Perioada

paşoptistă
Soiman silviu
Pripoae mihai
Statescu marco
 Paşoptismul
 Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în
preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare
culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de
emancipare socială şi naţionala, de militare pentru realizarea Unirii.
 Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse
de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în
decursul a mai bine de un secol şi jumătate.
 Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor
literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele
literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt
asimilate simultan.
 Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă
unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere
spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică,
conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la
acţiune.
 Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de
posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o
perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi,
poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe
tipuri de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.
 Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o intenţionalitate
estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în
această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt
importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice.
Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării,
a imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului).
 Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin
atitudinea lor lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii
române moderne. „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că
omoară în noi duhul naţional. [...] Traducerile însă nu fac o literatură." afirmă
Kogălniceanu în Introducţie la Dacia literară, în 1840. Articol-prograra al
romantismului românesc, Introductia se axează pe evidenţierea necesităţii de
realizare a unei literaturi naţionale originale şi pune în mişcare o schemă de idei
generale.
 Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european şi parcurge un
drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în adaptări după autorii
străini, în special francezi, e de remarcat sincronismul dintre manifestul
romantismului francez (Prefaţa la drama Cromwell, de Victor Hugo, în 1827) şi
articolul-program Introducţie, publicat de Kogălniceanu în 1840. Scriitorii români ai
epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi aplică principiile
acestuia, cu particularităţile curentului naţional-popular de la revista Dacia literară.
 Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au
ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura -
coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile
orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut,
spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.
 Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a Romantismului înalt,
manifestat în Europa în perioada 1790-1815, impur, eclectic şi predispus la orice
compromis stilistic sau simbioză tematică. Conceptul de romantism Biedermeier
se poate asocia produsului literar al anilor 1830-1860 (cf. Virgil Nemoianu,
respectiv, Nicolae Manolescu) pentru a identifica fenomenul hibridării estetice,
conglomerat de forme şi motive vechi şi noi în cuprinsul aceleiaşi opere.
Alecsandri ar putea fi în acest sens exemplul tipic.
 Poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. în
unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii.

 Poezia lirică: pastelul (Vasile Cârlova, înserare, Ruinurile Tărgoviştii, Vasile

Alecsandri, Pasteluri),idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul
întristat, Dimitrie Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii, Vasile
Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La
Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHşteî), oda şi
imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostaşilor romani,
Hora Unirii, Deşteptarea României, Andrei Mureşanu, Un răsunet), satira şi epistola
(Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului
Florescu).
 Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-
Rădulescu, Zburătorul), balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel
Mare, Mircea şi solii), poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de
plai), legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula
(Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule), snoava în versuri (Anton
Pann, Povestea vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie
Bolintineanu, Traianida).
Cronologie
Această epocă înţeleasă în sens larg se poate diviza în trei perioade:
 Prepaşoptismul (1830 -1840)
 Paşoptismul (1840 -1860)
 Postpaşoptismul (1860 – 1870)
În perioada prepaşoptistă au avut loc urmatoarele acţiuni:
 În 1816 a avut loc prima reprezentaţie de teatru la Iaşi;
 În 1829 apar primele ziare romaneşti;
 În 1840 apare Dacia literară;
În perioada paşoptistă s-au realizat:
 1840 Dacia literară
 1844 Propaşirea;
 1855 România literară;
 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi;
In perioada postpaşoptistă au avut loc urmatoarele acţiuni:
 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi;
 1863 Al. Ioan Cuza dă o lege prin care invăţământul primar devine gratuit şi
obligatoriu;
 1864 Apare universitatea Bucureşti
Reprezentanţi : Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache
Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V. Carlova, D.Bolintineanu, Nicolae Bălcescu.
 Paşoptiştii şi ideea unităţii naţionale
 Ideea de unitate naţională, deşi nu figurează în mod expres printre paragrafele
Proclamaţiei de la Islaz, este un lait-motiv al ideologiei paşoptiste. Articolele din Poporul
suveran semnate de principalii colaboratori ai ziarului, poeziile publicate de Bolintineanu în
“Albumul Pelerinilor Români de la Paris” (1851), Manifestele Comitetului revoluţionar emigrat
in Franţa (condus de N. Bălcescu, C.A. Rosetti şi N. Golescu), corespondenţa emigranţilor,
toate aceste documente istorice atestă ideea unitaţii naţionale. Un asemenea manifest, ca
cel din 1 iulie 1851, tiparit la Paris, se încheie cu urarea “Traiască Romania liberă, una şi
nedesparţită!”. Dar cea mai elocventă ilustrare a acestei viziuni ne-o dă Nicolae Bălcescu
prin “Istoria Românilor subt Mihai Voda Viteazul”. Aceste idei ale paşoptiştilor, oameni de
baricade dar şi oameni de carte, au favorizat dezrobirea naţională a românilor şi formarea
unei organizări democratice a statelor româneşti. Genurile şi ţelurile cultivate de paşoptişti
erau numai cele adecvate propagandei ideologice: genul dramatic punea în contact
direct pe scriitori cu poporul; poezia lirică dădea glas entuziasmului tineresc al generaţiei;
istoria constituia un exemplu de luptă şi de afirmae a unităţii naţionale. Dar gândind
unitatea naţională în termeni noi, paşoptiştii reformau istoria. În locul istoriei regilor şi a
războaielor puneu istoria popoarelor şi a dezvoltării claselor sociale. În literatură şi artă,
aceste idei se traduceau printr-o noua estetică. Paşoptiştii români, romantici prin tot ce au
dat ca opera literară, după cum am văzut, au înţeles istoria ca o frenetizare, ca o
mitologizare eroică a unor idealuri.
 Revista „Dacia literară”
 Dacia literară este revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail
Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe
parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:
1. Scene istorice din cronicile Moldaviei (text:Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul),
Scene pitoreşti din obiceiurile poporului(M. Kogălniceanu, Nou chip de a face curte),
Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”,
„Curierul Românesc” şi „Albina românească”),Telegraful Daciei (ştiri culturale);
2. Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a
Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi
Moldave D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de
M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A.Donici), alegere din alte foi româneşti
(„Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;
3. Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile
Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie
(Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”,
„Albina românească”), Telegraful Daciei. Din porunca domnitorului, după primele trei
numere, revista este suspendată şi va mai apărea abia după 1859, în ediţia a doua.
COSTACHE NEGRUZZI
 Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul
Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu şi
Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar
al oraşului Iaşi. În chiar numărul 1 al Daciei literare apare nuvela istorică. Nuvela Alexandru
Lăpuşneanul de C. Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a
speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior (de exemplu: Al. Odobescu).
Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela ilustrează două
dintre cele patru idei formulate de Mihail Kogălniceanu, conducătorul revistei, în articolul-
program întitulat Introducţie, care constituie şi manifestul literar al romantismului românesc: -
promovarea unei literaturi originale; - inspiraţia din istoria naţională: „Istoria noastră are destule
fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de
pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru
aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţi". Face parte din comitetul de direcţie al
Teatrului Naţional din Iaşi, alături de Kogălniceanu şi de Alecsandri. Negruzzi scoate revista
Săptămâna. Ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului,
reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub
domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf.
Spiridon. Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii
Vechi.
 ALECU RUSSO
 A fost poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al
generaţiei de la 1848. Este autorul volumului „Cântarea României”, tipărit anonim. Fără a
revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de
paternitate literară din istoria literaturii române. Dacă e hazardat a vorbi despre Cântarea
României ca de o lucrare colectivă, e în schimb îndreptăţită considerarea ei drept operă în cel
mai înalt grad reprezentativă pentru generaţia paşoptistă. Ea adună principalele teme şi motive
ce străbat literatura acestei perioade şi duce la cea mai înaltă expresie retorismul romantic,
modalitate stilistică tot atât de caracteristic paşoptistă, constituindu-se într-un veritabil manifest
revoluţionar. Patria, ca temă centrală a poemului, privită în perspectiva gândirii şi
sentimentalităţii romantice paşoptiste, e prezentă sub faţete diverse. Pe băncile institutului scrie
primele sale încercari literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză şi au apărut
postum în traducerea lui Alecsandri. Russo se dovedeşte un revoltat, cu un deosebit simţ al
dreptăţii şi al egalităţii, un liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mişcării revoluţionare de la
1848 din Moldova. Adept al unui conservatorism literar şi lingvistic, fără a fi potrivnic influenţelor
apusene, înverşunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniştilor şi al „ardelenismului“, Alecu Russo
vede evoluţia limbii şi a literaturii române cu o cumpănită gândire, ţinând seama de tradiţie.
GRIGORE ALEXANDRESCU

 S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, insă rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o
memorie extraordinară. Învaţă greaca şi franceza. Ajuns la Bucureşti, este elev la pensionul
Sfântul Sava. Heliade îi va publica prima poezie ,,Miezul nopţii’’ în „Curierul Românesc”. O
vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat(1837). Din pricina unor scrieri ( ,,Anul 1840’’ şi „Lebăda şi
puii corbului”) este întemniţat. Este ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne
peste 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (,,Câinele şi
caţelul‘’, ,,Boul şi viţelul‘’, ,,Dreptatea leului‘’). A debutat cu poezii publicate în Curierul
Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile care au
pregătit Revoluţia din 1848, scrie mai întâi meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Tonul
este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia
(făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica).
 E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e
mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Câinele și căţelul, Boul și viţelul, Dreptatea leului, Vulpea
liberală, ș.a.). Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii
literare autonome epistola, meditaţia și satira. A tradus din Lamartine și Byron. Apreciere critică:
,, Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru...” ( D. Popovici).
NICOLAE BĂLCESCU

 Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu Petre şi al
„serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Studiază la Colegiul „Sfântul Sava”, începând cu
1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion
Heliade Rădulescu. Fiind arestat pe 13 septembrie 1848 de autorităţile Imperiului Otoman
care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost
expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie
1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la
revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al
guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind
împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze
forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii
europene. Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai- Voievod Viteazul”, pe
care a scris-o începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu.
Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.
ANDREI MUREŞANU

 Andrei Mureşanu a fost un poet şi revoluţionar român din Transilvania. Născut într-o
familie de ţărani, a studiat filozofia şi teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la
Braşov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista „Foaia pentru
minte,inimă şi literatură” . A fost printre conducătorii Revoluţiei din 1848, participând în
delegaţia Braşovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său „Un răsunet” scris
la Braşov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele) şi
denumit ulterior „Deşteaptă-te, române!” , a devenitimn revoluţionar – fiind numit de
Nicolae Bălcescu „Marseilleza” românilor. Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu
caracter social protestatar. În ultimii ani ai vieţi traduce ,,Nopţiile lui Young’’, precum şi
o bună parte a ,, Analelor‘’. Cu timp in urmă scrisese şi o gramatica româneasca in
limba germană. În 1862, poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea
precară, a murit în 1863 la Braşov.
 Concluzie
 În perioada paşoptistă se afirmă primii noştri scriitori moderni în cadrul curentului naţional
popular, „Dacia literară”. Apărând ideea de originalitate în literatură, mentorul generaţiei
paşoptiste dezvoltă în acelaşi timp şi spiritual critic, exercitând, în acest fel, o influenţă
hotărâtoare asupra fizionomiei culturii româneşti de la mijlocul secolului trecut. Critica noastră –
spunea Mihail Kogălniceanu – va fi nepărtinitoare: „vom critica cartea, iar nu persoana”. Poezia
paşoptistă este o poezie socială, adaptată la momentul istoric şi chiar politic, conformă cu
idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirma cu
putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul
românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme
predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în
creaţiile literare, care se constituie în adevărate manifeste pentru împlinirea unităţii şi
independenţii naţionale, pentru dreptate socială. Se dezvoltă astfel o poezie retorică,
declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat;
cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi precum
iubirea, destinul, fericirea, moartea, se completează cu meditaţia asupra locului omului în istorie,
cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, al revoluţiei
etc. Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realitaţilor sociale constituie o altă
caracteristică a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitatea moravurile societaţii,
condamnând cu fermitate abuzurile şi nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în
ansamblu, doua tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii.
Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin
valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice şi de exprimare pe care le oferă
folclorul şi istoria naţională.
 Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşopstişti împletesc romantismul cu
clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare varietate de specii
literare: ode, elegii, meditaţii, epistole, satire, fabule, pasteluri, idile, sonete, balade. Ideea
naţională poate fi considerată nucleul tematical poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma
ataşamentului la valorile poporului, ale pamântului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, “La
patrie”, C.Bolliac, “O dimineaţă de Caraiman”, I.Heliade-Radulescu, “Zburatorul”), a elogiului
realizărilor poporului (Gh.Asachi, La introducerea limbii naţionale în publica învaţătura, C.Bolliac,
“La cea întâi corabie românească”), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr.
Alexandrescu, “Umbra lui Mircea”. “La Cozia”, I.Heliade-Radulescu, “O noapte pe ruinele
Târgoviştei”). Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de
elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a momentului, în care,
sintetizând, patetismul cu patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin cântăreţi ai trecutului
glorios ( D.Bolintineanu, “Muma lui Ştefan cel Mare”, Gh. Asachi, “Dochia şi Traian”). Un alt pilon
tematic îl reprezintă critica societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gh. Alexandrescu,
“Satira duhului meu”, Gh. Asachi, “Soţie de modă”) şi a fabulei (Gr.Alexandrescu, “Câinele şi
caţelul”, Gh. Asachi,” Musca şi carul”, I.Heliade-Rădulescu, “Cumatria cioarei, cand s-a numit
privighetoare”). Iau avânt: lirica filosofică ( I.Heliade-Radulescu, “Visul”, D.Bolintineanu, “Scopul
omului”), cea religioasă ( I.Heliade Radulescu, “Cântarea dimineţii”, Gr. Alexandrescu,
“Candela”) şi cea erotică ( Gh. Asachi, “Dorul”, Gr. Alexandrescu,“Aşteptarea”, D.Bolintineanu,
“O fată tânără pe patul morţii”). Se afirmă artistul-cetăţean, exponent al conştiinţei colective,
aşa cum se observă în poezia “Un răsunet” a lui Andrei Mureşanu “Anul 1840” a lui Gr.
Alexandrescu.