P. 1
Romantismul Si Mihai Eminescu

Romantismul Si Mihai Eminescu

5.0

|Views: 13,552|Likes:
Published by trouble b
romantismul curent literar
romantismul curent literar

More info:

Published by: trouble b on Mar 06, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/11/2015

pdf

text

original

Romantismul - curent literar Curentul literar este greu de definit el desemnând o realitate (cea artistica) de o complexitate uriasa în continua

prefacere si reasezare în primul rând recalcitranta la etichetari si delimitari stricte definitive. Curentul literar este o miscare literara de o anumita amploare si durata; convergenta a unor principii generale de natura complexa (artistica, ideologica, filozofica) exprimate în literatura, care se pot subsuma unor viziuni comune într-o anumita perioada istorica si rezultanta generala a tendintelor unei epoci. În functie de perioada în care s-au desfasurat curentele literare se împart în zece mari epoci ale literaturii: umanismul, clasicismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, postmodernismul. Unul dintre curentele cele mai semnificative si cu o mare dezvoltare este romantismul. Epoca destramarii feudalismului si a dezvoltarii capitalismului, epoca revolutiilor burghezo-democrate si a razboaielor pentru eliberare si independenta nationala, aduc in câmpul literaturii un nou curent literar numit romantism. Cultivat si afirmat de o clasa sociala ridicata de jos si potrivnica nobilimii, romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor conventionale si rigide ale clasicismului, înclinarea spre reverie si spre explorarea complexitatii eului uman. Aparut mai întâi in Anglia, apoi in Germania si Franta, la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea, romantismul este o miscare literara complexa cu tendinte adeseori contradictorii. Astfel, distingem un romantism avântat, vizionar si revolutionar; un altul caracterizat prin regretul fata de trecutul patriarhal si rezistenta la procesul de înnoiri; în sfârsit, o a treia categorie de romantici manifesta deceptia urmata dupa consolidarea burgheziei care a tradat interesele poporului. Cu toate aceste diversificari, romantismul apare ca un curent literar omogen, cu trasaturi si o metoda de creatie proprie. În literatura universala cei mai importanti scriitori romantici sunt: Byron, Kcats, Shelley, Shakespere- în Anglia, Novalis, Chamisso, Heine în Germania, Lamartine, V.Hugo, Al.Dumas - tatal, Stendhal în Franta, Puskin, Lermontov în Rusia. Romantismul românesc prezinta caractere proprii, specifice conditiilor sociale si politice din tara noastra. Mai întâi trebuie remarcat faptul ca la noi, romantismul, cu toate ca predomina, coexista alaturi

de clasicism si realism. La scriitori ca Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri, gasim, alaturi de atmosfera romantica dominanta si elemente clasice sau realiste. În al doilea rând, romantismul, în tara noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii constiintei nationale. Literatura romantica din perioada pasoptista nu se pierde în zugravirea zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o literatura angajata, pusa în slujba idealului national. Romantismul românesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care ridica literatura noastra de la încercarile minore ale Vacarestilor, la geniul universal al lui Eminescu. În evolutia miscarii romantice din tara noastra, se pot distinge mai multe etape. Într-o prima etapa, preromantica, scriitori cum sunt Vasile Cârlova, Heliade Radulescu sau Gh. Asachi prezinta o literatura a ruinelor cu un usor regret fata de un trecut eroic care poate servi ca exemplu al luptei prezentate în care visul, fantasticul si meditatia primeaza. O a doua etapa, momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica, militanta, patriotica si vizionara, de evocare istorica, cu radacini adânci în bogatul filon folcloric, asa cum apare la scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogalniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Muresianu. O a treia etapa postpasoptista când burghezia realizeaza monstruoasa coalitie tradând masele populare, duce la maturizarea estetica a romantismului, dar si la o reactie critica si pamfletara fata de societate sau platitudini elegiace, pesimiste chiar, de refugiu în natura si mitologie, asa cum se manifesta la genialul nostru poet Mihai Eminescu. Filonul romantic, ca maniera de creatie si atitudine fata de viata, se prelungeste apoi si mai târziu prin opera lui Obodescu, Hasdeu, Macedonski, Goga, Sadoveanu. Principalele caracteristici ale romantismului românesc pasoptist ramân patriotismul si lupta pentru realizarea idealului national, o constiinta militara cetateneasca, o inimoasa daruire si slujire a poporului. Specificitatea romantismului românesc se exprima în specii literare ca doina si balada de inspiratie populara, meditatia si elegia, drama, legenda istorica si poemul în versuri sau în proza si se concretizeaza în opere de aparte tinuta estetica si înalt mesaj patriotic. Operele reprezentative pentru romantismul românesc sunt: "Poezii populare ale românilor", "Coana Chirita la Iasi"(Vasile Alecsandri), Cântarea

României (Alecu Russo). Principalele caracteristici ale romantismului universal:

• •

• •

• • •

• • •

Introducerea unor noi categorii estetice: uratul, grotescul fantasticul, macabrul, pitorescul, feericul, precum si a unor specii literare inedite: drama romantica, meditatia, poemul filozofic, nuvela istorica; Cultiva sensibilitatea, imaginatia si fantezia creatoare minimalizand ratiunea si luciditatea; Promoveaza inspiratia din traditie, folclor si din trecutu istoric, pe care il considera opus realitatii contemporane, de care era dezamagiti, fiind preocupati de reflectarea in opere a specificului nations (culoarea locala); Evadarea din lumea reala se realizeaza prin vis sau somn (miti oniric), intr-un cadru natural nocturn; Contemplarea naturii se concretizeaza prin descriere peisajelor sau a momentelor anotimpurilor in pasteluri si prin reflect asupra gravelor probleme ale universului in meditatii, Acorda importanta deosebita sentimentelor omenesti, ca predilectie iubirii, trairile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative; In genul liric se manifesta inovatii prozodice si suprematia subiectivismului, a pasiunii inflacarate, a fanteziei debordante; Construirea eroilor exceptionali, care actioneaza in imprejurari iesite din comun, precum si portretizarea omului de geniu si conditia nefericitii a acestuia in lume; personajele romantice nu sunt dominate de ratiune, ci de imaginatie si de sentimente; Preocuparea pentru definirea timpului si a spatiului nemarginite, ca proiectie subiectiva a spiritului uman, conceptie preluata din lucrarile filozofilor idealisti; Imbogatirea limbii literare, prin includerea cuvintelor si expresiilor populare, a arhaismelor, a regionalismelor, specifice oralitatii; Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza ocupa locul principal atat in structura poeziei, cat si in construirea personajelor, situatiilor, ideilor sau atitudinilor exprimate; Ironia romantica dobandeste, adesea, accente satitice sau pamfletare, fiind un mijloc artistic folosit atat in specia literara cu nume sugestiv, satira, cat si in poeme filozofice, asa cum se manifesta in "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu.

In studiul "Principii de estetica", George Calinescu defineste romantismul in antiteza cu clasicismul, evidentiind pregnant si convingator deosebirile dintre cele doua curente literare care s-au manifestat predilect in literature. Clasicul este "un om ca toti oamenii", pe cand romanticul este cu totul iesit din comun, "un monstru de frumusete sau de uratenie, de bunatate ori de rautate", reliefand astfel caracterul cu totul exceptional al celui din urma. Pe cand clasicul este "inteligibil" in exprimarea ideilor sau construirea situatiilor, romanticul este "bizar" si deloc moralist, asa cum este cel dintai. Cu totul dezinteresat de natura, clasicului ii lipsesc sentimentele pentru frumusetile

acesteia, pe cand romanticul este coplesit de natura ocrotitoare si participativa la toate starile lui interioare. Cu toate acestea, Calinescu sustine interferenta curentelor literare de-a lungul istoriei literare, argumentand ca si in antichitatea elina clasica se regasesc "umbre romantice", iar in Evul mediu romantic se manifesta si "forme clasice". * romantismul înlatura si neaga normele si metodele prescrise de clasicism; nu exista decât legi generale, specifice artei literare în sine, izvorâte din natura compozitiei sau a subiectului tratat. * fata de suprematia legii si a unui rationalism rece, romantismul afirma primatul subiectivitatii, al sentimentului si fanteziei creatoare, al spontaneitatii si sinceritatii emotionale. * izvoarele de inspiratie, ca si temele operei literare sunt mult largite, dându-se o atentie deosebita traditiei populare, istoriei si folclorului, considerate ca manifestari specifice ale genului popular; natura, cu totul ignorata în literatura clasica devine obiect de admiratie si mijloc de exprimare a sentimentelor. * personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precadere oameni din popor sau care reprezinta interesele si lupta poporului. Romanticii îsi manifesta preferinta pentru personaje exceptionale care impun, fie prin grandoare si noblete sufleteasca, fie prin slutenia lor fizica (Cocosatul de la Notre Dame de Paris) sau decadenta morala. În toate cazurile personajele sunt atent individualizate, zugravite în complexitatea vietii sociale si psihice, în continua si, adeseori, neasteptata transformare. * în timp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice si vulgare, romancierul introduce în literatura un limbaj metaforic, un vocabular comun si suculent, ca si noi categorii estetice, ca urâtul, grotescul - în opozitie cu frumosul, feericul sau fantasticul, pentru ca antiteza si contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o gasim numai în conflictul operei sau între personaje diferite: adeseori acelasi personaj este creionat în trasaturi contraste un fizic frumos ascunde un suflet murdar si pervers, în timp ce o figura respingatoare are un suflet nobil. * genurile si speciile literare respectate riguros de clasicism sunt supuse unor fuzionari si transformari inedite: lirismul este introdus în epic si dramatic, comicul este amestecat cu tragicul; în aceiasi poezie lirica pot fi gasite elemente de oda, imn, meditatie, satira sau pastel; în proza apar elemente de poem, de peisaj pitoresc zugravit cu lirism, într-o actiune captivanta, adeseori aventuroasa; în drama asistam la un conflict violent în care se înfrunta eroi antagonici care cultiva tirada retorica, iar actiunea se încheie adesea printr-o "lovitura de teatru". Particularitatile romantismului

Global privind romantismul a fost o miscare constienta de ea însasi si mai cu seama de ceea ce opunea sistemului de idei estetice pâna atunci în vigoare. Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama romantica. Se afirma ca Victor Hugo este teoreticianul ei tumultos. Drama romantica apare în urma unei evolutii lente cu origini în tragedia clasica. Pe parcursul acestei evolutii întâlnim drama burgheza, comedia lacrimogena si melodrama. Visul, viziunile, întâmplarile supranaturale, atractia pentru elementul ocult îsi gaseste locul în productia dramatica, sfidând uneori legile teatrului care pretinde personaje cu existenta proprie, antrenate în actiuni obiectiv justificabile. În domeniul dramei romantice se remarca în Germania Zacharias Werner, Heinrich von Kleist, în Franta se remarca V. Hugo care are ca model pe Shakespere. Romantismul este o miscare literara si artistica, aparuta in Europa la sfarsitul secolului al XVIII-Iea si inceputul secolului al XIX-Iea, cu influente puternice si in filozofie, istorie, drept, lingvistica, economie politica etc. Romantismul a luat nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi in intreaga Europa. Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai in literatura, ci si in artele plastice si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract. Romantismul a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a originalitatii, spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului. Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat si a identificat directiile si trasaturile acestui curent cultural in "Prefata" de la drama "Cromwell" (1827), un adevarat program-manifest. Printre reprezentantii europeni ai romantismului literar, se pot enumera scriitorii: Victor Hugo, Lamartine, Vigny, Musset (Franta) Schiller, Heine, Grimm (Germania), Byron, Shelley, Keats, Scott (Angiia) Manzoni, Leopardi (Italia), Puskin, Lermontov (Rusia). Literatura romantica si-a gasit sursele ideatice si de expresie in operele sociologice sau filozofice ale lui J.J.Rousseau, Kant, Shelling, iar romantismul tarziu a fost dominat de infiuenta ideilor metafizice ale lu Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard si altii. In literatura romana se pot identifica trei etape: preromantismul romantismul si postromantismul. Romantismul a fost precedat de o formula literara de tranzitie de la iluminism spre romantism, numita preromantism, reprezentat de Vasile Carlova, Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Vasilt Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, scriitori cunoscuti si sub numele de pasoptisti. Romantismul romanesc a fost reprezentat in mod stralucit dt Mihai Eminescu, care este considerat ultimul mare romantic european incheind, asadar, romantismul universal. Postromantismul s-a manifestat prin imbinarea elementelor romantice cu trasaturi

simboliste sau samanatoriste, perioada in care se inscriu Al. Macedonski, Octavian Goga, st.O.Iosif, Barbu Stefanesci Delavrancea. Mihai Eminescu (1850-1889) s-a intrupat din marea primordiala a geniului romanesc, asa cum Luceafarul s-a ridicat din Edde; si-a trait ,,clipa cea repede" intr-un zbor uluitor deasupra lumii si a veacului care i-a fost harazit; iar atunci cand a ajuns la capatul vremii sale ca om, s-a contopit cu vecia si a devenit mit. Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului romanesc si ultimul mare poet romantic european (in linie cronologica), integrat seriei de scriitori care au dat stralucire acestui curent: V. Lfugo, Byron, Shelley, Puskin, Lamartine si altii, in opera sa, se intalnesc teme, motive si atitudini romantice care tin de marea literatura a lumii. Romantismul a fost un curent literar si artistic, aparut in Europa apuseana, in ultimii ani ai secolului al XVIII-lea. Estetica romantismului se bazeaza pe mai multe norme printre care pot fi mentionate: inlocuirea ratiunii cu ardoarea sentimentelor, valorificarea miturilor, istoriei, visului, fantasticului, predilectia pentru confesiune. Evenimentele neobisnuite, eroii, succesiunea epocilor ( inflorirea si decaderea lor), peisajele nocturne sau fantastice instituie tot atatea surse de inspiratie ale romanticilor. Personajul romantic este o natura deosebita, exceptionala (geniul, titanul, damnatul, insetatul de cunoastere, demonul etc), un neinteles, un inadaptat sau un revoltat care actioneaza in imprejurari neobisnuite Stilul operelor romantice este incarcat de tropi, hiperbola, simbolul, antiteza fiind predilecte. OMANTISMUL CREATIEI EMINESCIENE Romantismul poetului nu este romantismul social , militant in favoarea burgheziei si impotriva feudalitatii, specific generatiei de la 1848, ci romantismul estetizant, dezinteresat de problema sociala si politica a generatiei ulterioare.Un romantism estetizant in sensul ca dezvoltarea de teme si procedee literare romantice este privita din punctul de vedere al valorii lor artistice doar. Printre temele preluate de poet figureaza ce acosmica , prezenta-rea nasterii cosmosului si a sfarsitului sau, intr-o perspectiva de sus asupra existentei omenesti, privirea acesteia din urma sub aspectul cuprinderii ei ca un simplu moment aflat intre nasterea si moartea universului.O gasim in Scrisoarea I , Luceafarul, La steaua sau in marele poem istoric si filozofic , neincheiat, Memento mori(= adu-ti aminte ca vei muri). Tema demonului romantic, a revoltatului impotriva societatii existente, revoltat care organizeaza masele pentru distrugerea acelei societati, o gasim in Imparat si proletar ca si in Inger si demon.O alta tema romantica dezvoltata de poet este cea a femeii inca-pabila de a intelege aspiaratiile omului de geniu, indreptarea lui catre cunoasterea si dezinteresul fata de valorile care ii atrage pe ceilalti oa-meni, tema prezenta in poeme ca Scrisoare V sau Luceafarul,dar si in micile poezii de dragoste de tip romanta ca Lacul, Dorinta, Pe langa plopii fara sot... Sau tema geniului romantic, a personalitatii capabile sa treaca dincolo de aparentele la care se opresc oamenii obisnuiti , motiv pentru care nu este inteles de catre acei oameni, pentru care nu existacomunicare intre lumea lor si cea a geniului.Tema prezentata in

discursul Cezarului din Imparat si proletar, in Scrisoarea I ori in Luceafarul.Imporatanta in creatia eminesciana este si tema romantica a iubirii dintre barbat si femeie, iubire vazuta ca si refacere a momentu-lui creatiei cosmosului , ca si participarea la marea creatie universala , o creatie ce se desfasoara in permanenta si este reluarea creatiei inuitiale.Aceasta tema se recunoasste in toate poeziile erotici emines-ciene, fie ca aspiratie catre o astfel de iubire fie ca realizare a ei. Dintre procedeele romantice se poate mentiona cel al scrierii de opere neincheiate, de parti din proiecte gigantice, o trasatura comuna tuturor marilor scriitori ai curentului.Astfel de proiecte realizate fragmentar in opera lui Eminescu sunt poemul Memento mori sau romanul Geniu pustiu . Sau procedeul amplasarii evenimentelor din opera literara intr-un cadru natural salbatic, lipsit de semnele prezentei umane, in codru, pe muntele sau in apropierea oceanului ori a marii. Caracteristic romantic este si procedeul antitezei , inteles drept reprezentare a lumii ca fiind formata doar din elemente aflate in opozitie unele cu altele , o lume vazuta in alb si negru, bun si rau, pozitiv si negativ. Teme si motive romantice in lirica eminesciana: Nasterea si prabusirea Universului2 („Scrisoarea I", „Luceafarul", „Rugaciunea unui dac" s.a.). Numita de Calinescu „Facere si desfacere", viziunea cosmogonica eminesciana este romantica prin proportiile gigantice ale spatiului si ale timpului universal. in antiteza cu fiinta umana derizorie si muritoare; in aceeasi viziune romantica se mai incadreaza devenirea Cosmosului (situata intre doi poli: geneza si stingerea), muzica siderala3, perspectiva mitologica. Poemul reprezentativ pentru aceasta tema este „Scrisoarea I" (1881), alcatuit dintr-o cosmogonie incadrata de doua meditatii: una pe tema destinului uman si cealalta pe tema soartei geniului. Prima secventa a textului (versurile 1-28) prezinta un cadru nocturn romantic, in care lumina misterioasa a lunii se revarsa peste o lume vana, nascuta dintr-un vis al Neantului4. Privita de sus, aceasta panorama scoate la iveala mai multe ipostaze ale existentei umane, dintre care se retin doua: „ Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac, Cand la ziua cea de mane abia cuget-un sarac... Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii". „Umbre pe panza vremii" (cum ii numeste altundeva poetul), oamenii se transforma in „mii de coji" si in „nume trecatoare" duse de raul heraclitic5. Efemera este si gloria: puternicul rege si umilul sarac (prezentati prin procedeul antitezei romantice) sunt uniti prin acelasi destin: „geniul mortii" (care aduna tot ceea ce se afla sub semnul timpului). Nimeni nu se va salva de la acest destin: nici geniul (care traieste tragedia unei minti uriase zagazuite de timpul prea scurt al unei vieti de om); nici Universul (care va pieri candva, peste „mii de veacuri") si nici Timpul (care se va transforma in vesnicie moarta): ideea romantica a succesiunii generatiilor, a devenirii si a mortii universale strabate intreg poemul „Scrisoarea I". In urmatoarea secventa (versurile 29-38) imaginea „batranului dascal" (reprezentand

geniul) este si ea romantica: antiteza intre infatisarea umila si uriesismul gandirii savantului, „caderea" lui din sfera inalta a ideilor, in micimea lumii contemporane, nefericirea celui care vede mizeria vietii, sunt tot atatea implicatii ale acestui curent. Episodul cosmogonic (versurile 39-86) cuprinde, si el, mai multe elemente romantice: Exista, mai intai, o viziune mitologica a Genezei6 (cum observa Calinescu), timpul anterior nasterii primei planete {„La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta") fiind echivalent cu „A fost odata..." al basmelor; tot la mitologie trimite si tabloul uriasului hau intunecat, cu sugestii lichide, in care Fiinta, Nefiinta si Nepatrunsul par a fi niste divinitati, iar pacea absoluta care stapanea Haosul? „pare a fi un dragon mitic" (Calinescu). In aceeasi viziune se incadreaza si momentul in care „punctul" care se misca in noaptea precosmica, „devine tatal"; din unirea lui cu Haosul-muma, se va naste prima planeta, urmata de aparitia, din neguri, a uriaselor galaxii stelare. Romantica este si viziunea gigantica a Cosmosului in care rotirea larga si lenta a planetelor creeaza impresia unei muzici siderale. intre episodul nasterii Universului si cel al extinctiei se afla un fragment de 14 randuri (vs. 61-74), in care fiintele umane sunt caracterizate cu ajutorul antitezei romantice: proiectati pe fundalul eternitatii, oamenii sunt efemere (muste „de-o zi") traitoare pe o planeta minuscula (asemeni unui fir de praf in imensitatea stelara). In episodul final al primei parti a poemului (versurile 75-86), moartea Universului creeaza o acuta spaima a golului: planetele ingheata, cazand in imense abisuri, iar timpul moare, devenind vesnicie. Nasterea si surparea marilor civilizatii. in vasta proiectie a istoriei lumii intitulata „Memento mori!", autorul intentiona sa traverseze, printr-un gest gigantic, intreaga evolutie a omenirii, din antichitate si pana la Comuna din Paris (1871). Peste uriesismul acestei viziuni (amintind de „Legenda se colelor" de V. Hugo), se va suprapune tenta elegiaca a unei filozofii a zadarniciei (subtitlul poemului fiind chiar „Panorama desertaciunilor"). Aceasta se adanceste in finalul poemului „imparat si proletar" (considerat de Calinescu drept o „derivatie" din „Memento mori!"): zbaterile umane, nascute din vointa de a trai, sunt zadarnice, caci existenta nu este decat un vis al mortii („Caci vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi"). Salvarea ar putea-o constitui intoarcerea la timpul mitic („vremile-aurite/Ce mitele albastre ni le soptesc ades") despre care vorbea tribunul-proletar in prima parte a poemului. Cea de a treia tema romantica eminesciana este istoria ca devenire si ca drama, reprezentata de proiectele dramatice si de poemul „Scrisoarea III". Primul motiv romantic al acesteia este visul: asa cum Cosmosul s-a nascut dintr-un vis al Neantului, uriasul stat otoman a crescut din visul celui dintai sultan; intreaga lui istorie (sintetizata in tabloul de sange si moarte din discursul lui Baiazid) nu constituie decat o implinire a visului initial. Tot romantica este si antiteza ridicata la nivelul arhetipurilor8: intre Cuceritor (Baiazid) si Aparator (Mircea cel Batran), intre oastea transformata in „pleava" si cea devenita „potop ce prapadeste", intre timpul intemeierii („veacul de aur") si cel al degradarii („noroiul greu al prozii"). In prima parte a poemului mentionat, romantica este si imaginea aproape fabuloasa a voievodului roman: in episodul bataliei, Mircea care „mana-n lupta vijelia-ngwzitoare"

capata proportii uriase, ca un erou de epopee. Elementele naturii, vazute prin dilatare, devin si ele participante la acest iures: Dunarea („personaj" fabulos a carui manie ineaca „spumegand" pleava cuceritorilor); codrul (de sub poala caruia ies miile de „ capete pletoase " ca niste imagini multiplicate ale lui Mircea) si „raul-ramul" reprezentand patria mereu vie. In partea a Ii-a a poemului „Scrisoarea III", ironia, sarcasmul, portretul caricatural si invectiva, sunt tot atatea mijloace romantice folosite pentru a caracteriza carnavalul politic contemporan poetului. Iubirea ca aspiratie neimplinita („Dorinta", „Sara pe deal", „Floare albastra", „Lacul", „De cate ori, iubito...", „Pe langa plopii fara sot..." si altele). Poezia eminesciana a naturii si iubirii, chiar si in cea anterioara anului 1876, iubirea este un vis, un ideal mereu neatins; deosebirea dintre cele doua perioade de creatie consta in faptul ca, in prima, natura este un spatiu feeric, ale carui elemente constituie tot atatea motive romantice: codrul (spatiu vrajit in care cei doi indragostiti se sustrag curgerii vremii); teiul (arbore sacru care le confera tinerilor aureola neprihanirii); lacul (spatiu lamartinean al visului de dragoste), multimea florala (dominata de floarea albastra), luna. Daca insumam poeziile inchinate iubirii, observam ca tanarul indragostit eminescian reface destinul Luceafarului: „cufundat in stele" sau in timpul intunecat al genezelor, el traieste nostalgia unei iubiri pamantene mereu refuzate: „Dar nu vine... Singuratic In zadar suspin si sufar Langa lacul cel albastru incarcat cu flori de nufar. " („Lacul") Neinteles de femeia careia ii oferise nimbul eternizarii („Ai fi trait in veci de veci / Si randuri de vieti") si suportand greaua povara a timpului, el va deveni un rece Hyperion („Si te privesc nepasator / C-un rece ochi de mort"). La randul ei, iubita este o alta fata de imparat, pe care poetul o sustrage curgerii timpului, punand-o sub lumini de Geneza. Dar, pe masura ce visul „bland din cale-afara" al dragostei piere, iubita se indeparteaza in neguri de uitare, in basm si in mit: „Caci astazi, daca mai ascult Nimicurile-aceste, imi pare-o veche, de demult Poveste" Inspiratia din folclor incadrandu-se si ea in recuzita romantica, Eminescu ii confera o tenta proprie: in „Revedere", codrul devine mit, ca si cand prin eternitatea sa, ar fi o fiinta divina; in elegia filozofica „Mai am un singur dor", mitul mortii mioritice capata profunzimi metafizice, seara, marea si somnul intorcand fiinta umana spre negurile nasterii Universului. Mitul Zburatorului (amintind de „Silful" lui V. Hugo) sta la baza altor doua poeme: „Calin (file din poveste)" si „Luceafarul". In amandoua, iubirea neobisnuita dintre o pamanteanca si o fiinta eterna se consuma in vis si este proiectata in basm; in ambele creatii, fata isi cheama pe pamant iubitul, dar cea care raspunde dorintei acestuia („Iar tu sa-mi fii mireasa") este doar fiica de crai („Calin..."). Numai aici, se realizeaza nunta ca mijloc de integrare in armonia cosmica; si tot aici, argintiul arborilor luminati de luna, iarba care „pare de omat" si albastrul umed al florilor investesc nunta cu puritatea specifica inceputurilor. In „Luceafarul", faptura de lut isi cauta un alt iubit (care sa-i semene), dar poetul o salveaza in final, proiectand perechea umana pe fundalul nasterii Universului (cand apa primordiala naste luna):

„Caci este sara-n asfintit Si noaptea o sa-nceapa; Rasare luna linistit Si tremurand din apa" O alta tema romantica a liricii eminesciene o constituie destinul geniului („Glossa", JOda (in metru antic)", „Luceafarul", „Scrisoarea I"). In toate, geniul este o fiinta fara de stea, un eon, pentru ca Demiurgul 1-a creat inainte de a crea lumea; din aceasta cauza, in zborul lui printre astri, Luceafarul revede actul Genezei (la care mai asistase o data): „Si din a chaosului vai, Jur imprejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentai, Cum izvorau lumine;" Originea sa deosebita situeaza geniul deasupra lumii, a framantarilor ei vane si a timpului: „Nu spera si nu ai teama, Ce e val, ca valul trece; De te-ndeamna, de te cheama. Tu ramai la toate rece". („Glossa") Dar, in interiorul conditiei sale de nemuritor, geniul este un nefericit: de aici, tentatia luciferica de a cobori in lumea comuna, pentru a cauta ceea ce nu i s-a dat: iubirea. „Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tanar infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii. Cand deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pan-in fund baui voluptatea mortii Neinduratoare " („Oda (in metru antic)") Dar, cum oamenii obisnuiti sunt incapabili sa ajunga la inaltimea geniului, cum lumea a fost alcatuita o singura data si nu mai poate fi schimbata („Batranul Demiurgos se opinteste-n van"), geniul nu are alta solutie decat contemplarea apolinica a celor care se afla sub semnul norocului: „ Traind in cercul vostru stramt Norocul va petrece, Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece"

Tema iubirii in poezia lui Mihai Eminescu, George Bacovia si Lucian Blaga
Tema iubirii este cea mai des intalnita tema in literatura lumii, cu atat mai mult in poezia lirica. Cei care au nuantat poezia iubirii, surprinzand toate aspectele ei au fost poetii romantici, visatori si cautatori ai absolutului si in plan sentimental. Ca atare, nu este o noutate faptul ca Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un sentiment intemeietor, ca un mit fundamental al poeziei orale si culte. Daca scriitorii clasici aveau ca model cuplul adamic, romanticii isi imaginau cuplul uman intr-o concordanta perfecta cu ritmurile lumii cosmice. Simbolistii, ca poeti ai orasului si ai materiei in descompunere, au asociat dragostea cu moartea. Pentru ei iubirea nu mai este proiectata in absolut, ci este traita ca un sentiment bolnavicios si condamnat esecului.

Mihai Eminescu nu a fost pastelist, ci percepe natura din perspectiva romanticului. La el natura indeplineste mai multe roluri: este cadru prielnic, ocrotitor, favorabil cuplului erotic; cadrul rustic, un loc inafara civilizatiei asa cum este prezentata in idile. Eminescu selecteaza din natura anumite elemente pe care le foloseste in poezia iubirii: elemente cosmice (cum sunt stelele, luceferii si luna); noaptea, care creaza o atmosfera misterioasa. Elemente acvatice: izvoarele, ca simbol al regenerarii permanente spirituale; lacul- un alt element acvatic. Mihai Eminescu imprumuta de la poetul francez Lamartine motivul lacului. Un alt element acvatic intalnit la Eminescu este fantana care are cumpana, situata inafara satului. Ea poate fi asociata cu infinitul, locul odihnei vesnice. Mai sunt folosite elemante terestre reprezentate prin codru, padure, anumiti copaci sacri cum ar fi: teiul, plopul, salcamul: “Sara pe deal buciumul suna cu jale,/ Turmele-l urc, stelele scapara-n cale,/ Apele plang clar izvorand in fantane; Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine!/ Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,/ Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,/ Stelele nasc umezi pe bolta senina,/ Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.// Stresine vechi casele-n luna ridica,/ Scartaie-n vant cumpana de la fantana,// Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga,/ Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti de draga.// Si surazand vom adormi sub inaltul,/ Vechiul salcam…” (“Sara pe deal”) In functie de aceste elemente, de prezenta sau absenta lor in natura, de tonalitatea sentimentului si de imaginea inbitei, poezia de dragoste a lui Mihai Eminescu ia infatisarea atat a idilelor cat si elegiilor erotice. In a doua perioada a vietii sale, poeziile lui capata o tonalitate trista si se apropie de elegia erotica, romanta, cantec. Natura este saracacioasa si urbana reprezentata prin starzi pustii, ferestre inchise, plopi insingurati. Chipul iubitei se schimba. Sentimentul eroticului apartine de trecut si de aici apare regretul, nostalgia, singuratatea: “Pe langa plopii fara sot / Adesea am trecut; / Ma cunosteau vecinii toti- / Tu nu m-ai cunoscut.// La geamul tau ce starlucea / Privii atat de des; / O lume toata-ntelegea- / Tu nu m-ai inteles. // Caci azi le semeni tuturor / La umblat si la port, / Si te privesc nepasator / C-un rece ochi de mort.” (“Pe langa plopii fara sot”). Mihai Eminescu nu a blamat femeia, nu a caricaturizat-o, cel mult, a regretat faptul ca nu a fost capabila sa aprinda candela iubirii pe pamanat: “Si noaptea candela saprinzi / Iubirii pe pamanat.” (“Pe langa plopii fara sot”). George Bacovia este complet diferit de perceptia romanticillor. Dragostea nu mai este proiectata ca idealitate, ca forma a perfectiunii, ci este traiata ca un sentiment maladiv, anemic si condamnat fatalmente la esec. O alta deosebire esentiala fata de conceptia romanticilor consta in faptul ca nicodata iubirea nu este prezentata in concordanta cu o natura complice, orcotitoare: “Pe garduri batrane, pe stresini de lemn, / Si frunzele cad ca un sinistru semn / In linistea gradinii adormite. / O palida fata cu gesturi grabite / Asteapta pe noul amor…/ Pe cand discordant si infiorator, / Scartaie toamna din crengi ostenite.”(“In gradina”). George Bacovia, ca si “Sonetele” lei Mihai Eminescu, foloseste motivul toamnei si al ploii. Dar toamna nu mai este un anotimp familiar, nici un prilej de intimitate si de placute aduceri-aminte, ci un cadru propice starilor depresive, chiar maladive. Caderea perpetua a ploii este asociata ideii sfarsitului lumii, diluviului apocaliptic. Peisajele imaginate de simbolisti sunt pustii, dezolate, lugubre, provacand nevroze si, uneori, chiar delirul: “Afara ninge parapadind. / Iubita canta la clavir. / Si targul sta intunecat, / De parca ninge-n cimitir.// El plange si-a cazut pe clape,/ Si geme greu ca in delir…// Si

plang si eu, si tremurand / Pe umeri pletele-i resfir…/ Afara targul sta pustiu, / Si ninge ca-ntr-un cimitir.” (“Nevroza”). Toamana si iarna produc depresii, primavara are culori prea stridente, iar stralucirea torida a soarelui de vara descompune materia vie. Intrega lume este vazuta ca intr-un vast “cimitir”, configurand un univers al degradarii generale: “Primavara…/ O pictura parfumata cu vibrari de violet.”(“Nervi de toamna”); “Dormeau adanc sicriele de plumb, / Si flori de plumb si funerar vestmant-/ Stau singur in cavou…si era vant…/ Si scartaiau coroanele de plumb.”(“Plumb”). In universul bacovian unde amorul este “intors” cu fata catre moarte, avand aripile “de plumb”, cazute greu inspre pamant (“Plumb”) sau unde poetul asculta cum “geme” sentimentul lui “defunet”(“Amurg de toamna”), ori amorul “carbonizat” abia mai “fumega”(“Negru”) canta “la clavir” marsuri funebre, iubita “palida”, bolnava, cu sanul “mai lasat” (“Cuptor”), poemul “Decembre” reprezinta o surprinzatoare exceptie. Este textul liric al distantelor comprimate intre indragostiti si unul demn sa figureze intr-o antologie ideala a poeziei universale dedicate sentimentului etern al iubirii. “Decembre” imbraca lumea in haina de nea si “ninge” intruna ca in “Pastelurile” lui Vasile Alecsandri. Dar stihia alba nu e dezlantuita, sau G. Bacovia nu-i percepe in mod dramatic efectele si nici nu-i genereaza obisnuinta angoasa, pentru ca se simte de adapost, ocrotit de atmosfera intima din odaia iubitei. Femeia este definita exclusiv prin acest apelativ deloc stereotip, derivat de la verbul esential in viata sufleteasca a omului. Barbatul este cel care indeamna si are toata initiativa condensata in energia unui sentiment impartasit, femeia este cea care indeplineste cu discreta fervoare dorintele omului iubit. Astfel, se desfasoara un ritual erotic, in care protagonistii se apropie din ce in ce mai mult unul de altul, pana la ingemanarea dufletelor, inconjurati de luminile si imbrele odaii, ca si nimbul imaculat al zapezii care cade neincetat. Este pentru prima daca cand din lumea bacoviana, cenusiul obsedant a disparut, facand loc culorilor luminoase- albul, rosulsimbalizand triumful iubirii si, implicit, al vietii. Fiecare artist, dar mai ales un poet simbolist isi creaza palet alui de culori, dupa semnificatia starilor de spirit carora le sunt asociate. Rosul, de obicei nuanta sangelui scurs, a violentei, a nevrozei datorate unei excitatii vizuale extreme, devine, in poemul “Decembre”, culoarea combustiei interioare. Dar nu sugereaza cromaticul, ci arderea sufleteasca a cuplului, in dezacord cu gerul de afara, pe care este in stare sa il imblanzeasca, anulandu-i efectele dezagreabile pentru fiinte. G. Bacovia a descoperit profunzinea simplitatii in felul cum rosteste eterna poveste a iubirii, mereu aceeasi cand se incheie, niciodata identica pentru cei care traiesc clipa ei unica din plin. Contemporan cu G. Bacovia si Tudor Arghezi, poetul “corolei de minuni a lumii”, Lucian Blaga include poezia cu tematica erotica in lirica de meditatie filozofica. Atat in volumul “Poemele lumii”(1919), cat si in perioada senectutii, in poezia publicata postum cum ar fi ciclul “Vara de noembrie”, “Cantecul focului”, etc. trateaza aceeasi tema, din perspectiva poetului expresionist ce traieste cu maxima intensitate iubirea. Spre deosebire de Mihai Eminescu, care selecta din naturaanumite elemente pe care apoi le personifica pentru a potentia iubirea cuplului, Lucian Blaga vede iubirea ca un sentiment-patima ce modifica natura din jur. Misterul ochilor negri ai iubitei se rasfrange asupra muntilor, sensurile pamantului ca in “Izvorul Noptii”. Alteori desacralizeaza mitul biblic al Evei si al lui Adam si creeaza un alt mit, cel al misterului feminin (reprezentat in poezia “Eva”).

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->