Băroiu Mario

Consferenț Vincenzo
 CUPRINS:
1. Pașoptismul
2. Romantismul
3. Dacia literară
4. Poezia in perioada pașoptista
5. Reprezentanții pașoptiști
6. Concluzie
Perioada paşoptistă (1830-1860)
Este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848.
Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de
avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţional. Este perioada în care se încearcă
„arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră
succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate. Principala
trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera
aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism,
romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Paşoptismul
Este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă unor
comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre
Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică,
conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la
acţiune.

Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de

posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o
perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi,
poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe
tipuri de scriitură.

Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o

intenţionalitate estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se
nasc în această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt
importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice.
Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării, a
imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului).
Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin atitudinea lor
lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii române moderne.
Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă epoca de
modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.

Termenul paşoptism
Desemnează o perioadă importantă din istoria literaturii române este provenit de la
denumirea haplologică anului revoluţionar 1848. În literatura română “Momentul 1848”
reprezintă momentul fundamentării literaturii naţionale prin orientarea oferită de revista
“Dacia literară” care a lansat un curent şi a format generaţia cunoscută sub numele: “generaţia
scriitorilor pasoptişti ”. Perioadă premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat începutul
poeziei noastre romantice. Epoca paşoptistă înseamnă, înainte de toate, epoca începutului
literaturii noastre moderne si romantice; prin opera scriitorilor afirmaţia după 1830, se
instaurează un nou climat literar şi o nouă stare de spirit. Cultura trecutului – o cultură
predominant feudală, intârziată în raport cu restul Europei – va fi pusă in discuţie din
perspectiva modernizarii, adică din cea a acordului cu evoluţia literaturii europene. Punerea
de acord se manifestă şi in faptul că întreaga literatură paşoptistă va fi creată în spiritul
esteticii romantice, adică în spiritul curentului literar dominant în Europa acelor ani. Ca prima
generaţie romantică şi prima generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptişti au
creat – din multe puncte de vedere – o literatură substanţial nouă faţă de epocile anterioare: de
aceea, ei au jucat rolul unor novatori, chiar rolul unor pionieri în variate zone ale literaturii.

Romantismul
Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale
secolului XVIII în Europa care a durat o mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra
raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului
romantic.
Romantismul pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare întârziere,
prelungindu-şi însă influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar mai târziu, în secolul douăzeci,
ca o stare de spirit ce nu dispare niciodată. Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile
Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism şi
clasicism. Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare şi al
deşteptării conştiinţei naţionale. Literatura romantică din perioada paşoptistă nu se pierde în
zugrăvirea zbuciumului şi a căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba
idealului naţional.
Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care
ridică literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui
Eminescu. Este o reacţie la imobilismul şi schematismul clasicist, presupunând o eliberare a
minţii de “închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede întreaga Europă. Multe din
motivele frecvente ale romanticilor sunt preluate şi de scriitorii români: mitul strigoiului,
evocarea trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, omul nemuritor, nopţile,
titanismul, natura, geniul, ierarhia divină. Romantismul se traduce prin ironie, prin satiră, prin
demonism, promovând meditaţia, nuvela şi romanul istoric, epopeea sociogonică.
Romantismul românesc s-a înfăţişat , în general, în două ipostaze: una plină de tumult,
patetică şi declamatoare în Muntenia, alta mai senină şi mai temperată în Moldova.
Caracteristice îi sunt angajarea în istorie şi descoperirea folclorului. Ca primă generaţie a
literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptisti au intrat în conştiinţa românească drept
oamenii începutului de drum. Reprezentanţii romantismului de acum dau operei lor un
pronunţat caracter militant ei fiind deopotrivă scriitori şi revoluţionari. Ideologia literară:
articole programatice şi de doctrina-REVISTE - Curierul românesc. Articolele programatice
ale unui curent sau ale unei mişcări literare au avut întotdeauna o importanţă majoră, pentru
că au cristalizat şi au dat coerenţă tendinţelor fundamentale ale epocii. În Principatele
Române, pe la finele secolului XVIII şi în primii ani ai secolului XIX, începuse să pătrundă
diferite ziare străine, mai ales franceze, germane şi greceşti.
Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările din ţară şi
din străinătate se simţise de mult. Cel dintai care a schiţat un program teoretic avand ca scop
modernizarea literaturii române a fost Ion Heliade Radulescu. El este fondatorul „Curierului
romanesc” , revistă ân limba română, apărută pe 8 aprilie 1829. Revista a apărut cu sprijinul
lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruşeşti, care a obţinut aprobarea apariţiei
gazetei.Este prima gazetă românească cu periodicitate constantă şi cu apariţie îndelungată,
gazetă care pune bazele presei româneşti. Încet, încet, „Curierul românesc” devine ecoul
întregii mişcări literare din ţară.

Dacia literară
Dacia literară este revista apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail
Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe
parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:

Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text:

Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul), Scene pitoreşti
din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de a face
curte), Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie
pentru minte, inimă şi literatură”, „Curierul Românesc” şi
„Albina românească”), Telegraful Daciei (ştiri culturale);

Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul

lui C. Negruzzi, Cîntece populare a Moldaviei), Literatură
străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi
Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu
prezentare şi comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie
(Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi
româneşti („Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica,
Telegraful Daciei;

Nr. 3: Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de

cai), Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină
(continuare Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti
(„Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”), Telegraful Daciei.

Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată şi va mai
apărea abia după 1859, în ediţia a doua.

Articolul-program „Introducţie”

În primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu, întemeietorul

revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale
scriitorilor paşoptişti:

1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de

sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade –
Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai
scrieţi!” Interpretînd îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au
încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind
gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care
elimină criteriul estetic;

2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini,

românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată
din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele
paşoptiştilor:

Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi sursă importantă de

inspiraţie. Alecu Russo, în studiul „Poezia poporală”, defineşte folclorul ca pe o oglindă
realistă a vieţii poporului şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va
ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de „Poezii poporale ale românilor” (1852),
urmată de „Balade” (Cîntice bătrîneşti). Multe dintre poeziile volumului „Doine şi
lăcrimioare”, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia
populară într-o suită de balade şi legende. Expresia cea mai profundă a inspiraţiei folclorice se
regăseşte însă în capodopera „Zburătorul”, de Ion Heliade–Rădulescu;

Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca „O primblare la munţi” sau
„Balta Albă”, de Vasile Alecsandri, „Memorial de călătorie”, de Grigore Alexandrescu ş. a.
Elogiul frumuseţilor patriei apare de asemenea în volumul „Pasteluri”, de V. Alecsandri;

Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de
eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric realităţile sociale. „Alexandru
Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de „Fragmente istorice în
proză”, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice, ca „Dan, căpitan de plai”,
„Dumbrava Roşie” sau drame istorice ca „Despot-vodă”. Foarte gustate în epocă sunt
fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi „Cuconiţa Drăgana”, de
Ion Heliade–Rădulescu sau „Fiziologia provinţialului”, de Constantin Negruzzi;

3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă
o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a limbii
sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd
exagerările latiniste şi pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie
de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele
lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion Heliade–Rădulescu scrie Gramatica
românească, în care combate scrierea etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii
cu neologisme;

4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un

sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică
obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi
nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Poezia in perioada pașoptistă

Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat începutul poeziei noastre
romantice. Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne româneşti. Ea răspunde, în general,
direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul “Introducţie” din
primul număr al revistei „Dacia literară”, în sensul că este o poezie socială, adaptată la
momentul istoric şi chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau
sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirmă cu putere spiritul naţional, încrederea în
valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături
de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte
pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în
adevarate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate
socială. Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă
a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea
masă de cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se
completează cu mediţatia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al
luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,al mormintelor, al revoluţiei etc. Satirizarea viciilor
orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii
paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate
abuzurile si nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de
ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii, alături de revenirea spre
valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura
şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional,
a surselor tematice si de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.
Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc romantismul
cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare varietate de specii
literare. Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub
forma ataşamentului la valorile poporului, ale pământului şi ale tradiţiilor româneşti.
Per ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă, ea
având şi dificila sarcină de a forma un public, de a-l modela conform idealurilor social-
politice ale momentului. În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o
limbă unitară, cu conştiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii
naţionale. Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi,pronunţându-se în
problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităţilor
impuse de dinamica socială şi culturală. Doctrina literară, câta a fost, a avut un caracter hibrid,
ecletic,dar asta nu i-a impiedicat pe scriitori să aspire, conform personalităţii fiecăruia,la un
frumos etern, la totalitate şi determinare, cu convingerea că realitatea are un sens unic, care se
cere descoperit prin cuvânt.
Reprezentanţii pasoptişti
VASILE ALECSANDRI
Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821,Bacau d.22 august, Mircesti,jud Iasi) a fost un poet, folclorist,
om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Române, creator al
teatruluiromânesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a
României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri
moldoveni, printre care viitorul domn Al.I. Cuza şi pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris,
unde şi-a dat bacalaureatul în anul1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând
cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminato. În1838 apar primele încercări literare în
limba franceză:

 Zunarilla
 Marie
 Lesbrigands
 Le petit rameau
 Serata

În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună
cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela
romantic “Buchetiera de la Florenţa”

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului

din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constant succese. Opera sa
dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii
sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele
sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat “Farmazonul din
Hârlău”, iar în februarie1841, “Cinovnicul şi modista”, ambele preluate după piese străine. Poezii în
limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul “Doine” şi care sunt foarte strâns legate de
modelul popular din care au luat naştere.

A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu
Kogălniceanu şi C. Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al
revoluţionarilor moldoveni. În1854– Apare sub conducerea sa “România literară”, revistă la care au
colaborat moldovenii C. Negruzzi, M.Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D.
Bolintineanu, Al. Odobescu. În 1859 – Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor
externe; va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.
Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881. În 1890 bolnav de cancer fiind, se stinge vara,
la 22 august, râmanandu-i în priviri universul casei de la Mirceşti. A fost dus la mormant intrun car
tras de patru boi.

Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri reprezintă o

operă de maturitate, impunând o nouă specie în literatura română. Vasile Alecsandri reprezintă un
model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera sa se află la întretăierea romantismului cu
clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre
literatura română şi cea occidentală. Deşi sunt publicate mai târziu, pastelurile reflectă o trăsătură a
literaturii paşoptiste, coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specific acestei
perioade, tema naturii.
 COSTACHE NEGRUZZI
Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul
Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile
Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului
Iaşi. În chiar numărul 1 al Daciei literare apare nuvela istorică. Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C.
Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru
autorii care au cultivat-o ulterior (de exemplu: Al. Odobescu).

Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela ilustrează
două dintre cele patru idei formulate de Mihail Kogălniceanu, conducătorul revistei, în articolul-
program întitulat Introducţie, care constituie şi manifestul literar al romantismului românesc:

- promovarea unei literaturi originale;

- inspiraţia din istoria naţională: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre
ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem
găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte
naţi". Face parte din comitetul de direcţie al Teatrului Naţional din Iaşi, alături de Kogălniceanu şi de
Alecsandri.

Negruzzi scoate revista Săptămâna. Ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras
din afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857)
şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf.
Spiridon. Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii
Vechi

ANDREI MUREŞANU

Andrei Mureşanu a fost un poet şi revoluţionar român din Transilvania. Născut într-o
familie de ţărani, a studiat filozofia şi teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Braşov,
începând cu 1838. A început să publice poezie în revista „Foaia pentru minte,inimă şi
literatură” . A fost printre conducătorii Revoluţiei din 1848, participând în delegaţia
Braşovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său „Un răsunet” scris la Braşov pe
melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele) şi denumit ulterior
„Deşteaptă-te, române!” , a devenitimn revoluţionar – fiind numit de Nicolae Bălcescu
„Marseilleza” românilor.

Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social protestatar. În ultimii ani ai
vieţi traduce ,,Nopţiile lui Young’’, precum şi o bună parte a ,, Analelor‘’. Cu timp in urmă
scrisese şi o gramatica româneasca in limba germană. În 1862, poeziile sale au fost adunate
într-un volum. Având sănatatea precară, a murit în 1863 la Braşov.
Concluzie
Momentul paşoptist a fost prima explozie a ideii de libertate a culturii române. O
afirmare memorabilă, revoluţionară şi profund creatoare.

Primul merit cultural esenţial al paşoptiştilor este conştiinţa imensului gol istoric pe care
l-au acoperit prin literatură. Ideea obsedantă, exprimată adesea cu accente mesianice, este a
"începutului" absolut şi în toate domeniile. "Românii au trebuinţă astăzi să se întemeieze"
afirmă, în spirit şi stil de "manifest", N. Bălcescu (1845). "Luminează-te şi vei fi!" reprezintă
aceeaşi lozincă a începutului în toate direcţiile. Se dezvoltă o autogeneză prin cultura fiinţei
naţionale. Şi, tot în acest sens, al "începutului" cu orice preţ, total radical şi fără inhibiţii,
trebuie citit şi îndemnul lui Heliade Rădulescu: "Scrieţi, băieţi, numai scrieţi".

Literatura paşoptistă aduce pe scena culturală o frenetică deschidere spre arta scrisului,
urmată de o integrare şi asumare, fără precedent a românilor. Pentru conştiinţa spirituală
românească reprezintă o iniţiativă şi o experienţă unică, de mari proporţii. O adevărată
"premieră absolută". Plină de toate voluptăţile, exaltările, riscurile şi erorile pionieratului, prin
dimensiuni, ritm febril de realizare şi spirit exaltat de iniţiativă.