ROMANTISMUL

- pașii spre iubirea românească -

Prof. coordonator,
Dr. Eugenia DRIȘCU

Student,

1
 În literatura română, principalele curente literare sunt:

REALISMUL
CLASICISMUL EXPRESIONISMUL

ROMANTISMUL
SIMBOLISMUL NATURALISMUL

 Date științifice și definiții

Pornind de la înțelesul deplin al acestui curent, putem analiza că romantismul este o „mișcare
artistică și literară apărută la sfârșitul sec. XVIII în Anglia și la începutul sec. XIX în Franța, ca o
reacție împotriva clasicismului și regulilor lui formale, care a preluat tradițiile naționale și
populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia și libertatea de expresie.”
(https://dexonline.ro/definitie/romantism)
Romantismul este al doilea mare curent literar după influența iluminismului și a
clasicismului, manifestat la nivel global, prin însuși natura sa universală: muzică, teatru,
literatură, artă ș.a.m.d..
Latura sa estetică dezvăluie o „atitudine, comportament dominat de sensibilitate, de
imaginație care nu mai trece de rațiune, o stare de visare, melancolie și lirism vizibil exprimat”,
deci, cu alte cuvinte, inima va conduce simțul rațiunii omului.
(https://dexonline.ro/definitie/romantism)
Analizând, „romantismul ar fi, așadar, mai întîi o categorie psihologică, un mod de
manifestare a sensibilității”. (Zalis, 1968, p. 5)
„Romantismul este un curent de antiteză față de estetica clasicismului, prin respingerea
principiilor estetice clasice privind genuri, specii, teme și motive, tipologii umane, virtuțile
stilistice.” (Sinefta, 2015, p. 16)

Dominant în literatura română romantică este genul liric, prin însuși trăirile, simțirile și
viziunile sale contingente și transcendente.
În esența sa, conflictul esențial are loc între rațiune și sentiment, triumfând cel din urmă, căci
stările emoționale, afective sunt într-o continuă devenire și schimbare, la fel ca tipologia umană.

2
  Trăsăturile romantismului

Acest curent literar complex și abordat în diferite maniere de scriitori are la bază trăsături noi
ale acelei vremi prin eliminarea corsajului strâns clasicist și prin adoptarea unor idei libere,
sentimental-raționale, celest deviante.
Cele mai noi categorii estetice care se vor contura sunt: sublimul, grotescul, fantasticul,
macabrul și feericul.
Va reuși să atingă apogeul prin însăși imaginația – calea spre adevăr, va spune lucrurilor pe
nume prin confesiune sau mărturisire patetică, va evada în trecut și va aduce în lumina istoria și
tradiția; folclorul va răsări din întuneric, spiritul liber al autorului va contura subiectivismul, iar
amestecul genurilor va da naștere unor noi specii literare precum poemul, meditația, drama.
Cultivarea sensibilității, imaginației și fanteziei creatoare va sparge barierele raționale,
sentimentele omenești (cu predilecție iubirea) se vor armoniza în sânul naturii, în mijlocul
feericului, în cadrul natural nocturn.
Eroii excepționali vor acționa în împrejurări spontane, ieșite din comun, vor căuta să
definească timpul și spațiul infinit, sensul în nonsens.
Portretizarea omului de geniu și condiția acestuia în lume este sămânța unui romantism
autentic românesc, așa cum Vasile Sinefta afirma: „Romantismul este considerat primul curent
modern ce reflectă problematica existențială a condiției umane, aspirația spre cunoaștere prin
mituri, având un pronunțat caracter meditativ-filosofic.” (Sinefta, 2015, p.17)

 Mijloace artistice de exprimare, mărci stilistice

Opera romantică va folosi ca mijloace de exprimare retorismul (exclamația, interogația,

adresarea, invocația retorică), lexicul caracteristic limbii populare, antiteza, alegoria, epitetul
ornant, laitmotivul etc., iar cele mai întâlnite teme și motive romantice vor avea la bază iubirea,
trecutul istoric, condiția geniului, natura, femeia-înger/demon, călătoria cosmică, zburătorul și
alte asemenea.

 Etapele romantismului

Complexitatea și parcursul romantismului a cunoscut trei mari etape:

3
  Preromantismul (cunoscut și ca romantism al scriitorilor pașoptiști)
În această etapă au loc manifestări de anticipare romantică.
Scriitorii acestei etape sunt: Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Asachi.
Aceștia prezintă o literatură a ruinelor cu un ușor regret față de trecutul eroic care poate servi
drept exemplu al luptei prezentate în care visul, fantasticul și meditația primează.
 Romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt) coincide cu momentul
pașoptist propriu-zis, aduce o poezie lirică, militantă, patriotică și vizionară, de evocare istorică,
cu rădăcini adânci în bogatul filon folcloric.
Apare la scriitorii: Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore
Alexandrescu, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, etc..
 Romantismul posteminescian este a treia etapă postpașoptistă, când burghezia
realizează monstruoasa coaliție trădând masele populare, duce la maturizarea estetică a
romantismului, dar și la o reacție critică și pamfletară față de societate sau platitudini elegiace,
pesimiste, chiar, de refugiu în natură și mitologie, așa cum se manifestă la genialul nostru poet,
Mihai Eminescu.
Filonul romantic, ca manieră de creație și atitudine față de viață se prelungește apoi și mai
târziu prin opera lui Alexandru Obodescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Macedonski,
Goga, Sadoveanu.

Reprezentanți ai romantismului au fost și Shelley – „Imn frumuseții intelectuale”, „Odă unei

ciocârlii”, Alphonse de Lamartine, Alfred de Musset – prin ciclul „Nopțile” ce l-a influențat pe
simbolismul român Macedonski, Victor Hugo – teoretician al curentului romantic (în prefața
dramei istorice „Cromwell”), mare poet și romancier: „Notre Dame de Paris”, „Mizerabilii”.
În literatura germană, reprezentanți ai curentului sunt: Fr. Schiller, Schlegel, Novalis,
Lessing, Heine, Goethe, N. Lenau. În literatura americană: E. A. Poe, W. Withman.” (Sinefta,
2015, pp. 17-18)

 Între clasicism și romantism (1830 – 1862)

Trecerea de la formula clasică la cea romantică se face treptat, ambele metode coexistînd o
bucată de vreme sau persistînd la unul și același scriitor pînă la sfîrșit. Cei mai bătrâni scriitori ai
epocii, după un debut clasic, parcurg o fază preromantică, ajungînd la un romantism moderat cu
încă vizibile reminiscențe clasice. Este cazul retardatarilor Stamati și Asachi, născuți în celălalt
secol, în parte a lui Eliade, Negruzzi și Alexandrescu, născuți după 1800, întrucîtva al
reprezentantului generației celei mai tipic romantice, Alecsandri, venită pe lume în 1819. Se
poate spune chiar că Alecsandri a evoluat în sens invers, începând prin a fi romantic și sfârșind
prin a fi clasic.
 Doctrina literară paşoptistă

4
 După 1830, ideologia romantică ia treptat în stăpânire nu numai domeniul istoric, social şi
politic, dar şi pe cel literar. Şi aici putem observa caracterul ei hibrid, rezultat al telescopării.
Heliade defineşte poezia ca o expresie a ,imaginaţiei” şi a „sentimentului”, dându-i drept
scop „înălţarea duhului”.
În jurul anului 1840, se poate vorbi despre o îndrumare a literaturii prin reviste, deși apariția
acestora este de obicei temporară. DACIA LITERARĂ (ianuarie – iunie 1840), apărută la Iași, sub
direcția lui Mihail Kogălniceanu are un adevărat program la care vin mereu revistele literare de
mai tîrziu.
În scopul realizării unei limbi literare comune, Kogălniceanu promitea o critică
nepărtinitoare, dar totodată susținea că va combate mania imitației modelelor străine, cerînd o
literatură inspirată din istoria națională, din realitățile solului și poporului nostru.
„Dacia literară” a grupat pe cei mai importanți scriitori ai epocii, pe Mihail Kogălniceanu, C.
Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, S. Stamati, Al. Donici.
„Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai
în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism,
preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.
Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă
de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura – coordonată a sufletului românesc,
au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie,
aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.”
(https://www.academia.edu/11020674/58040874_Perioada_pa%C5%9Foptist%C4%83?ssrv=c)

 GH. ASACHI (1 martie 1788 – 12 noiembrie 1869)

O mare parte din poezia lui Gh. Asachi , inginer, profesor, editor, jurnalist, pictor, publicist
este ocazională, semănînd cu aceea a lui Iancu Văcărescu, de imitație sau chiar de simplă
traducere din Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, Petrarca, Tasso, Fontana, V. Hugo, ș.a.m.d., într-o
limbă învechită, greu de citit astăzi.
Din cele trei ediții de „Poezii” (1836, 1854, 1863) se pot reține, în afară de imnul „La Italia”,
sonetele de dragoste închinate Biancăi Milesi-Leuca, pe care o va slăvi pînă la moarte mimînd pe
Petrarca (sonetele sînt în limba italiană și romînă). Apariția Leucăi dezlănțuiește langoarea,
patimă descrisă de Asachi într-un sonet triplu. Este vorba de „simțirea cea duioasă” care produce
durerea și plînsul amar, răul ce nici o iarbă nu-l tămăduiește, chinurile frigurile. Poetul sta în
noaptea neagră a Apeninului sau la Istru, compătimit de tot ce mișcă în juru-i, fără să obțină din
pieptul de gheață al zînei un semn de îndurare.
Consacrat definitiv muzei, poetul îi mai dedică un sonet Leucăi, moartă la Paris în 1849.
Petrarchismul a dat lui Asachi convingerea fermă că, îndreptându-și gîndul mereu către Cetatea
eternă, va fi călăuzit în veșnicie:

5
 „E mentre in Dacia per aspro cammino
Portreto il piede, lieve il mio pensiero
Tra i colli il verde varchera sentiero,
Ch’al sacro bosco mena di Quirino.

Atunci cînd, o, zi amară, acea oară-a fi vecină

Să purced din ceste locuri d-unde soarta mă desparte,
Lăcrămînd și cu suspinuri arunca-voi de departe
De pe urma mea ochire către țara cea latină.”

Din nefericire, versurile romînești, trudnice, sînt departe de cele italiene, scrise după un
model care, ce-i drept, nu există încă la noi.
Destul de grațioase sunt bunăoară veselele, superficialele cântece erotice, superioare ca
muzicalitate celor dinainte în care percepem cu anticipație un ecou eminescian, ca și în catrenul
următor:

„Și mie lin luceafărul

Din ceri va să-mi străluce,
Când dulce-a fi d-o patimă
Aminte a-și aduce.”

Nuvelele istorice („Ruxanda Doamna”, „Svidrighelo”, „Dragoș”, „Bogdan voievod”, „Petru

Rareș”, „Valea Albă”), învechite din punct de vedere al limbii, sînt interesante prin fabulosul
medieval cavaleresc, clasic, complicat cu viziuni mitologice și decoruri din recuzita
romantismului.

 VASILE CÂRLOVA (4 februarie 1809 – 18 septembrie 1831)

Oricâte motive ne-ar da să vorbim de nefixarea formulei (ca toţi poeţii de tranziţie), Vasile
Cârlova arată posterităţii o fizionomie romantică. Este deosebirea principală de structural-
clasicul Asachi.
Întâia poezie a lui Vasile Cârlova (1809 – 1831) este o pastorală în gustul lui Gessner,
cunoscut mai degrabă prin mijlocirea lui Florian. În ea găsim locurile comune ale idilei rustice:
păstorul cu fluierul stând la umbra marelui arbor, turmele de oi, câinele, Eco ascultând în loc
ascuns:

„Un păstor tânăr, frumos la față, Subt umbră deasă de pom stufos.
Plin de mâhnire, cu glas duios,
Cântă din fluier jos pe verdeață, De multe versuri spuse cu jale

6
 Uimite toate sta împrejur:
Râul oprise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.
Cât colo turme de oi frumoase.
Se răspândise pe livejui
Si ascultându-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.
Câinele numai mai cu durere
Stând lângă dânsul, căta în jos
Și ca s-aducă lui mângâiere,
Glas câteodată scotea milos.”

După acest cânt de Orfeu, poetul face păstorului melancolic teoria fericirii stării naive, iar
păstorul, cu o mare abundență de lacrimi, mărturisește că pricina jalei e o păstoriță.
„Înserarea” e romantică si lamartiniană (Alphonse de Lamartine – unul dintre întemeietorii
poeziei romantice franceze), dar priveliștile poetului francez sunt transcrise diminutiv și sărac:

„Întorc a mea vedere în urmă, înainte,

In dreapta sau în stânga când sus, când iarăşi jos,
Şi-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.”

Iată din nou lirismul romantic, urcând în cele din urmă spre viziunea selenară eminesciană:

„Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte

Grămezile de stele încep de strălucesc
Încet, încet şi luna vremelnică stăpână
Se urcă pe orizont, câmpiile albind...”

Finalul e plenar romantic:

„Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mângâiere,

Odihnă, mulţămire nu-i pot găsi deloc.”

Este un sugestiv contrast între căderea treptată a naturii în somn şi insomnia poetului întristat
de absenţa iubitei:

„Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte

Fiinţa care poate să-l facă fericit.”

Prin „Ruinele Târgoviștii”, Cârlova inaugura în lirica noastră poezia vestigiilor istorice, în
care punctul de plecare e în însăși poezia franceză:

„Și-ntocmai cum păstorul ce umblă pe câmpii

7
 La adăpost aleargă, când vede vijelii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste vin păreri.”

Sintetizând toate influenţele şi anticipând toate speciile liricii romantice, Cârlova îşi are locul
meritat în poezia noastră de început. Un poet de azi, Marin Sorescu, îl evocă ingenios: „Poezia
concentrată a lui Cârlova e ca o palmă. Strângându-se, devine pumn. A bătut cu el la poarta de
bronz a literelor române... Mâna întinsă îi arată liniile norocului, pulverizate pe toate cele cinci
degete. Cinci poezii, cinci degete. Ah, poezia îi venea ca o mănuşă”. (Manolescu, 2008, p. 169)

 ION HELIADE RĂDULESCU (6 ianuarie 1802 – 27 aprilie 1872)

Singurul poet din prima generaţie romantică ataşat deplin spiritului High Romanticismului
— aşa cum l-a definit Virgil Nemoianu — este Ion Heliade Rădulescu. Aproape toate elementele
acestui prim romantism se găsesc la el în stare pură: radicalismul ideologic, coerenţa vizionară,
simţul cosmic, misticismul de sorginte biblică şi intensitatea pasională.
El însuşi îşi descrie (în „Destăinuirea”) inima ca o „vulcănoasă stâncă” în care lovesc
valurile şi crivăţul, ca un foc „ce arde ca să arză” şi la care nimeni nu se-ncălzeşte, căci „lumina-i
face groază şi celui îngheţat”. Poetul trăieşte în „loc osândit”, pe care el îl face rai, având şi alte
colosale puteri:

„Când cântă el, s-aude, veacurile răsună;

Când se închină, cerul el îl coboară jos;
Dragostea lui e flăcări şi ura lui detună,
Blândeţea-i e semnul acel mai luminos.”

Chiar când, la începuturile sale mai ales, Heliade lamartinizează, se observă deosebirea de
temperament. Luând de pildă de la poetul francez obiceiul de a evoca trecutul (mod de a
deplânge trecerea vremii) şi o intimitate erotică inexistentă la poeţii dinainte, el descoperă
deodată o expresie oximoronică foarte intensă a sentimentului:

„Şi ochii noştri se rătăcesc,

Aprinşi de flăcări se-ntunecează,
Se las, s-ardică, se luminează,
Tot e tăcere, toate vorbesc.”
Capodopera High Romanticismului său şi a întregii lui poezii este „Anatolida sau omul şi
forţele”, în care celestul, divinul, extazele sau angelismul sunt convocate împreună cu infernalul,
apocalipticul şi demonicul, într-o unitate a contrariilor rareori atinsă în lirica noastră:

8
 „Foc negru şi roşu lumina se preface,
Plumb e uşurinţa şi cerul se desface;
Cad rebelii-n spaţiu şi vâjâie căzând,
Haos, abis mare-i aşteaptă căscând.
Pică şi se schimbă pe cât trec din cer:
Capete de angeli, de demoni picioare,
Aripă cerească una se mai vede,
Alta infernală la vale-nnegreşte,
Monstru la alţi capul în abis precede
Talpele, lumină în cer mai luceşte.
Neagră, fumegânda acum sunt volvoare,
Nume, suvenire din ceruri le pier.”

Al doilea cânt se intitulează „Imnul creaţiunii”, în care imaginaţia lui Heliade se deschide
spre infinitatea şi sublimitatea celestă, acolo unde firmamentul e aşezat ca o boltă uriaşă „în tot
nemărginitul, în multul ‘nalt de ape”, „mai sus decât zenitul, mai jos decât nadirul”, ceea ce ar da
o idee de un cosmos circular şi simetric. Apele născânde susură, murmură, spumegă, vuiesc,
mugesc, într-o „pancosmică armonie”, florile produc „armonie d-arome”.
Ultimele două cânturi care au mai fost scrise sunt cu mult mai prejos, prozaice şi banale.
„Anatolida” rămâne cea mai bună dovadă a romantismului radical arătat de poezia lui
Heliade. Fireşte, există şi alte laturi ale acestei poezii, căci Heliade s-a încercat în toate direcţiile
deodată, izbutind mai mult sau mai puţin, dar nelăsând să-i scape nicio virtualitate. El este, pe
lângă cosmicul vizionar, şi un liric moral, rănit lăuntric, sfâşiat.
Heliade este virtual un mare poet. Ca să putem înţelege mai bine originalitatea poeziei lui
trebuie să-i vedem sursele şi concepţia.
Opera lui Heliade este cea mai de seamă din toată prima parte a secolului XIX românesc.

 GRIGORE ALEXANDRESCU (22 februarie 1814 – 25 noiembrie 1885)

Într-o bună parte a ei, poezia lui Grigore Alexandrescu este un ecou lamartinian.
„Meditația”, „reveria”, „armonia” în natură, religiozitatea, „rugăciunea”, oceanele, imensitățile le
regăsim, într-un vocabular impur, și la poetul român.
Începuturile, prezidate de Eliade care-i tipărește în 1832 primul volum de poezii, sînt
asemănătoare cu cele ale lui Cîrlova și pendulează între romantism și clasicism în formula
secolului al XVIII-lea.
Stând pe ruine, sub cerul plin de făclii, meditativ ca o piramidă, poetul își simte sufletul
înălțându-i-se pe aripi de flăcări. Totul ia proporții infinite. Scena cu lună e „colosală”,
mormintele sunt „monstruoase”, umila câmpie a Brăilei capătă perspective sahariene. Melancolia
e purtată de urletele câinelui:

9
 „Scârbit peste măsură Tovarăș de-ntristare,
De zgomotul cetății, Un câine, lângă mine,
Eu caut în natură Prin urletele sale
Un loc făr’ de murmură Natura să răscoale,
Supus singurătății... În aste locuri vine.”

El însuși înțelege însă iubirea ca un „vecinic chin” și știe că pasiunea pentru Cleopatra a
răpus pe Marc Antoniu („Cînd dar o să guști pacea”). Poetul e ezitant, cedează temporar
pornirilor fizice, dar, în considerarea că femeia e „un înger și nu numai viața-i un suspin”
(„Mîngîierea. Unei tinere femei”), își revizuiește concepția, definindu-se acum ca un sentimental
frustrat, dezamăgit (autoanaliza e caracteristică la Alexandrescu):

„Lumea mă crede vesel, dar astă veselie

Nu spune-a ,ea gîndire, nu m-arată cum sînt!
E haina de podoabă, mască de bucurie,
Și mîhnirea mi-e numai al inimei veșmânt.”

Idealul lui Alexandrescu apare aluziv în „Anul 1840”. Formula poetului e a unui altruist
generos, dornic de schimbări sociale, indiferent de soarta sa, neîncrezător totuși în sinceritatea
formatorilor, a noilor păstori puși să abolească tirania și să instaureze dreptatea. Viitorul e incert,
fiindcă prezentul e negru:

„Politica adîncă stă in fanfaronadă,

Și știința vieții în egoism cumplit,
D-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Și numai despotismul e bine întărit.”

Cu alte cuvinte, Grigore Alexandrescu este „copilul minune al poeziei, naiv divin, visător,
nepractic, iubit mai ales de către poeți (Blaga, Pillat, Nichita), imagine pe care el însuși a
acreditat-o: «Poetul nu ține de nici o clasă, se hrănește cu aer, se adapă cu rouă; răpit de vise, ca
spiritile divine, el nu poate di dintr-o clasă, nefiind din lumea aceasta...»”. (Manolescu, 2008, p.
219)

 DIMITRIE BOLINTINEANU (1819 sau 1825 – 20 august 1872)

10
 Niciun poet din generaţia paşoptistă nu s-a încercat într-o mai mare diversitate de specii
vechi sau noi decât Dimitrie Bolintineanu şi totodată într-un spirit romantic mai pur. Deşi a scris
de toate, cântece, idile, reverii, elegii, anacreontice, pastorale, balade, ode, basme, epigrame,
legende, satire, fabule, poeme epice, roman în versuri şi epopee, a fost încredinţat în forul său
interior că poezia trebuie să fie „naturală, simplă, adevărată” precum cântecul păsării sau
murmurul râului.
Pe de altă parte, acest romantism genuin, potrivit cu însăşi natura poetului, care avea un
talent spontan, ca niciun altul în acea vreme, cu harul invenţiei verbale, plastice şi muzicale, era
nutrit din surse culte.
Bolintineanu dispune de o excepțională capacitate de a exprima fantasticul plastic, asociind
spectrelor stihiile, în metru iambic:

„Toți morții din mormînturi

Cu ghiarăle-ncleștate
Ca frunzele uscate,
Ce zbor cînd suflă vântul
Spre Mihnea alerga.”

 MIHAIL KOGĂLNICEANU (6 septembrie 1817 — 20 iunie 1891)

Rolul lui Mihai Kogălniceanu în dezvoltarea literaturii noastre din perioada prerevoluționară
este covârșitor. El a întemeiat cea mai importantă revistă literară de atunci, „Dacia literară”
(1840), apoi „Propășirea” (1844), unde a dus o activitate susținută, critică de promovare a
literaturii române originale din toate provinciile.
Kogălniceanu a recomandat scriitorilor sa se inspire din trecutul de luptă pentru libertate
națională a poporului nostru și din realitățile sociale contemporane.
Acesta a scris puține opere propriu-zise. În 1840 publică două mici comedii: „Două femei
împotriva unui bărbat” și „Orbul fericirii”.
Nuvela „Iluzii pierdute”, scurtă povestire a unui episod erotic juvenil, pare abia prologul
unui roman.
Mihail Kogălniceanu a dat o strălucire deosebită oratoriei de catedră și politice prin „Cuvînt
introductiv la cursul de istorie națională” și discursul pentru „Îmbunătățirea soartei țăranilor”.
Avîntul patriotic, tendința progresistă, spiritul reformator, caracterizează aceste cuvîntări
expuse într-o formă academică, de prestigiu, cu referințe istorice bogate și argumente științifice
convingătoare, presărate nu mai puțin cu apeluri patetice la sentimentele auditorului.

 VASILE ALECSANDRI (14 iunie 1818 – 22 august1890)

11
 O viață relativ lungă, lipsită de griji materiale, încărcată de onoruri și un temperament fericit
de om surîzător, ironist cordial, amic devotat, au dat lui Vasile Alecsandri posibilitatea de a-și
publica, nu fără rîvnă, o mare cantitate de scrieri în totul potrivite vremii, care i-au adus faima
meritată și care, multe, supraviețuiesc și astăzi.
Încă de la începutul activității, Alecsandri a alternat poezia cu proza și teatrul, încît în 1852
veni deodată cu un „Repertoriu dramatic” de 15 piese („Iașii în carnaval”, „Chirița în Iași”,
„Chirița în provinție” etc.), un prim volum de „Poezii populare”, „Balade”, „Doine și
lăcrămioare”, iar în 1857 cu culegerea de proză „Salba literară”.
Adevărul e că nu numai poeziile în stil popular, dar și cele lamartiniene, de dragoste, în lauda
Elenei Negri, muza, apoi soția lui C. Conachi, îndeosebi „Steluța” au creat de timpuriu renumele
lui Alecsandri, poet deopotrivă al beatitudinii, al fericirii, cît și al regretului și al elevației morale,
a unui eros prefăcut în idee:

„Tu dar ce prin iubire, la a iubirei soare,

Ai deșteptat în mine poetice simțiri,
Primește-n altă lume aceste lăcrimioare,
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri.”

Cu aceste poezii și cu un nou ciclu de poezii patriotice și erotice, „Mărgăritărele”, Alecsandri

se află la înălțimea celorlalți mari poeți contemporani, Eliade, Alexandrescu și Bolintineanu.

 MIHAI EMINESCU (15 ianuarie 1850 — 15 iunie 1889)

Opera literară a lui Mihai Eminescu crește cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiție și este
o exponență deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton.
La Eminescu, natura se găsește într-un chip elementar, având ca notă dominantă cantitatea.
Natura este edenul, locul sexualității, ea atâță dorința de împreunare, după care urmează nelipsita
adormire în codru:

„Adormi-vom, troieni-va
Teiul, floarea-i peste noi,
Și prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.”

În folclorul lui Eminescu e o complexă îmbinare de mitologie populară și filozofie a

nimicului într-o formă ce pare lineară, dar care e o savantă împletitură.
Așa cum afirma George Călinescu: „Eminescu e un poet de concepție și asta stânjenește pe
unii critici. Dar poetul nu filozofează, ci construiește vizionar.” (Călinescu, 1997, p.162)

12
 De o mare atingere perfecționistă este „Luceafărul”, astrul e geniul solitar, iar Cătălin și
Cătălina sunt umanitatea efemeră:

„Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.”

 GEORGE COŞBUC (20 septembrie 1866 — 9 mai 1918)

Prin George Coșbuc se instaurează un romantism al idilicului rural, unde poeziile sale
încântă prin spectaculosul folcloric.
Criza erotică este încadrată într-un tablou de tehnică mai savantă, ca această seară eliadescă,
apăsătoare ca o molimă, din „Dragoste învrăjbită”, și suava acalmie florală ce-i urmează:

„Se pornise vântul prin cireș, și floarea

A-nceput să ningă șișăind domol,
Și cădea pe pieptul și pe brațul gol
Al Siminii, stându-i albă-n poala rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Cânelui, și-n urmă cânele a-nceput
Mârâind să miște capul.”

George Călinescu ni-l prezentă pe marele scriitor astfel: „George Coșbuc are «filozofia» lui,
care este renunțarea la orice filozofie dialectică, supunerea împreună cu poporul la datinile ce
simbolizează impenetrabilitatea misterului.” (Călinescu, 1997, p. 204)

Nuanțele, stilul și abordarea romantismului capătă noi înfățișări la fiecare autor în parte, de
aceea am făcut cunoștință cu veritabile opere din arta literaturii.
Fie că vorbim despre trecutul glorios al neamului, despre nuanțele folclorice autentic
românești, despre idile și erotism plenar, toate acestea sunt încununate sub prosperul romantism
ce nu-și pierde din autenticitate și originalitate nici peste veacuri.

13
 BIBLIOGRAFIE:

1. Călinescu, G., 1997, Istoria literaturii române, editura LITERA, Chișinău;

2. Piru, Al., 1994, Istoria literaturii române, editura GRAI ȘI SUFLET – CULTURA
NAȚIONALĂ, București;
3. Manolescu, N., 2008, Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură, editura
Paralela 45, Pitești;
4. Sinefta, V., 2015, O istorie didactică a literaturii române, editura NAPOCA NOVA,
Cluj-Napoca;
5. Iorga, N., 1985, Istoria literaturii românești – introducere sintetică, editura Minerva,
București;
6. Zalis, H., 1968, Romantismul românesc, Editura pentru Literatură, București;
7. Călin Vera, 1975, Romantismul, editura UNIVERS, București;
8. https://dexonline.ro/definitie/romantism, accesat la 08.10.2020;
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Alphonse_de_Lamartine, accesat la 09.10.2020;
10. https://www.academia.edu/11020674/58040874_Perioada_pa%C5%9Foptist%C4%83?
ssrv=c, accesat la 10.10.2020;
11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Literatura_rom%C3%A2n%C4%83_romantic%C4%83,
accesat la 11.10.2020;
12. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/55-64_1.pdf, accesat la 12.10.2020.

14
 Recenzie.
ÎNDRĂGOSTITĂ DE UN ÎNGER
Frederica Bosco

Romanul de dragoste „Îndrăgostită de un înger” de Frederica Bosco subliniază unul dintre

cele mai sensibile legături ale vieții omenești, pornind de la două planuri diametral opuse, dar
care își au sorgintea în inimă: dansul și dragostea.
Autoarea și-a publicat opera în limba italiană în anul 2011 la editura Newton Compton
editori s.r.l („Innamorata di un angelo”), iar în anul 2013, volumul s-a regăsit și în România
(„Îndrăgostită de un înger”), sub lumina editurii ALLFA. În format fizic, romanul este constituit
din 345 de pagini pline de suspans și emoție, toate încununate sub impecabila prezentare a
scriitoarei.
Născută la Milano în anul 1971, Frederica Bosco este scriitoare și scenaristă. După ce a
obținut o diplomă în lingvistică și a urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept, a călătorit
prin lume câțiva ani, debutând apoi cu romanul „Îmi placi la nebunie” (Mi piaci da morire,
2005), devenind foarte repede bestseller. În continuare au urmat: „Cercasi amore
disperatamente” (2006), „Dragostea nu-i de mine” (2007), „Dragostea nu-mi dă pace” (2008).
După uriașul succes de public al Monicăi, personajul de neuitat al acestor romane, și după
apariția manualelor de „supraviețuire” conținând sfaturi pentru a-l recunoaște pe Făt-Frumos și
a-l uita pe fostul iubit, romanul de față este rodul a două mari pasiuni ale autoarei: dansul și
Anglia.
„Nimeni nu te învață să ai talent. Nu sunt de părere că experiența directă este fundamentală:
gândiți-vă la Jane Austen, care și-a scris toate romanele fără să scoată nasul afară din casă!
Talentul, imaginația și modestia sunt, după mine, cel mai bun cocteil.” (Frederica Bosco, 2013,
p. 4)
Sub lumina romantismului adolescentin, dar și a situațiilor specifice vârstei, cu un contur de
finețe și profesionalism, se naște romanul „Îndrăgostită de un înger”, care surprinde prin
claritate, detalii și sensibilitate.
Subiectul central al celor 26 de capitole este iubirea, dar până acolo vor exista piedici
precum tristețea, neîmplinirea, suferința și efortul eroinei, Mia Foster Benelli, o fată de
șaisprezece ani, rebelă și neștiutoare, dar cu idealuri mărețe.
Cu o familie destrămată și o mamă cu un potențial financiar limitat, copila luptă din greu
pentru a intra la Royal Ballet School din Londra, una dintre cele mai de succes școli de balet din
întreaga lume, însă planurile sale nu sunt tocmai cele mai corecte, astfel încât trece peste vorbele
părintelui său și îi cere ajutorul bunicii sale, Olga, persoană cu care mama sa, Elena, nu mai
interacționase de ani buni.

15
 Lucrurile iau o întorsătură neașteptată și oarecum confuză, atunci când Mia nutrește iubirea
pentru fratele mai mare a celei mai bune prietene, Patrick Dewayne, un băiat rupt din soare, cu o
prezență încântătoare, asemeni unui înger, dar care o tratează ca pe o soră mai mică.
Cele două pasiuni infinite ale Miei îi antrenează viața și o scot din monotonie, însă, pe
măsură de timpul trece, ea va trebui să facă o alegere dificilă: perseverența către cel mai mare vis
al ei sau desăvârșirea relației sale cu Pat.
Pentru Mia, Patrick va fi, în cele din urmă, cel mai de nădejde sprijin, căci experiența sa în
viață îi va aduce echilibrul protagonistei.
Relația lor se va defini în secret, ca o scânteie vestală ce o înflorește pe Mia, însă școala de
balet nu va fi la fel de roditoare pentru copilă.
Schimbarea antrenoarei de balet a creat cele mai mari confuzii în capul fetei, iar neancorarea
în antrenamentele dificile a condus spre un neașteptat accident, luxarea gleznei. Cea mai bună
prietena a sa, Nina, care era și sora lui Patrick află despre relația celor doi, iar lucrurile se
înrăutățesc vizibil.
Cum școala de dans a rămas un țel spulberat, toată atenția Miei s-a focusat asupra relației,
astfel încât va pleca de acasă alături de Pat, fără acordul mamei sale.
Ceea ce a condus la cea mai devastatoare suferință a fetei s-a întâmplat pe plajă, iar Mia și-a
pierdut gândurile și rațiunea în apa spumoasă a mării...
De la începutul și până la finalul romanului, Mia Foster Benelli este tipul adolescentului
rebel, dominat de inima și nu de rațiune. Ea va pipera fiecare experiență în parte prin atitudinea
sa vulcanică și neconcordantă, iar înspre finalul operei va realiza că toată viața sa fusese o copie
fidelă a vieții mamei ei pe care o critica. Prin neascultarea sfaturilor părintești, se va condamna
singură la o viață tumultoasă, iar sacrificiile sale vor fi în zadar.
Patrick Dewayne este tipul îngerului protector, un băiat cu cinci ani mai mare ca Mia,
rațional și echilibrat, care o va înălța din suferință pe copilă și-i va fi sprijin necondiționat. Deși
opera nu debutează cu prezența acestuia, el va apărea la momentul potrivit în viața Miei,
rezonând cu ea și cu toate speranțele sale.
Frederica Bosco a expus în cea mai frumoasă poveste de viață drama adolescentină care este
în permanență un set de urcușuri și coborâșuri, ce se finalizează în funcție de alegerile luate.
Autoarea a prezentat întreaga operă prin ochii protagonistei de șaisprezece ani, însă, în
esența sa, este o relatare personală, căci dragostea pentru balet a fost reală, iar iubirea vieții sale
și-a făcut apariția tot la aceeași vârstă cu a Miei.
Așa cum Mia simțea că dansul și dragostea sunt întreaga sa viață, cu același patos gândea
despre fiecare: „Nu știam dacă eram un talent extraordinar, dar știam că, atunci când dansam, în
jurul meu lumea dispărea și începeam să zbor purtată de un vârtej de sunete. În mine exploda
forța de neoprit a unui fluviu învolburat, care mă făcea să mă simt de neînvins.” (Frederica
Bosco, 2013, p. 26). „Optimismul lui mă făcea să mă simt protejată și iubită, mă obișnuisem așa
de mult cu Patrick și cu atențiile sale într-un timp atât de scurt, încât nu reușeam să-mi amintesc
viața dinainte de el și eram terorizată de ideea de a-l pierde.” (Frederica Bosco, 2013, p. 255)
Maniera de scriere a lucrării a evidențiat detaliul, care a conturat cele mai fidele scene din
viața fetei, iar originalitatea a fost propulsată de către profesionalismul dovedit de scriitoare.
16
 Cu toată căldura și experiența unui roman de dragoste reușit, sub amprenta unui stil bine
ancorat în realitate, invit publicul să alăture bibliotecii sale o piesă din arta literaturii!

BIBLIOGRAFIE:

1. Frederica Bosco, 2013, Îndrăgostită de un înger, editura ALLFA, București.

17
 Aplicații:

1. Stabilește valoarea de adevăr a următoarelor propoziții notând cu A (adevărat) propozițiile

adevărate și cu F (fals) pe cele false/eronate:

a) Romantismul este o mișcare artistică și literară apărută la sfârșitul sec. XVI în Anglia ca o
reacție împotriva simbolismului și regulilor lui formale.
b) Printre cei mai importanți scriitori care se încadrează în curentul romantismului sunt:
Mihail Kogălniceanu, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, George Bacovia, Vasile Alecsandri.
c) Prima cea mai importantă revista de literatură apărută în perioada pașoptistă este „Dacia
literară”, iar unul dintre cei mai importanți „reformatori” ai ei este Mihail Kogălniceanu.

2. Definiți, în manieră personală, conceptul de „romantism”, pornind de la teoria împărtășită

la clasă. Utilizați limbajul personal, liber și originalitatea.

3. Având la bază informații din opera marilor scriitori anterior prezentați, menționați cine
este, din punctul dumneavoastră de vedere, cel mai original poet romantic. Argumentați oral
răspunsul.

18