Paşoptismul

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în

preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi
literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţional.

Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de
literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai
bine de un secol şi jumătate.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor

literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare
(iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular

şi supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic,
deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi
patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a
trezirii la acţiune.

Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de

posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o
perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi,
poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe
tipuri de scriitură.

Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o

intenţionalitate estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se
nasc în această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt
importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice.
Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării, a
imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului).
Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin atitudinea lor
lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii române moderne.
Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă epoca de
modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.

Personalitaţi ale perioadei paşoptiste

 Andrei Mureşeanu

 Mihail Kogalniceanu
  Ion Heliade Rădulescu

 Vasile Alecsandri

 Costache Negruzzi

 Alecu Russo

 Nicolae Bălcescu

 Grigore Alxandrescu

 Dimitrie Bolintineanu

Revista „Dacia literară”

Dacia literară este revista apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui
Mihail Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe
literatură. Pe parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:

Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru
Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de a face
curte), Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi
literatură”, „Curierul Românesc” şi „Albina românească”), Telegraful Daciei (ştiri culturale);

Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a
Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi
Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de
M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi româneşti
(„Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;

Nr. 3: Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile
Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie
(Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”,
„Albina românească”), Telegraful Daciei.

Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată şi va mai apărea
abia după 1859, în ediţia a doua.

 „Junimea” şi „Convorbiri literare”

„Junimea” a reprezentat cea mai importantă mişcare literară românească, prin care se
produce în cultura autohtona o schimbare radicală de mentalitate. „Societatea Junimea” a fost
înfiinţată la Iaşi, în iarna anului 1864, din iniţiativa unor tineri cărturari (Petre P.Carp,Vasile
Pogor,Teodor Rosetti,Iacob Negruzzi), colegi de generaţie, strânşi în jurul lui Titu Maiorescu,
la puţin timp de la întoarcerea lor de la studii din străinătate.
În anul 1864, „Societatea Junimea” adoptă un program prin care îşi stabilea principiile
ce îi vor călăuzi activitatea culturală:
• orientarea literaturii spre specificul naţional;
• promovarea specificităţiii esteticului; susţinerea principiului de autonomie a artei
(arta pentru artă); promovarea “valorii estetice” ;
• organizarea, la Iaşi, a unei serii de prelegeri publice (“prelecţiuni populare”);
• organizarea, cu regularitate, în casa lui Vasile Pogor, a unor lecturi din opere
autohtone, producţii originale ale junimiştilor, urmate de discuţii;
• achiziţionarea unei tipografii, cu ajutorul căreia să se tipărească manuale şcolare,
cărţi de ştiinţă, literatură şi mai ales, editii ştinţifice,”cu note explicative şi index”,ale tuturor
cronicarilor şi istoriografilor români;
• abordarea problemelor limbii şi ale ortograiei, combatând tendinţa latinizantă de
promovare a ortografiei etimologice;
• alcătuirea unei antologii cu cele mai valoroase poezii autohtone, de la poeţii
Văcăreşti până la Vasile Alecsandri.
„Societatea Junimea” discută şi o multitudine de probleme filozofice, juridice şi
sociale, polemizând cu mulţi dintre contemporani. Societatea îşi creează puternice adversităţi,
deoarece contemporanii dezaprobau tendinţa membrilor societăţii de a pune în discuţie toate
aspectele culturale ale vremii şi de a le critica foarte sever.
Din aceste polemici se naşte un program general al „Junimii”, constând în combaterea
“direcţiei de astăzi din cultura român㔺i afirmarea necesităţii unei direcţii noi”, adică a unor
schimbări profunde în toate planurile culturii; combaterea formelor fără fond, respingerea
elemtelor de impostură şi artificialitate rezultate din procesul de import grăbit al tiparelor
civilizaţiilor occidentale.
„Societatea Junimea” şi revista „Convorbiri literare” au creat un anumit mod de a
înţelege cultura, fenomenul primind, în ansamblu, numele de spirit junimist.
Revista „Convorbiri literare”, aparută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui Iacob
Negruzzi, în paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe dintre operele marilor
clasici: Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Creanga, Slavici, devine curând după apariţie cea
mai importantă publicaţie a epocii. Iacob Negruzzi a fost însarcinat de Junimea cu editarea
revistei, de care s-a ocupat timp de 28 de ani. Convorbirile apar la început bilunar, în 16
pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare. Prin comparaţie cu programul coerent pe care îl
formulase cu decenii în urmă „Dacia literara”, care debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică
culturală bine definită de la primul număr,”Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă
modestă, amatoristă chiar”. Revista nu este exclusiv literară. Ea acordă un spaţiu important
studiilor ştiinţifice şi general culturale, înscriindu-se în curentul epocii. Printre autorii de
literatură publicaţi de revistă se numărau Iacob şi Leon Negruzzi, M. Cornea, Scarlat Capsa,
Th.Serbanescu , V.Pogor, Nicu Gane, cei mai mulţi dintre ei catalogabili în a doua linie
valorică. Primul succes remarcabil este cooptarea lui Alecsandri, care îşi publică începând cu
nr.20, „Canticele comice”. Rar, revista găzduieşte şi unele recenzii semnate de Maiorescu,
Pogor, Carp sau N.Quintescu.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei ridicaţi din
noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim activând în alte publicaţii
ale epocii de cu totul alte orientări. (Caragiale, Slavici, Cosbuc, Delavrancea, Vlahuta).

 Poezia paşoptistă
Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat începutul poeziei noastre
romantice. Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne româneşti. Ea răspunde, în general,
direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul “Introducţie” din
primul număr al revistei „Dacia literară”, în sensul că este o poezie socială, adaptată la
momentul istoric şi chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau
sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirmă cu putere spiritul naţional, încrederea în
valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum,
alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi
uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie
în adevarate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate
socială. Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare
directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către
marea masă de cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se
completează cu mediţatia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al
luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,al mormintelor, al revoluţiei etc. Satirizarea viciilor
orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii
paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate
abuzurile si nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de
ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii, alături de revenirea spre
valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura
şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru
naţional, a surselor tematice si de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.
Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc
romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare
varietate de specii literare. Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei
paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile poporului, ale pământului şi ale
tradiţiilor româneşti.
Per ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă,
ea având şi dificila sarcină de a forma un public, de a-l modela conform idealurilor social-
politice ale momentului. În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o
limbă unitară, cu conştiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii
naţionale. Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi,pronunţându-se în
problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităţilor
impuse de dinamica socială şi culturală. Doctrina literară, câta a fost, a avut un caracter
hibrid, ecletic,dar asta nu i-a impiedicat pe scriitori să aspire, conform personalităţii
fiecăruia,la un frumos etern, la totalitate şi determinare, cu convingerea că realitatea are un
sens unic, care se cere descoperit prin cuvânt.

Concluzie
Momentul paşoptist a fost prima explozie a ideii de libertate a culturii române. O
afirmare memorabilă, revoluţionară şi profund creatoare.

Primul merit cultural esenţial al paşoptiştilor este conştiinţa imensului gol istoric pe
care l-au acoperit prin literatură. Ideea obsedantă, exprimată adesea cu accente mesianice,
este a "începutului" absolut şi în toate domeniile. "Românii au trebuinţă astăzi să se
întemeieze" afirmă, în spirit şi stil de "manifest", N. Bălcescu (1845). "Luminează-te şi vei
fi!" reprezintă aceeaşi lozincă a începutului în toate direcţiile. Se dezvoltă o autogeneză prin
cultura fiinţei naţionale. Şi, tot în acest sens, al "începutului" cu orice preţ, total radical şi fără
inhibiţii, trebuie citit şi îndemnul lui Heliade Rădulescu: "Scrieţi, băieţi, numai scrieţi".

Literatura paşoptistă aduce pe scena culturală o frenetică deschidere spre arta

scrisului, urmată de o integrare şi asumare, fără precedent a românilor. Pentru conştiinţa
spirituală românească reprezintă o iniţiativă şi o experienţă unică, de mari proporţii. O
adevărată "premieră absolută". Plină de toate voluptăţile, exaltările, riscurile şi erorile
pionieratului, prin dimensiuni, ritm febril de realizare şi spirit exaltat de iniţiativă.