Literatura în perioada paşoptistă

Ionică Alexandra
Faur Cristian
Bancă Ionela
 “Istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre ţări sunt destul de
mari, obiceiurile noastre, destul de
pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem
găsi şi la noi sujeturi de scris, fără ca să
avem pentru această trebuinţă să ne
imprumutăm de la alte naţii.”
 Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii
naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizeză printr-o
orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de
emancipare socială şi naţională, pentru realizarea Unirii . Este perioada în care se
încearcă “arderea” unor etape care nu fuseseră parcurse de literatură şi care se
desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi
jumătate.

Din punct de vedere cronologic, epoca paşoptistă se situează între anii 1830 -
1860. Debutul perioadei este legat de ieşirea ţărilor române de sub dominaţia
otomană, de inceputul unei energizări economice şi ale dobândirii libertăţilor politice.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor

literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele
literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism,realism incipient) sunt
asimilate simultan.

Mişcarea paşoptistă are ca directive social-politice modernizarea societăţii şi

emanciparea naţională: independenţa politică, libertatea naţională, unirea provinciilor
române. Aceste obiective sunt puse în practică de oameni de culură şi scriitori care se
implică activ în viaţa socială.

Importanţa literaturii paşoptiste

Începutul secolului al XIX –lea înseamnă fondarea unei culturi naţionale
percepută ca factor identitar. Accentuarea factorului etnic este motivată de
contextual istoric (căderea imperiilor, revoluţiile burgheze) şi contextul social.
Idealul afirmării naţionale este benefic pentru că promovează accesul la cultură,
înfiinţarea şcolilor, întemeierea teatrului naţional , apariţia unor reviste literare, dar,
mai ales, pentru stimularea unităţii limbii, pentru formarea unui repertoriu al
literaturii române şi promovarea ideii originale.
 Romantismul
Romantismul este un curent literar aparut în a doua jumatate a secolului XVIII,
întâi în Anglia, de unde s-a extins în Germania şi Franţa, apoi în întreaga Europă.

Definind curentele literare drept grupări largi de scriitori şi opere care se

înrudesc prin trăsături comune de ordin ideologic şi artistic, prin apetenţa pentru
anumite teme, motive ori formule stilistice, cercetătorii au evidenţiat şi caracterul
complex al acestor fenomene istorice, care nu se detaşează categoric nici de mişcările
pe care le înlocuiesc sau le neagă, nici de acelea pe care le prefigurează în timp.
Printre aceştia, G. Călinescu afirmă: „Clasicism - Romantism sunt două tipuri ideale,
inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiza în retortă",
demonstrând astfel apartenenţa marilor creatori la mai multe viziuni estetice
deopotrivă.

Receptat sub raport teoretic, romantismul se defineşte ca o mişcare europeană

de anvergură, manifestată în prima jumătate a secolului al XlX-lea, dar care cunoaşte
în evoluţia sa mai multe etape, specifice concretizărilor sale în toate spaţiile
europene. Favorizat de destrămarea societăţii feudale şi de revoluţiile burgheze din
1780 şi 1830, dar şi de perimarea doctrinei clasice, romantismul se configurează ca
reacţie împotriva clasicismului, asigurând literaturii libertate de exprimare prin
înlăturarea tuturor normelor.

În prefaţa dramei Cromwell, manifestul literar al romantismului francez, Victor

Hugo proclamă că „nu există reguli, nici modele", căci noua doctrină este „liberalismul
literaturii". Acest liberalism fusese însă anticipat de manifestări culturale
preromantice precum „Sturm und Drang" sau estetica lui Schiller din Asupra poeziei
naive şi sentimentale, unde se face distincţia clară între artistul clasic, expresie a
naturii înseşi, şi cel romantic, ce aspiră spre natura pierdută, dar trăieşte în dezacord
cu sine şi cu umanitatea în genere. Ulterior, fraţii August Wilhelm şi Friedrich von
Schlegel impun termenul „romantic" şi definesc artistul şi spiritul romantic, primul
fiind însetat de infinit, cel de-al doilea fiind caracterizat prin melancolie.

În primele decenii ale secolului al XlX-lea, principala preocupare a

romantismului va fi să îşi configureze doctrina, în opoziţie cu principiile clasicismului.
Astfel, în vreme ce clasicismul dezvăluie o lume ideală, statică, obiectivă, structurată
în categorii ideale şi tipuri eterne, în care fiinţează un personaj abstract, echilibrat şi
dominat de morală, romantismul propune, în replică, un univers determinat de mişcările
istoriei, fantastic, subiectiv, cu o natură care îl copleşeşte pe individ, în care se
profilează un erou dinamic, sentimental, angajat într-o continuă căutare a absolutului.
Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajează într-o simplă observaţie a
naturii, ci într-o reinterpretare a ei, prin prisma propriei lor subiectivităţi.

Raţiunea propovăduită de clasici este înlocuită de sentimente şi pasiuni, iar noul

mijloc de a sonda orizonturile cunoaşterii este imaginaţia. De aceea, romanticii sunt
spirite îndrăzneţe, dornice de aventura pe care o presupun evaziunea în pitoresc,
exotic, fantastic, retragerea în spaţiul oniric sau refugiul în trecut. Eroii romantici au
sentimentul istoriei, pe care o percep în evoluţie, în devenire, definindu-şi faţă de
sensurile deprinse din înţelegerea ei adâncă o atitudine activă şi constructivă sau,
dimpotrivă, una pesimistă, determinată de sentimentul neputinţei.

Printre alte merite ale romantismului, e necesar să se evidenţieze şi redesco-

perirea creaţiei folclorice, care poate să ofere modelul viu al unor valori capabile să
înlocuiască estetica de imitare a modelelor antichităţii. Toate aceste atitudini de viaţă
îşi găsesc cea mai potrivită formă de manifestare în lirismul abundent, în invectiva
incendiară, în ironie şi în sarcasm, dar şi în strigătul de durere, în cântecul de iubire
sau în meditaţia adâncă.

Liberalismul impus în planul viziunii este secondat de o maximă libertate la

nivelul formei, scriitorii romantici promovând amestecul de stiluri, de genuri, de
moduri de expunere şi preferând dintre specii meditaţia, elegia, satira, oda, fabula,
drama istorică, nuvela romantică, romanul. Categoriile estetice pe care se articulează
doctrina romantismului sunt şi ele diverse: grotescul, fantasticul, macabrul, tragicul,
frumosul, urâtul sau pateticul. O dată cu fixarea şi asumarea doctrinei, romantismul
intră într-o altă etapă de evoluţie, determinată şi de mişcările revoluţionare din
preajma anului 1848. Marii romantici ai jumătăţii secolului al XlX-lea sunt
individualizaţi şi prin trăsăturile naţionale, variabile de la un spaţiu european la altul.

În Anglia, prima manifestare a romantismului este marcată de „poeţii lacurilor"

(Samuel Taylor Coleridge, Walter Scott, William Wordsworth şi John Keats), care
preiau din doctrina romantică întoarcerea spre natura patriarhală. Marii exponenţi ai
romantismului rămân însă Byron şi Shelley, primul impunând prin Peregrinările lui
Childe Harold prototipul eroului romantic, eroul byronian, cel de-al doilea sintetizând
în Prometeu imaginea geniului revoltat împotriva tiraniei şi care se defineşte prin
idealuri de bine, dreptate şi dragoste.

Europa Occidentală devine şi prin Franţa o arenă largă a noului curent. Victor
Hugo este în acest context nu numai teoreticianul care a fundamentat principiile
romantismului în prefaţa la Cromwell, ci şi poetul, prozatorul şi dramaturgul care a
experimentat idealurile romantice în toate genurile literare, oferind posterităţii
modelul unei personalităţi titanice, în planul liric, prin Legenda secolelor, el se impune
drept cronicar al vremii lui, dar şi al marilor etape istorice. Drama sa romantică
(Hemani sau Ruy Blas) reprezintă nu doar o replică la teatrul clasic, ci şi o sinteză a
marilor valori istorice şi umane personificate într-o mare valoare estetică. Prin roman,
Hugo deschide seria marilor construcţii epice în proza franceză şi universală, ale
căror ecouri se vor recunoaşte în romanul secolului al XX-lea.

Complexitatea romantismului ca atitudine estetică a făcut posibilă receptarea

lui în pictură (Delacroix), în sculptură (Rude) sau în muzică (Schubert, Carl Maria von
Weber, Schumann, Chopin sau Lizst). Fireşte că marea mişcare literară a secolului
trecut a beneficiat de numeroase definiri, dintre care cităm cuvintele lui Edgar Papu:
„Romantismul cuprinde, aşadar, echipa de sacrificiu care a cucerit vastul teren
presărat cu mine explozive, unde se va instala lumea modernă ca să-l fructifice şi să-l
sporească în deplină siguranţă".

Romantismul românesc
În literatura română se pot identifica trei etape ale romantismului:
preromantismul, romantismul şi postromantismul.

Romantismul românesc a fost precedat de o formulă literară de tranziţie de la

iluminism spre romantism, numită preromantism, reprezentat de Vasile Carlova, Ion
Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, scriitori şi sub numele
paşoptişti.

Post romantismul (Prelungirea romantismului şi clasicismului) s-a manifestat

prin îmbinarea elementelor romantice cu trăsături simboliste sau sămănătoriste,
perioada reprezentată de G.Coşbuc, Al.Macedonski, Octavian Goga.

Trăsăturile romantismului sunt următoarele: exprimarea exagerată a unor

sentimente puternice sau idei, personaje excepţionale puse să acţioneze în împrejurări
excepţionale cultivarea specificului naţional inspiraţia din istorie, folclor şi natură.
Modalitatea stilistică specifică este antiteza. Motive şi teme romantice: luna,
noaptea, izvorul, stelele, cosmosul, universal, îngerul, demonul, codrul, visul, fantomele,
ruinele.

Reprezentanţi ai acestui curent sunt: Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu,

Grigore Alexandrescu.

La 30 ianuarie 1840 ia fiinţă la Iaşi revista “Dacia literară”, din iniţiativa şi sub
conducerea lui Mihail Kogălniceanu fiind “întâia revistă de literatură organizată”. În
primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu, în vârstă de numai 23 de ani, publică
articolul program sub titlul “Introducţie”, în care evidenţiază principalele idei care vor
sta la baza creării şi orientării literaturii româneşti şi care este considerat primul
manifest al romantismului românesc.

Revista ’’Dacia literară’’ şi importanţa ei

Presa, aflată la începuturi, s-a manifestat printr-o amplă activitate publicistică.
Primele ziare au fost: la Bucureşti – „Curierul românesc” (1829), sub conducerea lui
Ion Heliade Rădulescu; la Iaşi – „Albina românească” (1829), din iniţiativa lui Gheorghe
Asachi; la Braşov – „Gazeta de Transilvania” (1838), având în frunte pe marele
cărturar ardelean George Bariţiu.

Literatura română a primelor decenii se dezvoltase prin imitări şi traduceri din

alte literaturi. Revista ,,Dacia literară’’, înfiinţată la Iaşi, în 1840, işi propune
promovarea literaturii originale, prin cultivarea elementului naţional (folclor, istorie,
natură). Numele revistei este ales semnificativ, pentru a exprima unitatea de neam şi
ţară, Dacia, idealul de unire al românilor fiind sugerat destul de transparent.

Paginile revistei sunt deschise scriitorilor din toate provinciile româneşti, ceea
ce serveşte idealului unităţii naţionale: ,,O foaie dar, care, părăsind politica, s-ar
îndeletnici numai cu literatura naţională, foaie care, făcând abnegaţie de loc, ar fi
numai o foaie românească şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie
din orice parte a Daciei numai să fie bune.’’

Textul programatic ,,Introducţie’’ la ,,Dacia literară’’, redactat de Mihail

Kogălniceanu , pune bazele teoretice ale literaturii originale, fiind şi ,,manifestul
literar’’ al romantismului românesc. Cele 4 punct ale articolului-program vizează:
întemeierea spiritului critic pe principiul estetic: ,,Critica noastră va fi nepărtinitoare;
vom critica cartea, iar nu persoana’’; Unitatea limbii şi a iteraturii române: ,,ţălul
nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru
toţi’’; Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre; Promovarea unei literaturi
originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în conformitate cu specificul naţional
şi cu estetica romantică: ,,Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele
noastre ţări sînt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de
poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi e scris, fără să avem pentru aceasta
trebuinţa să ne împrumutăm de la alte naţii’’.

Articolul-program intitulat „Introducţie” începe cu succinte referiri la

publicaţiile vremii, care, în afară de politică, de ştiri administrative şi de câteva
informaţii locale, acestea nu conţin nimic despre literatură. De aceea, Kogălniceanu s-a
gândit că este momentul să iniţieze „o foaie” care să se îndeletnicească „numai cu
literatura naţională” şi în care să poată fi publicate „cele mai bune scrieri originale”.
Pune la dispoziţie paginile revistei „Dacia literară” tuturor scriitorilor din cele trei
provincii româneşti, „fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”, ambiţia sa
fiind să apară „producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”.
Mihail Kogălniceanu trasează principalele direcţii pe care să le urmeze scriitorii
pentru a putea crea o literatură naţională, ţelul mărturisit al marelui om de cultură
fiind acela ca „românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”, asigurând
scriitorii că operele originale vor beneficia de o critică obiectivă, „vom critica cartea,
iar nu persoana”.

Deşi a avut o apariţie scurtă, doar 3 numere, revista “Dacia literară” a format un
curent de opinii critice şi estetice care aveau să duca la realizarea unei literaturi
autentice, apropiată ca valoare cu creaţiile europene. Aici  sunt publicate opere
celebre precum “Buchetiera de la Florenţa “ a lui Vasile Alecsandri, ”Alexandru
Lăuşneanul “ şi “Cântece populare ale Moldovei “ ale lui Costache Negruzzi ,”Anul 1840
“ al lui Grigore Alexandrescu.

În spiritul “Daciei Literare “, cu un program şi o estetică asemănătoare, au

apărut în epocă revistele “Propăşirea “, condusă de Mihail Kogăliniceanu şi Ion Ghica şi
“România Literară’’ scoasă de Vasile Alecsandri. Literatura promovată de aceste
publicaţii a câştigat în originaliate şi profunzime, apropiindu-se tot mai clar de
valoarea artistică a literaturii occidentale.

Kogălniceanu i-a ajutat şi pe tinerii scriitori, publicând cronicele moldoveneşti,

chiar în primul număr al „Daciei Literare”. Totodată el a sprijinit tipărirea celebrelor
volume de poezii populare ale românilor. Drept mărturie, pentru importanţa acestor
tipărituri stă faptul că, scriitorul Costache Negruzzi a scris celebra nuvelă
„Alexandru Lăpuşneanu” inspiându-se din cronicile moldoveneşti.

“Dacia literară” işi propune să facă “abstracţie de loc”, să fie o “foaie

românească”, îndeletnicindu-se “ cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei,
numai să fie bune”.Unitatea naţională şi culturală este primul pas către unitatea
politică. Revista trebuie să devină, prin reproducerea scrierilor valoroase apărute în
alte perioade, “un repertoriu general al literaturii româneşti, în carele, ca într-o
oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni,
fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”. Ideea este faptul ca românii să
dorească să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.

În primul număr al revistei ,,Dacia literară’’, este publicată nuvela istorică

,,Alexandru Lăpuşneanu’’, de Costache Negruzzi, un text comparabil cu proza
occidentală atât prin respectarea esteticii romantice în alergarea sursei de inspiraţie,
cât şi prin modul în care este valorificată informaţia istorică. Autorul se inspiră din
,,Letopiseţul Ţării Moldovei’’ de Grigore Ureche şi Miron Costin, dar modifică anumite
episoade, construind o operă de ficţiune, potrivit ideologii paşoptiste şi esteticii
romantice. La venirea lui Alexandru Lăpuşneanu, Moţoc trecuse în Polonia, unde fusese
decapitat, însă Negruzzi îl transformă într-un personaj ilustrativ pentru tipul
intrigantului medieval şi îl păstrează ca să-l poată caracteriza mai bine pe domn.
Stoici nu a existat în epocă, iar prin atitudinea ireverenţioasă pe care o are faţă de
domnitor, el reprezintă idealurile democratice ale paşoptiştior. Imaginea unui
domnitor crud, cinic, răzbunător este puternic accentuat tocmai pentru a evidenţia
atitudinea paşoptistă antifeudală, e condamnare a tiraniei.

O idee programatică a acestui articol–manifest este aceea a realizării  “unei limbi

şi a unei literaturi comune pentru toţi.” Se impune astfel necesitatea unui spirit critic
obiectiv pentru a înlătura mediocritatea unor producţii:”Critica noastra va fi
nepărtinitoare :Vom cirtica cartea, iără nu persoana, vrajmaşi ai arbitrarului, nu vom fi
arbitrari în judecăţile noastre literare.”

Scriitorii paşoptişti
Programul Daciei literare a avut un mare impact asupra creaţiei literare din
epocă, declanşând un proces de îmbinare echilibrată a tradiţiei cu inovaţia de
racordare necesară la curentele literare europene , păstrând însă un specific autohton
ce se constituie într-o abordare creatoare a unor teme şi motive de largă circulaţie.

Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi

aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional- popular de la revista
Dacia literară.

Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales

istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura -
coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile
orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul
rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.

Nicolae Bălcescu scrie “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, “descrierea religios
inspăimântată a unei Românii de o măreţie sălbatică”(G. Călinescu). Evocând numai “
câteva pagine” din “sfânta carte” a istoriei noastre,
dedicate lui Mihai Viteazul, care cuprind însă “ anii cei mai
avuţi în fapte vitejeşti, în exemple minunate de jertfire
către patrie”, Bălcescu reconstituie nu numai istoria marelui
voievod , ci, de câte ori are prilejul, descrie cu deosebit
simţ artistic şi locurile în care se desfăşoară evenimentele,
cu alte cuvinte mai tot pământul românesc. E o carte despre
trecut, scrisă însă pentru marile idealuri ale prezentului şi
ale viitorului. Marele revoluţionar paşoptist doreşte să
insufle contemporanilor săi nu numai dorinţa de libertate şi
de unitate naţională , ci şi sentimente profunde de preţuire a frumuseţilor şi
bogăţiilor întregului pământ românesc, chiar dacă unele din ţinuturile lui se aflau încă
sub stăpânire străină.

Costache Negruzzi prezintă, în “Alexandru Lăpuşneanul”, “destinul unui domnitor

infernal ca Richard al III-lea” (Paul Cornea).

Mihail Kogălniceanu publică, în 1849, un prim capitol de roman, “Tainele inimii”.

Ion Ghica, abordând “stilul scrisorilor”, pline de informaţii despre personajele şi

epoca respectivă, scrie “Scrisori către Vasile Alecsandri”.

Alecu Russo compune “ Cântarea României” şi culege, în 1846, balada “Mioriţa” pe

care i-o trimite spre publicare lui Vasile Alecsandri.

Dimitrie Bolintineanu scrie ”Legende istorice”,

arhicunoscute fiind “Muma lui Stefan cel Mare”, “Mircea cel
Mare şi solii”, “Daniil Sihastrul”, “Codrul Cosminului”, în care
cultivă imaginea eroului romantic desprins din cadrele istoriei
naţionale. Scrie epopeea “Traianida”, o amplă lucrare de sinteză
a trecutului istoric, călătoreşte prin Asia Mică, Palestina, şi Egipt, ciclurile “
Macedonele” şi “Florile Bosforului” fiind rodul acestei inedite expierenţe romantice.
Scrie “Cântece şi plângeri”, “Poesii vechi şi noue”, “Manoil”(roman publicat in 1855 in
“România literară” a lui Alecsandri).

Vasile Alecsandri :

“In Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea

compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa intr-o formă poetică în
starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbii
române în poezia populară el ni l-a deschis; iubirea omenească şi
dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi el l-a
întrupat; frumuseţea proprie a pământului natal şi a aerului
nostru el a descris-o;[...] când societatea mai cultă a putut avea
un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă,
scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi
jertfească viaţa în războiul din urmă, el a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei.” (Titu
Maiorescu,1886).

Andrei Mureşanu , originar din Bistriţa transilvană scrie poezia “Un răsunet”,
care l-a făcut celebru, devenită astăzi imnul naţional al României.

Afirmarea acestei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici,

numită de posteritate generaţia paşoptistă, a determinat începutul modernităţii
noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile.

Poezia paşoptistă
Poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. În unele opere se îmbină trăsături
ale mai multor specii.

Poezia lirică: pastelul (Vasile Alecsandri, Pasteluri), idila (Vasile Alecsandri,

Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat; Dimitrie Bolintineanu, O fată tânără
pe patul morţii; Vasile Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Ion Heliade-Rădulescu, Visul),
oda şi imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane; Vasile Alecsandri, Odă ostaşilor
romani, Hora Unirii, Deşteptarea României; Andrei Mureşanu, Un răsunet), satira şi
epistola (Vasile Alecsandri, Epistolă generalului Florescu).

Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul),

balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi solii),
poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai), legenda (Vasile
Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula (Alexandru Donici, Fabule),
snoava în versuri (Anton Pann, Povestea vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu,
Anatolida, Mihaida; Dimitrie Bolintineanu, Traianida).
 Bibliografie:

George Călinescu: Istoria literaturii române

www.referate.ro
www.wikipedia.ro