ROLUL

LITERATURII ÎN
PERIOADA
PAŞOPTISTĂ

Coordonator:
Prof. Miheţiu Alina Sălăgean
Realizatori: Bodareu Vlad
Stan Andrei
Scrob Silvia
Ciocan Mihaela
 Cuprins

1. Perioada paşoptistă…………………………………………………………………pag. 1-4

2. Cronologie……………………………………………………………………………….pag. 4-5

3. Istoria Militans…………………………………………………………………………pag. 5

4. Dacia Literară…………………………………………………………………………..pag. 5-7

5. Poezia în perioada paşoptistă…………………………………………………..pag. 7-9

6. Proza în perioada paşoptistă…………………………………………………….pag. 9

7. Reprezentanţii paşoptişti………………………………………………………….pag. 10-16

8. Concluzie………………………………………………………………………………….pag. 16-17

Perioada paşoptistă
(1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de
la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu
trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţională. Este
perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de
literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a
mai bine de un secol şi jumătate.
Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în
 coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi
creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient)
sunt asimilate simultan.

Termenul paşoptism desemnează o perioadă importantă din istoria literaturii române este provenit
de la denumirea haplologică anului revoluţionar 1848. În literatura română “Momentul 1848”
reprezintă momentul fundamentării literaturii naţionale prin orientarea oferită de revista “Dacia
literară” care a lansat un curent şi a format generaţia cunoscută sub numele: “generaţia scriitorilor
pasoptişti ”. Perioadă premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat începutul poeziei noastre
romantice. Epoca paşoptistă înseamnă, înainte de toate, epoca începutului literaturii noastre
moderne si romantice; prin opera scriitorilor afirmaţia după 1830, se instaurează un nou climat
literar şi o nouă stare de spirit. Cultura trecutului – o cultură predominant feudală, intârziată în
raport cu restul Europei – va fi pusă in discuţie din perspectiva modernizarii, adică din cea a
acordului cu evoluţia literaturii europene. Punerea de acord se manifestă şi in faptul că întreaga
literatură paşoptistă va fi creată în spiritul esteticii romantice, adică în spiritul curentului literar
dominant în Europa acelor ani. Ca prima generaţie romantică şi prima generaţie a literaturii noastre
moderne, scriitorii paşoptişti au creat – din multe puncte de vedere – o literatură substanţial nouă
faţă de epocile anterioare: de aceea, ei au jucat rolul unor novatori, chiar rolul unor pionieri în
variate zone ale literaturii.

Paşoptismul
este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă unor
comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere
spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică,
conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la
acţiune.
Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită
de posteritate generaţia paşoptistă
determină începutul modernităţii noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi de prefaceri
palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a
aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură.
Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o intenţionalitate
estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această
perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt importate o dată
cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice. Occidentalizarea nu s-
a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor, a
respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului). Activitatea publicistică a
lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin atitudinea
lor lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii române moderne.
Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă epoca
de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.
 Cronologie
Această epocă înţeleasă în sens larg se poate diviza în trei perioade:
Prepaşoptismul (1830 -1840)
Paşoptismul (1840 -1860)
Postpaşoptismul (1860 – 1870)
În perioada prepaşoptistă au avut loc urmatoarele acţiuni:
• În 1816 a avut loc prima reprezentaţie de teatru la Iaşi;
• În 1829 apar primele ziare romaneşti;
• În 1840 apare Dacia literară;
În perioada paşoptistă s-au realizat:
• 1840 Dacia literară
• 1844 Propaşirea;
• 1855 România literară;
• 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi;
In perioada postpaşoptistă au avut loc urmatoarele acţiuni:
• 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi;
• 1863 Al. Ioan Cuza dă o lege prin care invăţământul primar devine gratuit şi
obligatoriu;
• 1864 Apare universitatea Bucureşti
Reprezentanţi :
Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V.
Carlova, D.Bolintineanu, Nicolae Bălcescu.

Paşoptiştii şi ideea unităţii naţionale

Ideea de unitate naţională, deşi nu figurează în mod expres printre paragrafele Proclamaţiei de la
Islaz, este un lait-motiv al ideologiei paşoptiste. Articolele din Poporul suveran semnate de
principalii colaboratori ai ziarului, poeziile publicate de Bolintineanu în “Albumul Pelerinilor Români
de la Paris” (1851), Manifestele Comitetului revoluţionar emigrat in Franţa (condus de N. Bălcescu,
C.A. Rosetti şi N. Golescu), corespondenţa emigranţilor, toate aceste documente istorice atestă
ideea unitaţii naţionale. Un asemenea manifest, ca cel din 1 iulie 1851, tiparit la Paris, se încheie cu
urarea “Traiască Romania liberă, una şi nedesparţită!”. Dar cea mai elocventă ilustrare a acestei
viziuni ne-o dă Nicolae Bălcescu prin “Istoria Românilor subt Mihai Voda Viteazul”. Aceste idei ale
paşoptiştilor, oameni de baricade dar şi oameni de carte, au favorizat dezrobirea naţională a
românilor şi formarea unei organizări democratice a statelor româneşti. Genurile şi ţelurile cultivate
de paşoptişti erau numai cele adecvate propagandei ideologice: genul dramatic punea în contact
direct pe scriitori cu poporul; poezia lirică dădea glas entuziasmului tineresc al generaţiei; istoria
constituia un exemplu de luptă şi de afirmae a unităţii naţionale. Dar gândind unitatea naţională în
termeni noi, paşoptiştii reformau istoria. În locul istoriei regilor şi a războaielor puneu istoria
popoarelor şi a dezvoltării claselor sociale. În literatură şi artă, aceste idei se traduceau printr-o
noua estetică. Paşoptiştii români, romantici prin tot ce au dat ca opera literară, după cum am
văzut, au înţeles istoria ca o frenetizare, ca o mitologizare eroică a unor idealuri.

Istoria Militans
In poezia populară literatorii revoluţionari de la 1848 vedeau o oglindă a vieţii sociale şi naţionale.
Poeziile populare sunt considerate, “comori nepreţuite” care definesc specificul nostru naţional”,
“Într-o epocă ca aceasta, unde ţările noastre au a se lupta cu duşmani puternici care cerc a întuneca
nu numai drepturile politice, dar şi chiar naţionalitatea românilor, poezia populară ne va fi de mare
ajutor spre apărarea acesteia”. Întregii lor activităţi, vieţii şi operei lor li se potriveşte calificativul de
“poeţi cetăţeni”. Poezia lui Alecsandri, dedicată dezrobirii ţiganilor, e un strigăt sincer şi spontan, o
dovadă de umanism. Curentul dominant în literatura noastră paşoptistă a fost, în mod evident,
romantismul. Asistăm la o invazie de traduceri şi la fixarea unei mode occidentale în tot ce se face la
noi. Răspândirea şi circulaţia operelor cu tematica istorică se explică prin faptul că epoca însaşi era
frenetizată de sentimentul trecutului eroic, de mândria naţională. Poezia de inspiraţie istorică se
realiza paralel cu poezia de inspiraţie populară, pornită tot din programul “Daciei literare” . Numai
aşa se poate explica elogiul superlativ al lui Eminescu din “Epigonii” adresat scriitorilor paşoptişti.
Dar ideile paşoptiste n-au rămas închise în epocă; ele au continuat să fecundeze şi epoca
urmatoare; când o altă generaţie, a marilor clasici, ducea mai departe sentimental trecutului şi
inspiraţia istorică: Haşdeu în drama “Răzvan şi Vidra” sau în “Ion Voda cel cumplit” în care ia drept
model opera capitală a lui Nicolae Bălcescu (“Românii subt Mihai Voievod Viteazul”), Odobescu în
nuvelele istorice sau chiar în câteva poeme, Eminescu în “Scrisoarea a III-a” şi în câteva postume
(“Memento mori”, de exemplu).

Revista „Dacia literară”

Dacia literară este revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui
Mihail Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe
parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:
Nr. 1:
Scene istorice din cronicile Moldaviei (text:Constantin Negruzzi, Alexandru
Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului(M. Kogălniceanu, Nou chip de a face curte),
Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”,
„Curierul Românesc” şi „Albina românească”),Telegraful Daciei (ştiri culturale);
Nr. 2:
Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare
a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi Moldave D.
A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de M.
Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A.Donici), alegere din alte foi româneşti („Arhiva
românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;
Nr. 3:
Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri,
Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu),
Alegeri din alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”), Telegraful
Daciei. Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată şi va mai
apărea abia după 1859, în ediţia a doua.

Articolul-program „Introducţie”
În primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei, publică un
articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti:
1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii
române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel
încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretînd îndemnul din
punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea
imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează
asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic;
2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini, românii ar putea
făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată
din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele
paşoptiştilor:
Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi sursă importantă de
inspiraţie. Alecu Russo, în studiul „Poezia poporală”, defineşte folclorul ca pe o oglindă realistă a
vieţii poporului şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe
Alecsandri să alcătuiască prima culegere de „Poezii poporale ale românilor”
(1852),urmată de „Balade” (Cîntice bătrîneşti). Multe dintre poeziile volumului „Doine şi
lăcrimioare”, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară
într-o suită de balade şi legende. Expresia cea mai profundă a inspiraţiei folclorice se regăseşte însă
în capodopera „Zburătorul”, de Ion Heliade–Rădulescu;
Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca „O primblare la munţi” sau„Balta Albă”,
de Vasile Alecsandri, „Memorial de călătorie”, de Grigore Alexandrescu ş. a. Elogiul frumuseţilor
patriei apare de asemenea în volumul „Pasteluri”, de V. Alecsandri;
Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de
eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric realităţile sociale. „Alexandru Lăpuşneanul”,
de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de „Fragmente istorice în proză”, în timp ce
Alecsandri creează ample poeme eroice, ca „Dan, căpitan de plai”,„Dumbrava Roşie” sau drame
istorice ca „Despot-vodă”. Foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei
sau ale fabulei), cum ar fi „Cuconiţa Drăgana”, deIon Heliade–Rădulescu sau „Fiziologia
provinţialului”, de Constantin Negruzzi;
3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o
literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de
paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste şi
pledând pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de Cugetări publicate în
„România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează
moştenirea naţională. Ion Heliade–Rădulescu scrie Gramatica românească, în care combate
scrierea etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii cu neologisme;
4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori
pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de
critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai
asupra operei: „Critica noastră va fin epărtinitoare. Vom critica
cartea, iar nu persoana.”
Mihail Kogălniceanu
•Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 20 iunie
1891, Paris) a fost un om politic, gazetar şi scriitor român.
•"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume",
afirma la Luneville,în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se
considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX
lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai
tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia
de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.
•Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se
situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste. Era urmaş al răzeşilor
de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în Franţa şi Germania. În
1839, redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte
modeste, dar sigure. În mai 1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi
Moldaviei şi, în acelaşi an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică, intitulată
„Arhiva românească”. Publicaţia a apărut în 1841. La nouă ani de la Revoluţia din 1848,
Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se
pronunţe în privinţa Unirii. Sfetnic al domnitorului Al. I. Cuza, ministru,apoi prim-ministru al
României, în perioada 1863 – 1865.

Poezia în perioada paşoptistă

Poezia paşoptistă este o poezie socială, adaptată la momentul istoric şi chiar politic, conformă cu
idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirma cu
putere spiritul naţional, increderea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul
românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale momentului,teme predilecte
ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare,
care se constituie în adevărate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii
naţionale, pentru dreptate socială. Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă,
grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj
adecvat înţelegerii de către marea masa de cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul,
fericirea, moartea, se completează cu meditaţia asupra locului omului în istorie, cu motivul
conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, al revolutiei etc.
Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realitaţilor sociale constituie o alta caracteristică
a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitatea moravurile societaţii, condamnand cu
fermitate abuzurile şi nedreptaţile manifestate in epocă. Se manifestă, în ansamblu, doua tendinţe
de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii. Scriitorii devin conştienţi că
literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru
naţional, a surselor tematice şi de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.
Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşopstişti împletesc romantismul cu
clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare varietate de specii literare:
ode, elegii, meditaţii, epistole, satire, fabule, pasteluri, idile, sonete, balade. Ideea naţionala poate fi
considerată nucleul tematical poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile
poporului, ale pamântului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, “La
patrie”, C.Bolliac, “O dimineata de Caraiman”, I.Heliade-Radulescu, “Zburatorul”), a elogiului
realizărilor poporului (Gh.Asachi, La introducerea limbii naţionale în publica învaţătura, C.Bolliac,
“La cea întâi corabie românească”), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr.
Alexandrescu, “Umbra lui Mircea”. “La Cozia”, I.Heliade-Radulescu, “O noapte pe ruinele
Târgoviştei”). Un loc
 aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupa balada, o împletire de elemente epice, lirice şi
dramatice, poate cea mai complexă specie a momentului, in care, sintetizând, patetismul cu
patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin cantăreţi ai trecutului glorios ( D.Bolintineanu,
“Muma lui Ştefan cel Mare”, Gh. Asachi, “Dochia şi Traian”). Un alt pilon tematic îl reprezintă critica
societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gh. Alexandrescu, “Satira duhului meu”, Gh. Asachi,
“Soţie de modă”) şi a fabulei (Gr.Alexandrescu, “Câinele şi caţelul”, Gh. Asachi,” Musca şi carul”,
I.Heliade-Radulescu, “Cumatria cioarei, cand s-a numit privighetoare”). Iau avant: lirica filosofică
( I.Heliade-Radulescu, “Visul”, D.Bolintineanu, “Scopul omului”), cea religioasă ( I.Heliade Radulescu,
“Cântarea dimineţii”, Gr. Alexandrescu, “Candela”) şi cea erotica ( Gh. Asachi, “Dorul”, Gr.
Alexandrescu,“Aşteptarea”, D.Bolintineanu, “O fată tânără pe patul mortii”). Se afirmă artistul-
cetăţean, exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în poezia “Un răsunet” a lui Andrei
Muresanusau “Anul 1840” a lui Gr. Alexandrescu.

Proza in perioada paşoptistă

Prima parte a perioadei paşoptiste înregistrează o serie de opere în proza care însă apar izolate şi
nu toate semnificative: abia după 1840 şi imediat după revoluţie, işi scriu operele fundamentale
prozatorii de primă mărime: C. Negruzzi, Al. Russo, V. Alecsandri şi N. Bălcescu.
Cea mai frapantă trăsătură a prozei în epoca paşoptistă este caracterul memorialistic, lipsa
invenţiei pure, a ficţiunii: aflată la început de drum, proza românească pune, înainte de orice, faptul
trăit; am putea vorbi chiar de o anumită pornire – comună tuturor prozatorilor epocii – de a
respinge invenţia. Tudor Vianu spunea că “primul nostru realism este memorialistic”, dar
observaţia se poate extinde la proza paşoptistă în ansamblul ei. Primele încercări notabile a lui I.
Heliade-Rădulescu, în deceniul al IV-lea, sunt amintiri (“Dispoziţiunile şi încercările mele de poezie”);
capodopera prozei lui C. Negruzzi este constituită de descrierea unor fapte trăite (“Negru pe alb”);
însemnările de călătorie fac o modă durabilă (la V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu);
pe detalii autobiografice se bazează multe dintre bucăţile în proza a lui V. Alecsandri. A doua
trăsătură globală a prozei paşoptiste o constituie importanţa pe care continuă să o aibă retorismul,
moştenirea oratorică a perioadei clasice şi a culturii din secolele precedente. Proza largă, în care
fraza se afla construită pe tiparul perioadei clasice şi în care scriitorul caută să provoace efecte
retorice, a înflorit mai cu seama în Muntenia şi în Transilvania. În perioda imediat următoare
înfrângerii revoluţiei, a existat o intense productie de scrieri “mesianice”, unde nenorocirile
prezentului trebuiau să fie prilej de renaştere a speranţelor, iar apelurile la istoria patriei aveau
acelaşi sens exemplar.
Reprezentanţii pasoptişti
VASILE ALECSANDRI
Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821,Bacau d.22 august,
Mircesti,jud Iasi) a fost un poet, folclorist, om politic, ministru,
diplomat, academician român, membru fondator al Române,
creator al teatruluiromânesc şi a literaturii dramatice în
România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a
României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre
care viitorul domn Al.I. Cuza şi pictorul Ion Negulici, a fost
trimis la studii la Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în
anul1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe,
urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-
o. În1838 apar primele încercări literare în limba franceză:

Zunarilla
Marie
Lesbrigands
Le petit rameau
Serata
În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu
Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela
romantic “Buchetiera de la Florenţa”.
În1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi
şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constant succese. Opera sa dramatică
însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare
şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale
direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat “Farmazonul din Hârlău”,
iar în februarie1841, “Cinovnicul şi modista”, ambele preluate după piese străine. Poezii în limba
română pe care le va grupa mai târziu în ciclul “Doine” şi care sunt foarte strâns legate de modelul
popular din care au luat naştere.
A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu
Kogălniceanu şi C. Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al
revoluţionarilor moldoveni. În1854– Apare sub conducerea sa “România literară”, revistă la care au
colaborat moldovenii C. Negruzzi, M.Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D.
Bolintineanu, Al. Odobescu. În 1859 – Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor
externe; va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.
Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881. În 1890 bolnav de cancer fiind, se stinge
vara, la 22 august, râmanandu-i în priviri universul casei de la Mirceşti. A fost dus la mormant intr-
un car tras de patru boi.
Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri reprezintă o operă de
maturitate, impunând o nouă specie în literatura română. Vasile Alecsandri reprezintă un model
pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera sa se află la întretăierea romantismului cu
clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre
literatura română şi cea occidentală. Deşi sunt publicate mai târziu, pastelurile reflectă o trăsătură
a literaturii paşoptiste, coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specific
acestei perioade, tema naturii.
Mezul Iernii
In paduri trasnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par inghetate, cerul pare otelit,
Iar zapada cristalina pe câmpii stralucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârtâie sub picioare.

Fumuri albe se ridica în vazduhul scanteios

Ca inaltele coloane unui templu maiestos,
Si pe ele se aseaza bolta cerului senina
Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina.

O! tablou maret fantastic!... Mii de stele argintii

In nemarginitul templu ard ca vecinice faclii.
Muntii sânt a lui altare, codrii organe sonoare
Unde crivatul patrunde, scotand note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viata, fără glas;

Nici un sbor în atmosfera, pe zapada - nici un pas;
Dar ce vad?... In raza lunii o fantasma se arata...
E un lup ce se alunga dupa prada-i spaimântata!
“Mezul iernei” este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a compoziţiei
(alternanţa static-dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii, anotimp evocat în mai
multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.
Tema
Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune tabloul „fantastic" al
nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia cosmică, de liniştea absolută.
Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul naturii
contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ale eului liric
sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o, interjecţie, „o!", punctele de suspensie şi
propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este aceea a unui spectator îndrăgostit de
natură. Titlul sugerează încremenirea naturii şi atotputernicia iernii.
In concluzie Mezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru
compoziţional şi claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă.
COSTACHE NEGRUZZI
Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de
Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al
teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată
pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al
oraşului Iaşi. În chiar numărul 1 al Daciei literare apare nuvela istorică.
Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi este prima nuvelă istorică
din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii
care au cultivat-o ulterior (de exemplu: Al. Odobescu).
Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840),
nuvela ilustrează două dintre cele patru idei formulate de Mihail
Kogălniceanu, conducătorul revistei, în articolul-program întitulat
Introducţie, care constituie şi manifestul literar al romantismului românesc:
- promovarea unei literaturi originale;
- inspiraţia din istoria naţională: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre
ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem
găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte
naţi". Face parte din comitetul de direcţie al Teatrului Naţional din Iaşi, alături de Kogălniceanu şi
de Alecsandri.
Negruzzi scoate revista Săptămâna. Ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din
afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi
apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf.
Spiridon. Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii
Vechi.
 ALECU RUSSO
a fost poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar
din Basarabia), ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului
„Cântarea României”, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată
explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii
de paternitate literară din istoria literaturii române.
Dacă e hazardat a vorbi despre Cântarea României ca de o lucrare
colectivă, e în schimb îndreptăţită considerarea ei drept operă în cel
mai înalt grad reprezentativă pentru generaţia paşoptistă. Ea adună
principalele teme şi motive ce străbat literatura acestei perioade şi
duce la cea mai înaltă expresie retorismul romantic, modalitate
stilistică tot atât de caracteristic paşoptistă, constituindu-se într-un veritabil manifest revoluţionar.
Patria, ca temă centrală a poemului, privită în perspectiva gândirii şi sentimentalităţii romantice
paşoptiste, e prezentă sub faţete diverse. Pe băncile institutului scrie primele sale încercari literare.
Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză şi au apărut postum în traducerea lui
Alecsandri. Russo se dovedeşte un revoltat, cu un deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, un liberal
în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova. Adept al unui
conservatorism literar şi lingvistic, fără a fi potrivnic influenţelor apusene, înverşunat critic al
„restauratorilor“ limbii, al latiniştilor şi al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluţia limbii şi a
literaturii române cu o cumpănită gândire, ţinând seama de tradiţie.

GRIGORE ALEXANDRESCU
S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, insă rămâne orfan şi sărac, dar de
mic e deştept, cu o memorie extraordinară. Învaţă greaca şi franceza.
Ajuns la Bucureşti, este elev la pensionul Sfântul Sava. Heliade îi va
publica prima poezie ,,Miezul nopţii’’ în „Curierul Românesc”. O vreme, a
fost ofiţer, dar a demisionat(1837). Din pricina unor scrieri ( ,,Anul 1840’’
şi „Lebăda şi puii corbului”) este întemniţat. Este ultimul fabulist autentic
din literatura română, lăsându-ne peste 40 de fabule, în care adevărul e
mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (,,Câinele şi caţelul‘’, ,,Boul şi
viţelul‘’, ,,Dreptatea leului‘’).
A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade
Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile care au pregătit
Revoluţia din 1848, scrie mai întâi meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Tonul este
extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o
călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica).
E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e
mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Câinele și căţelul, Boul și viţelul, Dreptatea leului, Vulpea
liberală, ș.a.). Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii
literare autonome epistola, meditaţia și satira. A tradus din Lamartine și Byron.
Apreciere critică: ,, Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru...” ( D.
Popovici).
Umbra lui Mircea.La Cozia
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Catre tarmul dimpotriva se întind, se prelungesc,
S-ale valurilor mîndre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirei în cadenta îl izbesc.

Dintr-o pestera, din rîpa, noaptea iese, ma-mpresoara:

De pe muche, de pe stînca, chipuri negre se cobor;
Muschiul zidului se misca… pîntre iarba sa strecoara
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nalucirei; un mormînt se desvaleste,

O fantoma-ncoronata din el iese… o zaresc…
Iese… vine catre tarmuri… sta… în preajma ei priveste…
Rîul înapoi se trage… muntii vîrful îsi clatesc.

Ascultati!… marea fantoma face semn… da o porunca…

Ostiri, taberi fara numar împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creste, repetat din stînca-n stînca,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,

Si puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuti mari, fapte cumplite îti sînt tie cunoscute,
Cine oare poate sa fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arata sabia lui si armura,

Cavaler de ai credintei, sau al Tibrului stapîn,
Traian, cinste a Romei ce se lupta cu natura,
Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Batrîn?

Mircea! îmi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza.

Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunarea se-nstiinteaza,
S-ale ei spumate unde catre mare îl pornesc.

Poezia “Umbra lui Mircea. La Cozia” de Grigore Alexandrescu a apărut în primul număr al revistei
Dacia literară, tema ei fiind evocarea trecutul istoric în spiritul ideilor paşoptiste.
Titlul poeziei este alcătuit din două părţi separate prin punct. Prima parte a titlului indică obiectul
evocării (personalitatea istorică a domnitorului Mircea cel Bătrân), iar cea de-a doua – spaţiul în
care are loc aceasta (la mănăstirea unde se află mormântul marelui domn, dar şi unde a fost
compusă poezia -„ La Cozia’’).
Poezia este alcătuită din şaisprezece strofe cu versuri ample ce pot fi grupate în trei secvenţe:
primele 12 strofe compun prima secvenţă formată din cadrul romantic căruia i se asociază o
atmosferă misteroasă ce permite evocarea trecutului (figura istorică a lui Mircea cel Bătrân);a doua
secvenţă (următoarele două strofe) este o meditaţie asupra războiului, iar ultima secvenţă (strofele
XV şi XVI ) reprezintă revenirea la solemnitatea iniţială.
Tema poeziei este lupta pentru libertatea naţională. Personalitatea marcantă a voievodului Mircea
cel Bătrân strabate veacurile, fiind un model al demnităţii naţionale.
Meditaţia este îmbogaţită cu accente de odă, fiind preamarită personalitatea domnitorului român.
Cum se intamplă de obicei, în literatura paşoptistă elementele romantice şi clasice se împletesc.
Cele romantice sunt: sursa de inspiraţie (istoria naţionlă), tema (lupta pentru independenţa
poporului), motive specifice, folosirea arhaismelor şi a regionalismelor (,,pântre”, ,,dezvăleşte”,
,,martur”). Elementele clasice constau în echilibrul şi armonia compoziţionate precum şi în stilul
aforistic.
 NICOLAE BĂLCESCU
Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului
Barbu Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Studiază la
Colegiul „Sfântul Sava”, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie,
avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade
Rădulescu. Fiind arestat pe 13 septembrie 1848 de autorităţile
Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze,
plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autorităţile
habsburgice.
În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de
această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de
două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de
revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Se
exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru
întemeierea unei confederaţii europene. Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-
Voievod Viteazul”, pe care a scris-o începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de Alexandru
Odobescu. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

ANDREI MUREŞANU
Andrei Mureşanu a fost un poet şi revoluţionar român din
Transilvania. Născut într-o familie de ţărani, a studiat filozofia şi
teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Braşov, începând cu
1838. A început să publice poezie în revista „Foaia pentru
minte,inimă şi literatură” . A fost printre conducătorii Revoluţiei
din 1848, participând în delegaţia Braşovului la Adunarea de la
Blaj din mai 1848. Poemul său „Un răsunet” scris la Braşov pe
melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii
mele) şi denumit ulterior „Deşteaptă-te, române!” , a devenitimn
revoluţionar – fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza”
românilor.
Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social
protestatar. În ultimii ani ai vieţi traduce ,,Nopţiile lui Young’’,
precum şi o bună parte a ,, Analelor‘’. Cu timp in urmă scrisese şi
o gramatica româneasca in limba germană. În 1862, poeziile
sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea precară, a murit în 1863 la Braşov.
 Concluzie
În perioada paşoptistă se afirmă primii noştri scriitori moderni în cadrul curentului naţional popular,
„Dacia literară”. Apărând ideea de originalitate în literatură, mentorul generaţiei paşoptiste
dezvoltă în acelaşi timp şi spiritual critic, exercitând, în acest fel, o influenţă hotărâtoare asupra
fizionomiei culturii româneşti de la mijlocul secolului trecut. Critica noastră – spunea Mihail
Kogălniceanu – va fi nepărtinitoare: „vom critica cartea, iar nu persoana”.
Poezia paşoptistă este o poezie socială, adaptată la momentul istoric şi chiar politic, conformă cu
idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirma cu
putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul
românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte
ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare,
care se constituie în adevărate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale,
pentru dreptate socială. Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu
exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de
către marea masă de cititori, în care teme vechi precum
iubirea, destinul, fericirea, moartea, se completează cu meditaţia asupra locului omului în istorie, cu
motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, al revoluţiei etc.
Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realitaţilor sociale constituie o altă caracteristică a
literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitatea moravurile societaţii, condamnând cu
fermitate abuzurile şi nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în ansamblu, doua tendinţe
de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii. Scriitorii devin conştienţi că
literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru
naţional, a surselor tematice şi de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.
Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşopstişti împletesc romantismul cu
clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare varietate de specii literare:
ode, elegii, meditaţii, epistole, satire, fabule, pasteluri, idile, sonete, balade. Ideea naţională poate fi
considerată nucleul tematical poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile
poporului, ale pamântului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, “La patrie”, C.Bolliac, “O
dimineaţă de Caraiman”, I.Heliade-Radulescu, “Zburatorul”), a elogiului realizărilor poporului
(Gh.Asachi, La introducerea limbii naţionale în publica învaţătura, C.Bolliac, “La cea întâi corabie
românească”), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr. Alexandrescu, “Umbra lui
Mircea”. “La Cozia”, I.Heliade-Radulescu, “O noapte pe ruinele Târgoviştei”). Un loc aparte în
valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de
elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a momentului, în care,
sintetizând, patetismul cu patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin cântăreţi ai trecutului
glorios ( D.Bolintineanu, “Muma lui Ştefan cel Mare”, Gh. Asachi, “Dochia şi Traian”). Un alt pilon
tematic îl reprezintă critica societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gh. Alexandrescu, “Satira
duhului meu”, Gh. Asachi, “Soţie de modă”) şi a fabulei (Gr.Alexandrescu, “Câinele şi caţelul”,
Gh. Asachi,” Musca şi carul”, I.Heliade-Rădulescu, “Cumatria cioarei, cand s-a numit
privighetoare”). Iau avânt: lirica filosofică ( I.Heliade-Radulescu, “Visul”, D.Bolintineanu, “Scopul
omului”), cea religioasă ( I.Heliade Radulescu, “Cântarea dimineţii”, Gr. Alexandrescu, “Candela”) şi
cea erotică ( Gh. Asachi, “Dorul”, Gr. Alexandrescu,“Aşteptarea”, D.Bolintineanu, “O fată tânără pe
patul morţii”). Se afirmă artistul-cetăţean, exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în
poezia “Un răsunet” a lui Andrei Mureşanu “Anul 1840” a lui Gr. Alexandrescu.
 Bibliografie

 http://www.referate-romana.com/referate/Mihail-

Kogalniceanu/MIHAIL-KOGALNICEANU--Introductie-la-

Dacia-Literara---re-rom.php

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_literara

 http://www.dacialiterara.ro/index.htm

 http://www.e-referate.ro/referate/Pasoptismul2007-06-

22.html

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Negruzzi

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Muresanu

 http://articole.famouswhy.ro/literatura_romana_in_perioad

a_ pasoptista

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Russo

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu