Sunteți pe pagina 1din 12

Romantismul - curent literar

Curentul literar este greu de definit el desemnând o realitate (cea


artistica) de o complexitate uriasa în continua prefacere si reasezare
în primul rând recalcitranta la etichetari si delimitari stricte
definitive. Curentul literar este o miscare literara de o anumita
amploare si durata; convergenta a unor principii generale de natura
complexa (artistica, ideologica, filozofica) exprimate în literatura,
care se pot subsuma unor viziuni comune într-o anumita perioada
istorica si rezultanta generala a tendintelor unei epoci.

În functie de perioada în care s-au desfasurat curentele literare se


împart în zece mari epoci ale literaturii: umanismul, clasicismul,
iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, parnasianismul,
simbolismul, expresionismul, postmodernismul.

Unul dintre curentele cele mai semnificative si cu o mare dezvoltare


este romantismul. Epoca destramarii feudalismului si a dezvoltarii
capitalismului, epoca revolutiilor burghezo-democrate si a razboaielor
pentru eliberare si independenta nationala, aduc in câmpul literaturii
un nou curent literar numit romantism. Cultivat si afirmat de o clasa
sociala ridicata de jos si potrivnica nobilimii, romantismul impune un
suflu nou, caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor
conventionale si rigide ale clasicismului, înclinarea spre reverie si
spre explorarea complexitatii eului uman. Aparut mai întâi in Anglia,
apoi in Germania si Franta, la sfârsitul secolului al XVIII-lea si
începutul secolului al XIX-lea, romantismul este o miscare literara
complexa cu tendinte adeseori contradictorii.

Astfel, distingem un romantism avântat, vizionar si revolutionar; un


altul caracterizat prin regretul fata de trecutul patriarhal si
rezistenta la procesul de înnoiri; în sfârsit, o a treia categorie de
romantici manifesta deceptia urmata dupa consolidarea burgheziei care
a tradat interesele poporului. Cu toate aceste diversificari,
romantismul apare ca un curent literar omogen, cu trasaturi si o
metoda de creatie proprie.

În literatura universala cei mai importanti scriitori romantici sunt:


Byron, Kcats, Shelley, Shakespere- în Anglia, Novalis, Chamisso, Heine
în Germania, Lamartine, V.Hugo, Al.Dumas - tatal, Stendhal în Franta,
Puskin, Lermontov în Rusia.

Romantismul românesc prezinta caractere proprii, specifice conditiilor


sociale si politice din tara noastra. Mai întâi trebuie remarcat
faptul ca la noi, romantismul, cu toate ca predomina, coexista alaturi
de clasicism si realism. La scriitori ca Alexandrescu, Negruzzi,
Alecsandri, gasim, alaturi de atmosfera romantica dominanta si
elemente clasice sau realiste. În al doilea rând, romantismul, în tara
noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii
constiintei nationale. Literatura romantica din perioada pasoptista nu
se pierde în zugravirea zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o
literatura angajata, pusa în slujba idealului national. Romantismul
românesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care
ridica literatura noastra de la încercarile minore ale Vacarestilor,
la geniul universal al lui Eminescu.

În evolutia miscarii romantice din tara noastra, se pot distinge mai


multe etape. Într-o prima etapa, preromantica, scriitori cum sunt
Vasile Cârlova, Heliade Radulescu sau Gh. Asachi prezinta o literatura
a ruinelor cu un usor regret fata de un trecut eroic care poate servi
ca exemplu al luptei prezentate în care visul, fantasticul si
meditatia primeaza.

O a doua etapa, momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica,


militanta, patriotica si vizionara, de evocare istorica, cu radacini
adânci în bogatul filon folcloric, asa cum apare la scriitori ca
Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogalniceanu, Alecsandri
sau la ardeleanul Andrei Muresianu.

O a treia etapa postpasoptista când burghezia realizeaza monstruoasa


coalitie tradând masele populare, duce la maturizarea estetica a
romantismului, dar si la o reactie critica si pamfletara fata de
societate sau platitudini elegiace, pesimiste chiar, de refugiu în
natura si mitologie, asa cum se manifesta la genialul nostru poet
Mihai Eminescu.

Filonul romantic, ca maniera de creatie si atitudine fata de viata, se


prelungeste apoi si mai târziu prin opera lui Obodescu, Hasdeu,
Macedonski, Goga, Sadoveanu.

Principalele caracteristici ale romantismului românesc pasoptist ramân


patriotismul si lupta pentru realizarea idealului national, o
constiinta militara cetateneasca, o inimoasa daruire si slujire a
poporului.

Specificitatea romantismului românesc se exprima în specii literare ca


doina si balada de inspiratie populara, meditatia si elegia, drama,
legenda istorica si poemul în versuri sau în proza si se concretizeaza
în opere de aparte tinuta estetica si înalt mesaj patriotic. Operele
reprezentative pentru romantismul românesc sunt: "Poezii populare ale
românilor", "Coana Chirita la Iasi"(Vasile Alecsandri), Cântarea
României (Alecu Russo).

Principalele caracteristici ale romantismului universal:

• Introducerea unor noi categorii estetice: uratul, grotescul fantasticul, macabrul,


pitorescul, feericul, precum si a unor specii literare inedite: drama romantica,
meditatia, poemul filozofic, nuvela istorica;
• Cultiva sensibilitatea, imaginatia si fantezia creatoare minimalizand ratiunea si
luciditatea;
• Promoveaza inspiratia din traditie, folclor si din trecutu istoric, pe care il
considera opus realitatii contemporane, de care era dezamagiti, fiind preocupati de
reflectarea in opere a specificului nations (culoarea locala);
• Evadarea din lumea reala se realizeaza prin vis sau somn (miti oniric), intr-un
cadru natural nocturn;
• Contemplarea naturii se concretizeaza prin descriere peisajelor sau a momentelor
anotimpurilor in pasteluri si prin reflect asupra gravelor probleme ale universului
in meditatii,
• Acorda importanta deosebita sentimentelor omenesti, ca predilectie iubirii, trairile
interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative;
• In genul liric se manifesta inovatii prozodice si suprematia subiectivismului, a
pasiunii inflacarate, a fanteziei debordante;
• Construirea eroilor exceptionali, care actioneaza in imprejurari iesite din comun,
precum si portretizarea omului de geniu si conditia nefericitii a acestuia in lume;
personajele romantice nu sunt dominate de ratiune, ci de imaginatie si de
sentimente;
• Preocuparea pentru definirea timpului si a spatiului nemarginite, ca proiectie
subiectiva a spiritului uman, conceptie preluata din lucrarile filozofilor idealisti;
• Imbogatirea limbii literare, prin includerea cuvintelor si expresiilor populare, a
arhaismelor, a regionalismelor, specifice oralitatii;
• Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza ocupa locul principal
atat in structura poeziei, cat si in construirea personajelor, situatiilor, ideilor sau
atitudinilor exprimate;
• Ironia romantica dobandeste, adesea, accente satitice sau pamfletare, fiind un
mijloc artistic folosit atat in specia literara cu nume sugestiv, satira, cat si in
poeme filozofice, asa cum se manifesta in "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu.

In studiul "Principii de estetica", George Calinescu defineste romantismul in antiteza


cu clasicismul, evidentiind pregnant si convingator deosebirile dintre cele doua curente
literare care s-au manifestat predilect in literature.
Clasicul este "un om ca toti oamenii", pe cand romanticul este cu totul iesit din comun,
"un monstru de frumusete sau de uratenie, de bunatate ori de rautate", reliefand astfel
caracterul cu totul exceptional al celui din urma.
Pe cand clasicul este "inteligibil" in exprimarea ideilor sau construirea situatiilor,
romanticul este "bizar" si deloc moralist, asa cum este cel dintai.
Cu totul dezinteresat de natura, clasicului ii lipsesc sentimentele pentru frumusetile
acesteia, pe cand romanticul este coplesit de natura ocrotitoare si participativa la toate
starile lui interioare.
Cu toate acestea, Calinescu sustine interferenta curentelor literare de-a lungul istoriei
literare, argumentand ca si in antichitatea elina clasica se regasesc "umbre romantice", iar
in Evul mediu romantic se manifesta si "forme clasice".
* romantismul înlatura si neaga normele si metodele prescrise de
clasicism; nu exista decât legi generale, specifice artei literare
în sine, izvorâte din natura compozitiei sau a subiectului tratat.
* fata de suprematia legii si a unui rationalism rece, romantismul
afirma primatul subiectivitatii, al sentimentului si fanteziei
creatoare, al spontaneitatii si sinceritatii emotionale.
* izvoarele de inspiratie, ca si temele operei literare sunt mult
largite, dându-se o atentie deosebita traditiei populare, istoriei
si folclorului, considerate ca manifestari specifice ale genului
popular; natura, cu totul ignorata în literatura clasica devine
obiect de admiratie si mijloc de exprimare a sentimentelor.
* personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precadere
oameni din popor sau care reprezinta interesele si lupta
poporului. Romanticii îsi manifesta preferinta pentru personaje
exceptionale care impun, fie prin grandoare si noblete
sufleteasca, fie prin slutenia lor fizica (Cocosatul de la Notre
Dame de Paris) sau decadenta morala. În toate cazurile personajele
sunt atent individualizate, zugravite în complexitatea vietii
sociale si psihice, în continua si, adeseori, neasteptata
transformare.
* în timp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind unele
cuvinte inestetice si vulgare, romancierul introduce în literatura
un limbaj metaforic, un vocabular comun si suculent, ca si noi
categorii estetice, ca urâtul, grotescul - în opozitie cu
frumosul, feericul sau fantasticul, pentru ca antiteza si
contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o
gasim numai în conflictul operei sau între personaje diferite:
adeseori acelasi personaj este creionat în trasaturi contraste -
un fizic frumos ascunde un suflet murdar si pervers, în timp ce o
figura respingatoare are un suflet nobil.
* genurile si speciile literare respectate riguros de clasicism sunt
supuse unor fuzionari si transformari inedite: lirismul este
introdus în epic si dramatic, comicul este amestecat cu tragicul;
în aceiasi poezie lirica pot fi gasite elemente de oda, imn,
meditatie, satira sau pastel; în proza apar elemente de poem, de
peisaj pitoresc zugravit cu lirism, într-o actiune captivanta,
adeseori aventuroasa; în drama asistam la un conflict violent în
care se înfrunta eroi antagonici care cultiva tirada retorica, iar
actiunea se încheie adesea printr-o "lovitura de teatru".

Particularitatile romantismului
Global privind romantismul a fost o miscare constienta de ea însasi si
mai cu seama de ceea ce opunea sistemului de idei estetice pâna atunci
în vigoare.

Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama romantica.


Se afirma ca Victor Hugo este teoreticianul ei tumultos. Drama
romantica apare în urma unei evolutii lente cu origini în tragedia
clasica. Pe parcursul acestei evolutii întâlnim drama burgheza,
comedia lacrimogena si melodrama. Visul, viziunile, întâmplarile
supranaturale, atractia pentru elementul ocult îsi gaseste locul în
productia dramatica, sfidând uneori legile teatrului care pretinde
personaje cu existenta proprie, antrenate în actiuni obiectiv
justificabile. În domeniul dramei romantice se remarca în Germania
Zacharias Werner, Heinrich von Kleist, în Franta se remarca V. Hugo
care are ca model pe Shakespere.

Romantismul este o miscare literara si artistica, aparuta in Europa la sfarsitul secolului al


XVIII-Iea si inceputul secolului al XIX-Iea, cu
influente puternice si in filozofie, istorie, drept, lingvistica, economie politica etc.
Romantismul a luat nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi
in intreaga Europa. Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai in literatura, ci si
in artele plastice si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a
ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract. Romantismul
a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a originalitatii,
spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie. Altfel spus,
romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului.
Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat si a
identificat directiile si trasaturile acestui curent cultural in "Prefata" de la drama
"Cromwell" (1827), un adevarat program-manifest.
Printre reprezentantii europeni ai romantismului literar, se pot enumera scriitorii:
Victor Hugo, Lamartine, Vigny, Musset (Franta) Schiller, Heine, Grimm (Germania),
Byron, Shelley, Keats, Scott (Angiia) Manzoni, Leopardi (Italia), Puskin, Lermontov
(Rusia).
Literatura romantica si-a gasit sursele ideatice si de expresie in operele sociologice sau
filozofice ale lui J.J.Rousseau, Kant, Shelling, iar romantismul tarziu a fost dominat de
infiuenta ideilor metafizice ale lu Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard si altii.
In literatura romana se pot identifica trei etape: preromantismul romantismul si
postromantismul.
Romantismul a fost precedat de o formula literara de tranzitie de la iluminism spre
romantism, numita preromantism, reprezentat de Vasile Carlova, Ion Heliade Radulescu,
Grigore Alexandrescu, Vasilt Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, scriitori cunoscuti si sub
numele de pasoptisti.
Romantismul romanesc a fost reprezentat in mod stralucit dt Mihai Eminescu, care
este considerat ultimul mare romantic european incheind, asadar, romantismul universal.
Postromantismul s-a manifestat prin imbinarea elementelor romantice cu trasaturi
simboliste sau samanatoriste, perioada in care se inscriu Al. Macedonski, Octavian Goga,
st.O.Iosif, Barbu Stefanesci Delavrancea.

Mihai Eminescu (1850-1889) s-a intrupat din marea primordiala a geniului romanesc,
asa cum Luceafarul s-a ridicat din Edde; si-a trait ,,clipa cea repede" intr-un zbor uluitor
deasupra lumii si a veacului care i-a fost harazit; iar atunci cand a ajuns la capatul vremii
sale ca om, s-a contopit cu vecia si a devenit mit.
Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului romanesc si ultimul mare poet
romantic european (in linie cronologica), integrat seriei de scriitori care au dat stralucire
acestui curent: V. Lfugo, Byron, Shelley, Puskin, Lamartine si altii, in opera sa, se
intalnesc teme, motive si atitudini romantice care tin de marea literatura a lumii.
Romantismul a fost un curent literar si artistic, aparut in Europa apuseana, in ultimii ani
ai secolului al XVIII-lea. Estetica romantismului se bazeaza pe mai multe norme printre
care pot fi mentionate: inlocuirea ratiunii cu ardoarea sentimentelor, valorificarea
miturilor, istoriei, visului, fantasticului, predilectia pentru confesiune. Evenimentele
neobisnuite, eroii, succesiunea epocilor ( inflorirea si decaderea lor), peisajele nocturne
sau fantastice instituie tot atatea surse de inspiratie ale romanticilor.
Personajul romantic este o natura deosebita, exceptionala (geniul, titanul, damnatul,
insetatul de cunoastere, demonul etc), un neinteles, un inadaptat sau un revoltat care
actioneaza in imprejurari neobisnuite Stilul operelor romantice este incarcat de tropi,
hiperbola, simbolul, antiteza fiind predilecte.
OMANTISMUL CREATIEI EMINESCIENE

Romantismul poetului nu este romantismul social , militant in favoarea burgheziei si


impotriva feudalitatii, specific generatiei de la 1848, ci romantismul estetizant,
dezinteresat de problema sociala si politica a generatiei ulterioare.Un romantism
estetizant in sensul ca dezvoltarea de teme si procedee literare romantice este privita din
punctul de vedere al valorii lor artistice doar.

Printre temele preluate de poet figureaza ce acosmica , prezenta-rea nasterii cosmosului si


a sfarsitului sau, intr-o perspectiva de sus asupra existentei omenesti, privirea acesteia din
urma sub aspectul cuprinderii ei ca un simplu moment aflat intre nasterea si moartea
universului.O gasim in Scrisoarea I , Luceafarul, La steaua sau in marele poem istoric si
filozofic , neincheiat, Memento mori(= adu-ti aminte ca vei muri).

Tema demonului romantic, a revoltatului impotriva societatii existente, revoltat care


organizeaza masele pentru distrugerea acelei societati, o gasim in Imparat si proletar ca si
in Inger si demon.O alta tema romantica dezvoltata de poet este cea a femeii inca-pabila
de a intelege aspiaratiile omului de geniu, indreptarea lui catre cunoasterea si dezinteresul
fata de valorile care ii atrage pe ceilalti oa-meni, tema prezenta in poeme ca Scrisoare V
sau Luceafarul,dar si in micile poezii de dragoste de tip romanta ca Lacul, Dorinta, Pe
langa plopii fara sot...

Sau tema geniului romantic, a personalitatii capabile sa treaca dincolo de aparentele la


care se opresc oamenii obisnuiti , motiv pentru care nu este inteles de catre acei oameni,
pentru care nu existacomunicare intre lumea lor si cea a geniului.Tema prezentata in
discursul Cezarului din Imparat si proletar, in Scrisoarea I ori in Luceafarul.Imporatanta
in creatia eminesciana este si tema romantica a iubirii dintre barbat si femeie, iubire
vazuta ca si refacere a momentu-lui creatiei cosmosului , ca si participarea la marea
creatie universala , o creatie ce se desfasoara in permanenta si este reluarea creatiei
inuitiale.Aceasta tema se recunoasste in toate poeziile erotici emines-ciene, fie ca
aspiratie catre o astfel de iubire fie ca realizare a ei.

Dintre procedeele romantice se poate mentiona cel al scrierii de opere neincheiate, de


parti din proiecte gigantice, o trasatura comuna tuturor marilor scriitori ai
curentului.Astfel de proiecte realizate fragmentar in opera lui Eminescu sunt poemul
Memento mori sau romanul Geniu pustiu . Sau procedeul amplasarii evenimentelor din
opera literara intr-un cadru natural salbatic, lipsit de semnele prezentei umane, in codru,
pe muntele sau in apropierea oceanului ori a marii. Caracteristic romantic este si
procedeul antitezei , inteles drept reprezentare a lumii ca fiind formata doar din elemente
aflate in opozitie unele cu altele , o lume vazuta in alb si negru, bun si rau, pozitiv si
negativ.
Teme si motive romantice in lirica eminesciana:
Nasterea si prabusirea Universului2 („Scrisoarea I", „Luceafarul", „Rugaciunea unui
dac" s.a.).
Numita de Calinescu „Facere si desfacere", viziunea cosmogonica eminesciana este
romantica prin proportiile gigantice ale spatiului si ale timpului universal. in antiteza cu
fiinta umana derizorie si muritoare; in aceeasi viziune romantica se mai incadreaza
devenirea Cosmosului (situata intre doi poli: geneza si stingerea), muzica siderala3,
perspectiva mitologica.
Poemul reprezentativ pentru aceasta tema este „Scrisoarea I" (1881), alcatuit dintr-o
cosmogonie incadrata de doua meditatii: una pe tema destinului uman si cealalta pe tema
soartei geniului.
Prima secventa a textului (versurile 1-28) prezinta un cadru nocturn romantic, in care
lumina misterioasa a lunii se revarsa peste o lume vana, nascuta dintr-un vis al
Neantului4.
Privita de sus, aceasta panorama scoate la iveala mai multe ipostaze ale existentei umane,
dintre care se retin doua:
„ Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac, Cand la ziua cea de mane
abia cuget-un sarac... Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, Deopotriva-i
stapaneste raza ta si geniul mortii".
„Umbre pe panza vremii" (cum ii numeste altundeva poetul), oamenii se transforma in
„mii de coji" si in „nume trecatoare" duse de raul heraclitic5.
Efemera este si gloria: puternicul rege si umilul sarac (prezentati prin procedeul antitezei
romantice) sunt uniti prin acelasi destin: „geniul mortii" (care aduna tot ceea ce se afla
sub semnul timpului).
Nimeni nu se va salva de la acest destin: nici geniul (care traieste tragedia unei minti
uriase zagazuite de timpul prea scurt al unei vieti de om); nici Universul (care va pieri
candva, peste „mii de veacuri") si nici Timpul (care se va transforma in vesnicie moarta):
ideea romantica a succesiunii generatiilor, a devenirii si a mortii universale strabate intreg
poemul „Scrisoarea I".
In urmatoarea secventa (versurile 29-38) imaginea „batranului dascal" (reprezentand
geniul) este si ea romantica: antiteza intre infatisarea umila si uriesismul gandirii
savantului, „caderea" lui din sfera inalta a ideilor, in micimea lumii contemporane,
nefericirea celui care vede mizeria vietii, sunt tot atatea implicatii ale acestui curent.
Episodul cosmogonic (versurile 39-86) cuprinde, si el, mai multe elemente romantice:
Exista, mai intai, o viziune mitologica a Genezei6 (cum observa Calinescu), timpul
anterior nasterii primei planete {„La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta") fiind
echivalent cu „A fost odata..." al basmelor; tot la mitologie trimite si tabloul uriasului hau
intunecat, cu sugestii lichide, in care Fiinta, Nefiinta si Nepatrunsul par a fi niste
divinitati, iar pacea absoluta care stapanea Haosul? „pare a fi un dragon mitic"
(Calinescu).
In aceeasi viziune se incadreaza si momentul in care „punctul" care se misca in noaptea
precosmica, „devine tatal"; din unirea lui cu Haosul-muma, se va naste prima planeta,
urmata de aparitia, din neguri, a uriaselor galaxii stelare.
Romantica este si viziunea gigantica a Cosmosului in care rotirea larga si lenta a
planetelor creeaza impresia unei muzici siderale.
intre episodul nasterii Universului si cel al extinctiei se afla un fragment de 14 randuri
(vs. 61-74), in care fiintele umane sunt caracterizate cu ajutorul antitezei romantice:
proiectati pe fundalul eternitatii, oamenii sunt efemere (muste „de-o zi") traitoare pe o
planeta minuscula (asemeni unui fir de praf in imensitatea stelara).
In episodul final al primei parti a poemului (versurile 75-86), moartea Universului
creeaza o acuta spaima a golului: planetele ingheata, cazand in imense abisuri, iar timpul
moare, devenind vesnicie.
Nasterea si surparea marilor civilizatii.
in vasta proiectie a istoriei lumii intitulata „Memento mori!", autorul intentiona sa
traverseze, printr-un gest gigantic, intreaga evolutie a omenirii, din antichitate si pana la
Comuna din Paris (1871).
Peste uriesismul acestei viziuni (amintind de „Legenda se colelor" de V. Hugo), se va
suprapune tenta elegiaca a unei filozofii a zadarniciei (subtitlul poemului fiind chiar „Pa-
norama desertaciunilor"). Aceasta se adanceste in finalul poemului „imparat si proletar"
(considerat de Calinescu drept o „derivatie" din „Memento mori!"): zbaterile umane,
nascute din vointa de a trai, sunt zadarnice, caci existenta nu este decat un vis al mortii
(„Caci vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi"). Salvarea ar putea-o constitui intoarcerea
la timpul mitic („vremile-aurite/Ce mitele albastre ni le soptesc ades") despre care
vorbea tribunul-proletar in prima parte a poemului.
Cea de a treia tema romantica eminesciana este istoria ca devenire si ca drama,
reprezentata de proiectele dramatice si de poemul „Scrisoarea III".
Primul motiv romantic al acesteia este visul: asa cum Cosmosul s-a nascut dintr-un vis al
Neantului, uriasul stat otoman a crescut din visul celui dintai sultan; intreaga lui istorie
(sintetizata in tabloul de sange si moarte din discursul lui Baiazid) nu constituie decat o
implinire a visului initial.
Tot romantica este si antiteza ridicata la nivelul arhetipurilor8: intre Cuceritor (Baiazid) si
Aparator (Mircea cel Batran), intre oastea transformata in „pleava" si cea devenita
„potop ce prapadeste", intre timpul intemeierii („veacul de aur") si cel al degradarii
(„noroiul greu al prozii").
In prima parte a poemului mentionat, romantica este si imaginea aproape fabuloasa a
voievodului roman: in episodul bataliei, Mircea care „mana-n lupta vijelia-ngwzitoare"
capata proportii uriase, ca un erou de epopee. Elementele naturii, vazute prin dilatare,
devin si ele participante la acest iures: Dunarea („personaj" fabulos a carui manie ineaca
„spumegand" pleava cuceritorilor); codrul (de sub poala caruia ies miile de „ capete
pletoase " ca niste imagini multiplicate ale lui Mircea) si „raul-ramul" reprezentand
patria mereu vie.
In partea a Ii-a a poemului „Scrisoarea III", ironia, sarcasmul, portretul caricatural si
invectiva, sunt tot atatea mijloace romantice folosite pentru a caracteriza carnavalul
politic contemporan poetului.
Iubirea ca aspiratie neimplinita („Dorinta", „Sara pe deal", „Floare albastra",
„Lacul", „De cate ori, iubito...", „Pe langa plopii fara sot..." si altele).
Poezia eminesciana a naturii si iubirii, chiar si in cea anterioara anului 1876, iubirea este
un vis, un ideal mereu neatins; deosebirea dintre cele doua perioade de creatie consta in
faptul ca, in prima, natura este un spatiu feeric, ale carui elemente constituie tot atatea
motive romantice: codrul (spatiu vrajit in care cei doi indragostiti se sustrag curgerii
vremii); teiul (arbore sacru care le confera tinerilor aureola neprihanirii); lacul (spatiu
lamartinean al visului de dragoste), multimea florala (dominata de floarea albastra), luna.
Daca insumam poeziile inchinate iubirii, observam ca tanarul indragostit eminescian
reface destinul Luceafarului: „cufundat in stele" sau in timpul intunecat al genezelor, el
traieste nostalgia unei iubiri pamantene mereu refuzate:
„Dar nu vine... Singuratic In zadar suspin si sufar Langa lacul cel albastru incarcat cu
flori de nufar. "
(„Lacul")
Neinteles de femeia careia ii oferise nimbul eternizarii („Ai fi trait in veci de veci / Si
randuri de vieti") si suportand greaua povara a timpului, el va deveni un rece Hyperion
(„Si te privesc nepasator / C-un rece ochi de mort").
La randul ei, iubita este o alta fata de imparat, pe care poetul o sustrage curgerii timpului,
punand-o sub lumini de Geneza.
Dar, pe masura ce visul „bland din cale-afara" al dragostei piere, iubita se indeparteaza
in neguri de uitare, in basm si in mit:
„Caci astazi, daca mai ascult Nimicurile-aceste, imi pare-o veche, de demult Poveste"
Inspiratia din folclor incadrandu-se si ea in recuzita romantica, Eminescu ii confera o
tenta proprie: in „Revedere", codrul devine mit, ca si cand prin eternitatea sa, ar fi o fiinta
divina; in elegia filozofica „Mai am un singur dor", mitul mortii mioritice capata
profunzimi metafizice, seara, marea si somnul intorcand fiinta umana spre negurile
nasterii Universului.
Mitul Zburatorului (amintind de „Silful" lui V. Hugo) sta la baza altor doua poeme:
„Calin (file din poveste)" si „Luceafarul".
In amandoua, iubirea neobisnuita dintre o pamanteanca si o fiinta eterna se consuma in
vis si este proiectata in basm; in ambele creatii, fata isi cheama pe pamant iubitul, dar cea
care raspunde dorintei acestuia („Iar tu sa-mi fii mireasa") este doar fiica de crai
(„Calin..."). Numai aici, se realizeaza nunta ca mijloc de integrare in armonia cosmica; si
tot aici, argintiul arborilor luminati de luna, iarba care „pare de omat" si albastrul umed
al florilor investesc nunta cu puritatea specifica inceputurilor.
In „Luceafarul", faptura de lut isi cauta un alt iubit (care sa-i semene), dar poetul o
salveaza in final, proiectand perechea umana pe fundalul nasterii Universului (cand apa
primordiala naste luna):
„Caci este sara-n asfintit
Si noaptea o sa-nceapa; Rasare luna linistit
Si tremurand din apa"
O alta tema romantica a liricii eminesciene o constituie destinul geniului („Glossa",
JOda (in metru antic)", „Luceafarul", „Scrisoarea I").
In toate, geniul este o fiinta fara de stea, un eon, pentru ca Demiurgul 1-a creat inainte de
a crea lumea; din aceasta cauza, in zborul lui printre astri, Luceafarul revede actul
Genezei (la care mai asistase o data):
„Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentai,
Cum izvorau lumine;"
Originea sa deosebita situeaza geniul deasupra lumii, a framantarilor ei vane si a
timpului:
„Nu spera si nu ai teama, Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama. Tu ramai la toate rece".
(„Glossa")
Dar, in interiorul conditiei sale de nemuritor, geniul este un nefericit: de aici, tentatia
luciferica de a cobori in lumea comuna, pentru a cauta ceea ce nu i s-a dat: iubirea.
„Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tanar infasurat in manta-mi, Ochii mei
naltam visatori la steaua
Singuratatii.
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pan-in fund baui
voluptatea mortii
Neinduratoare " („Oda (in metru antic)")
Dar, cum oamenii obisnuiti sunt incapabili sa ajunga la inaltimea geniului, cum lumea a
fost alcatuita o singura data si nu mai poate fi schimbata („Batranul Demiurgos se opin-
teste-n van"), geniul nu are alta solutie decat contemplarea apolinica a celor care se afla
sub semnul norocului:
„ Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece, Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece"
Tema iubirii in poezia lui Mihai Eminescu,
George Bacovia si Lucian Blaga

Tema iubirii este cea mai des intalnita tema in literatura lumii, cu atat mai mult in
poezia lirica. Cei care au nuantat poezia iubirii, surprinzand toate aspectele ei au fost
poetii romantici, visatori si cautatori ai absolutului si in plan sentimental. Ca atare, nu
este o noutate faptul ca Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un sentiment intemeietor,
ca un mit fundamental al poeziei orale si culte. Daca scriitorii clasici aveau ca model
cuplul adamic, romanticii isi imaginau cuplul uman intr-o concordanta perfecta cu
ritmurile lumii cosmice.
Simbolistii, ca poeti ai orasului si ai materiei in descompunere, au asociat
dragostea cu moartea. Pentru ei iubirea nu mai este proiectata in absolut, ci este traita ca
un sentiment bolnavicios si condamnat esecului.
Mihai Eminescu nu a fost pastelist, ci percepe natura din perspectiva
romanticului. La el natura indeplineste mai multe roluri: este cadru prielnic, ocrotitor,
favorabil cuplului erotic; cadrul rustic, un loc inafara civilizatiei asa cum este prezentata
in idile. Eminescu selecteaza din natura anumite elemente pe care le foloseste in poezia
iubirii: elemente cosmice (cum sunt stelele, luceferii si luna); noaptea, care creaza o
atmosfera misterioasa. Elemente acvatice: izvoarele, ca simbol al regenerarii permanente
spirituale; lacul- un alt element acvatic. Mihai Eminescu imprumuta de la poetul francez
Lamartine motivul lacului. Un alt element acvatic intalnit la Eminescu este fantana care
are cumpana, situata inafara satului. Ea poate fi asociata cu infinitul, locul odihnei
vesnice. Mai sunt folosite elemante terestre reprezentate prin codru, padure, anumiti
copaci sacri cum ar fi: teiul, plopul, salcamul: “Sara pe deal buciumul suna cu jale,/
Turmele-l urc, stelele scapara-n cale,/ Apele plang clar izvorand in fantane; Sub un
salcam, draga, m-astepti tu pe mine!/ Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,/ Ochii tai mari
cauta-n frunza cea rara,/ Stelele nasc umezi pe bolta senina,/ Pieptul de dor, fruntea de
ganduri ti-e plina.// Stresine vechi casele-n luna ridica,/ Scartaie-n vant cumpana de la
fantana,// Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga,/ Ore intregi spune-ti-voi cat imi
esti de draga.// Si surazand vom adormi sub inaltul,/ Vechiul salcam…” (“Sara pe deal”)
In functie de aceste elemente, de prezenta sau absenta lor in natura, de tonalitatea
sentimentului si de imaginea inbitei, poezia de dragoste a lui Mihai Eminescu ia
infatisarea atat a idilelor cat si elegiilor erotice. In a doua perioada a vietii sale, poeziile
lui capata o tonalitate trista si se apropie de elegia erotica, romanta, cantec. Natura este
saracacioasa si urbana reprezentata prin starzi pustii, ferestre inchise, plopi insingurati.
Chipul iubitei se schimba. Sentimentul eroticului apartine de trecut si de aici apare
regretul, nostalgia, singuratatea: “Pe langa plopii fara sot / Adesea am trecut; / Ma
cunosteau vecinii toti- / Tu nu m-ai cunoscut.// La geamul tau ce starlucea / Privii atat de
des; / O lume toata-ntelegea- / Tu nu m-ai inteles. // Caci azi le semeni tuturor / La
umblat si la port, / Si te privesc nepasator / C-un rece ochi de mort.” (“Pe langa plopii
fara sot”). Mihai Eminescu nu a blamat femeia, nu a caricaturizat-o, cel mult, a regretat
faptul ca nu a fost capabila sa aprinda candela iubirii pe pamanat: “Si noaptea candela s-
aprinzi / Iubirii pe pamanat.” (“Pe langa plopii fara sot”).
George Bacovia este complet diferit de perceptia romanticillor. Dragostea nu mai
este proiectata ca idealitate, ca forma a perfectiunii, ci este traiata ca un sentiment
maladiv, anemic si condamnat fatalmente la esec. O alta deosebire esentiala fata de
conceptia romanticilor consta in faptul ca nicodata iubirea nu este prezentata in
concordanta cu o natura complice, orcotitoare: “Pe garduri batrane, pe stresini de lemn, /
Si frunzele cad ca un sinistru semn / In linistea gradinii adormite. / O palida fata cu
gesturi grabite / Asteapta pe noul amor…/ Pe cand discordant si infiorator, / Scartaie
toamna din crengi ostenite.”(“In gradina”).
George Bacovia, ca si “Sonetele” lei Mihai Eminescu, foloseste motivul toamnei
si al ploii. Dar toamna nu mai este un anotimp familiar, nici un prilej de intimitate si de
placute aduceri-aminte, ci un cadru propice starilor depresive, chiar maladive. Caderea
perpetua a ploii este asociata ideii sfarsitului lumii, diluviului apocaliptic. Peisajele
imaginate de simbolisti sunt pustii, dezolate, lugubre, provacand nevroze si, uneori, chiar
delirul: “Afara ninge parapadind. / Iubita canta la clavir. / Si targul sta intunecat, / De
parca ninge-n cimitir.// El plange si-a cazut pe clape,/ Si geme greu ca in delir…// Si
plang si eu, si tremurand / Pe umeri pletele-i resfir…/ Afara targul sta pustiu, / Si ninge
ca-ntr-un cimitir.” (“Nevroza”).
Toamana si iarna produc depresii, primavara are culori prea stridente, iar
stralucirea torida a soarelui de vara descompune materia vie. Intrega lume este vazuta ca
intr-un vast “cimitir”, configurand un univers al degradarii generale: “Primavara…/ O
pictura parfumata cu vibrari de violet.”(“Nervi de toamna”); “Dormeau adanc sicriele de
plumb, / Si flori de plumb si funerar vestmant-/ Stau singur in cavou…si era vant…/ Si
scartaiau coroanele de plumb.”(“Plumb”).
In universul bacovian unde amorul este “intors” cu fata catre moarte, avand
aripile “de plumb”, cazute greu inspre pamant (“Plumb”) sau unde poetul asculta cum
“geme” sentimentul lui “defunet”(“Amurg de toamna”), ori amorul “carbonizat” abia mai
“fumega”(“Negru”) canta “la clavir” marsuri funebre, iubita “palida”, bolnava, cu sanul
“mai lasat” (“Cuptor”), poemul “Decembre” reprezinta o surprinzatoare exceptie. Este
textul liric al distantelor comprimate intre indragostiti si unul demn sa figureze intr-o
antologie ideala a poeziei universale dedicate sentimentului etern al iubirii. “Decembre”
imbraca lumea in haina de nea si “ninge” intruna ca in “Pastelurile” lui Vasile
Alecsandri. Dar stihia alba nu e dezlantuita, sau G. Bacovia nu-i percepe in mod dramatic
efectele si nici nu-i genereaza obisnuinta angoasa, pentru ca se simte de adapost, ocrotit
de atmosfera intima din odaia iubitei. Femeia este definita exclusiv prin acest apelativ
deloc stereotip, derivat de la verbul esential in viata sufleteasca a omului. Barbatul este
cel care indeamna si are toata initiativa condensata in energia unui sentiment impartasit,
femeia este cea care indeplineste cu discreta fervoare dorintele omului iubit. Astfel, se
desfasoara un ritual erotic, in care protagonistii se apropie din ce in ce mai mult unul de
altul, pana la ingemanarea dufletelor, inconjurati de luminile si imbrele odaii, ca si
nimbul imaculat al zapezii care cade neincetat. Este pentru prima daca cand din lumea
bacoviana, cenusiul obsedant a disparut, facand loc culorilor luminoase- albul, rosul-
simbalizand triumful iubirii si, implicit, al vietii. Fiecare artist, dar mai ales un poet
simbolist isi creaza palet alui de culori, dupa semnificatia starilor de spirit carora le sunt
asociate. Rosul, de obicei nuanta sangelui scurs, a violentei, a nevrozei datorate unei
excitatii vizuale extreme, devine, in poemul “Decembre”, culoarea combustiei interioare.
Dar nu sugereaza cromaticul, ci arderea sufleteasca a cuplului, in dezacord cu gerul de
afara, pe care este in stare sa il imblanzeasca, anulandu-i efectele dezagreabile pentru
fiinte. G. Bacovia a descoperit profunzinea simplitatii in felul cum rosteste eterna poveste
a iubirii, mereu aceeasi cand se incheie, niciodata identica pentru cei care traiesc clipa ei
unica din plin.
Contemporan cu G. Bacovia si Tudor Arghezi, poetul “corolei de minuni a lumii”, Lucian
Blaga include poezia cu tematica erotica in lirica de meditatie filozofica. Atat in volumul
“Poemele lumii”(1919), cat si in perioada senectutii, in poezia publicata postum cum ar fi
ciclul “Vara de noembrie”, “Cantecul focului”, etc. trateaza aceeasi tema, din perspectiva
poetului expresionist ce traieste cu maxima intensitate iubirea. Spre deosebire de Mihai
Eminescu, care selecta din naturaanumite elemente pe care apoi le personifica pentru a
potentia iubirea cuplului, Lucian Blaga vede iubirea ca un sentiment-patima ce modifica
natura din jur. Misterul ochilor negri ai iubitei se rasfrange asupra muntilor, sensurile
pamantului ca in “Izvorul Noptii”. Alteori desacralizeaza mitul biblic al Evei si al lui
Adam si creeaza un alt mit, cel al misterului feminin (reprezentat in poezia “Eva”).