuiri, tinde mâna şi alege dintre ea
pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost şi necunoscut.
Îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mână. Acesta, sub numele de Alexandru
Lăpuşneanu, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi
desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba…În adevăr
Lăpuşneanu retezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi nu era el omul care să
ştie a le seca puindu-le stavilă pre însuşi poporul; pentru aceasta, fapta lui fu
judecată de crudă şi pe el tiran”.
 •Aprecieri critice
„Numele lui C. Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică
Alexandru Lăpuşneanul care ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă
literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate
închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, de cuvinte
memorabile, de observaţie psihologică şi sociologică acută, de atitudini
romantice şi intuiţie realistă. Eroii au un desen uimitor. Negruzzi a înţeles
spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive
idealităţi. În cronică domnul taie pe boieri şi boierii pe domn şi toată durata
unei domnii este o încordare de suspiciuni, de uneltiri, de trădări şi de crimă.
Nuvela ar intra în rândul naraţiunilor de asasinate italiene, de nu s-ar fi dat
eroului principal o semnificaţie superioară. Lăpuşneanu e dominat, osândit de
Providenţă să verse sânge şi să năzuie după mântuire. El suferă de melancolie
sanguinară, colorată cu mizantropie. Echilibrul între convenţia romantică şi
realitatea individului, aceasta e minunea creaţiei lui Negruzzi.” de G. Călinescu
 „Alexandru Lăpuşneanul este o desăvârşită creaţie de valoare
universală. Nu se poate închipui un portret mai viu într-un număr mai
mic de gesturi şi cuvinte memorabile, într-o compoziţie mai simplă şi în
decoruri mai puţine. Figura eroului e romantică. Eliminând fatalitatea
cronicarului, Negruzzi l-a făcut credibil, fără a-l deposeda de aerul
demoniac, fantastic, torţionar, dimpotrivă conferindu-i acel hieratism,
acea proporţie a liniilor care e semnul creaţiilor permanente clasice.” de
Al. Piru
„Jurnalistul grăbit, memorialistul discret, povestitorul cu tâlc de
călătorii, întâmplări şi anecdote, analistul subtil al oamenilor şi al
moravurilor, se ridică până la studii istorice pătrunzătoare ca acel din
Ochire retrospectivă, unde dezvoltă şi generalizează drama social-politică
şi psihologică din Alexandru Lăpuşneanul. În lipsa unei poziţii
ideologice clare, tipică pentru o perioadă de tranziţie, se contrazic şi se
confruntă pretutindeni, adesea în acelaşi text, omul vechi şi cel nou,
romanticul şi realistul, umanistul cărturar şi spiritul popular. Acolo unde
cele două aspecte antagoniste ajung să colaboreze şi să stabilească un
echilibru relativ, Negruzzi realizează un clasicism al lui, ca acel ilustrat
prin Alexandru Lăpuşneanul.” de N. I. Popa
 „Cele patru capitole ale nuvelei, construită în jurul figurii unui
domnitor crud şi sângeros, dar părând mânuit de providenţă pentru o misiune
obscură, respiră atmosfera unei tragedii. Conflictul ilustrează lupta dintre
domnitor şi boierimea gata oricând a cădea la învoială cu duşmanii ţării,
măcinată de intrigi, versatilă, lipsită de o forţă interioară. Tipologia, caracterele
contrastante, episoadele neaşteptate care capătă caracterul unor lovituri de
teatru provin din recuzita romantică. Grija pentru adevăr, economia de mijloace
în caracterizarea stărilor sufleteşti şi în descrieri sunt însă ale unui realist.
Remarcabilă este fluenţa epică, neîmpiedecată de nici un fel de prisos
stilistic, iarăşi semn de modernitate, probă a maturităţii pe care Negruzzi o
întrupează pentru dezvoltarea literaturii noastre în ceea ce priveşte poza.” de G.
Ivaşcu
 3.Încheiere:
Concluzii privind influenţele literaturii paşoptiste în literatura română.
 Independenţa politica şi libertatea naţională devin coordonatele
fundamentale ale acestei perioade.
 Epoca paşoptistă marchează inceputul literaturii noastre moderne, iar prin
opera scriitorilor se instaurează un nou climat literar si o nouă stare de spirit.
 În numai o jumătate de secol românii se racordează la formele de
existenţă ale Europei Occidentale, renunţând definitiv la tiparele medievale.
 Debutul modernităţii culturii româneşti coincide cu o serie de iniţiative
culturale care au condus la afirmarea unei culturi naţionale, în limba şi
tradiţiile romanităţii europene.
 Acum s-au reorganizat formele învăţământului laic şi confesional, s-au
exprimentat formele moderne de asociere literară, s-a inaugurat presa de
opinie politică, literară, istorică ori de informaţie enciclopedică, s-au pus
bazele unui teatru românesc.
 Principala trăsătura a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor
litarare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar în aceeaşi creaţie.
4.Idei principale.