Eminescu și poeziile lui

de Titu Maiorescu

1. Introducere:
Activitatea literară a lui Eminescu, începută timid în 1866, se întinde pe mai mult de un
deceniu; din păcate, dimensiunea uriașă a proiectelor pe care poetul le avea nepermițându-i
finalizarea multora dintre ele. Dar mărimea lui Eminescu nu este cantitativă, ci calitativă. El
este un scriitor total, cu legături puternice în tot ceea ce a făcut – să scrie poezii, proză sau
teatru; să fie gazetar ancorat într-un trecut istoric măreț sau în contemporaneitate; să
cunoască direct, și cu o aprigă dorință, cele mai semnificative locuri ale românismului;
să exprime prin scris universalitatea mentală și culturală pe care o avea, îmbinată cu acel
concept filozofico-istoric propriu lui, apărut ca rezultat al cunoașterii directe a poporului
său.
Opera eminesciană cunoscută astăzi (prin editări, manuscrise, memorii, articolele din
presă, etc.) cuprinde 16 domenii ale scrisului său, din care 4 aparțin creatorului liric. O lirică
pe care cercetătorii literari au împărțit-o în patru direcții principale, unele arătate chiar de
poet
- lirica de dragoste și de transfigurare în expresie a micro şi macrocosmosului,
definită de poet „lumină de lună”;
- poezia de inspirație și de concept popular, cu incantație de romanță – în care
prototipul este Călin nebunul;
- creația meditativă, patriotico-istorică și satirică, a cărei culme o constituie
Scrisori ;
- culmea și sinteza creației artistice, Luceafărul – numit inițial de poet Legenda
Luceafărului. Numărul poemelor eminesciene lăsate nouă a fost stabilit la 339 de
Perpessicius și 357 de Dumitru Murărașu. Creația sa, unică și complexă, o definește foarte
bine George Călinescu, atunci când spune că „Eminescu e cel mai tradițional poet,
absorbind toate elementele, şi cele mai mărunte, ale literaturii antecedente”.

2. Eminescu și studiile lui de Titu Maiorescu

Eminescu și poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889, anul
morții lui Eminescu, și este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei
eminesciene. Așadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei
eminesciene). Așa cum arată și titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa
poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia
(„poeziile lui”).
 Studiul începe cu Titu Maiorescu descriindu-l pe Eminescu ca fiind unul dintre cei mai
iluștri poeți români. Maiorescu menționează că tânăra generație română este influențată de
opera lui Eminescu, care a reprezentat o fază importantă în dezvoltarea poeziei române. În
mijlocul secolului al XIX-lea, literatura română a trecut printr-o schimbare semnificativă,
trecând de la o tendință de latinizare la o abordare mai apropiată de cultura poporului român.
Eminescu a reușit să îndeplinească două cerințe esențiale: să exprime gânduri și sentimente
care erau relevante pentru intelectualitatea europeană și să utilizeze o limbă potrivită pentru a
transmite aceste idei. Operele lui Eminescu au avut un impact puternic asupra literaturii
române și au influențat dezvoltarea culturii naționale.
În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând
că acesta s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani, a studiat la Cernăuți, însă a părăsit școala
la vârsta de 14 ani pentru a se alătura unei trupe de teatru și a călători prin România și
Transilvania. Mai târziu, a studiat la Viena și Berlin, susținut financiar de prieteni literari., a
fost inspector școlar, bibliotecar, ulterior, a fost însărcinat cu redacția ziarului "Timpul.";
Cu toate acestea, viața sa a fost marcată de o nebunie care a debutat în 1883 și care s-a
agravat ulterior, și a murit în 1889.
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit
căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanșată de sărăcie și arată că ea
a fost moștenită ereditar (doi frați ai acestuia s-au sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră
că viața sa plină de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecință a
acestei boli și nu factorul care a cauzat-o. Tot acesta combate faptul că modul său de viață și
mizeria în care trăia ar fi putut duce la începerea bolii sale.
Titu Maiorescu îi face un portret spiritual al lui Eminescu, evidențiind-i ca trăsături
definitorii inteligenta, memoria extraordinară (capacitatea de a reține un volum imens de
cunoștințe), cultura excepțională (cunoscător al filosofiei, al credințelor religioase; pasionat de
marile scrieri ale lumii), setea de cunoaștere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile
științifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor și al gloriei; simplitatea pe
care o dovedește în discuția cu regina României, Carmen Sylva). Afirmă că biografia lui
Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaștere, dar
nefericit în plan familial, neînțeles de societate. Pune în discuție pesimismul eminescian și
arată că acesta a fost unul nativ ( ține deci de structura interioară a poetului), nu unul dobândit
ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei și a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce
exclude factorul material ca generator al pesimismului, arătă că, oricând și oriunde ar fi trăit
Eminescu, din opera sa ar fi răzbit același pesimism, aceeași dezamăgire. Pesimismul
eminescian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-și plânge propriile neîmpliniri
erotice!), ci unul metafizic, izvorât din conștientizarea nedreptăților sociale, politice, dar mai
ales din conștientizarea tragismului condiției umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer
a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufletești a lui
Eminescu.

În a doua parte, criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene

reprezentative care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului și al
conținutului de idei, socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că
ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa și o
face inconfundabilă este bogăția ideilor filosofice și frumusețea limbajului, „semnul celor
aleși” (ți-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exact ideile). Remarcă
multitudinea de idei filosofice, religioase, științifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu,
și le explică prin cultura excepțională a acestuia. Evidențiază talentul excepțional dovedit în
mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea
ideilor.
În poeziile de dragoste ale lui Eminescu, acesta a prezentat adesea femeia ca pe o
copie imperfectă a unui prototip irealizabil. Poetul a exprimat uneori o viziune pesimistă
asupra relațiilor dintre sexe și a văzut erotismul doar ca pe o manifestare pur instinctuală,
negând astfel dimensiunea platoniciană a iubirii.
Eminescu a fost cunoscut pentru bogăția și varietatea rimelor din lirica sa.
Originalitatea sa în folosirea rimei este incontestabilă. El a introdus rime noi, rezultate din
împreunarea cuvintelor sau din rimarea cuvintelor prescurtate (de exemplu, "sine-mi" cu
"inemi" sau "suie" cu "nu e"). Eminescu a folosit rime surprinzătoare, potrivind cuvinte
obișnuite cu unele prozaice sau neliterare, precum "nalte" cu "încalte". De asemenea, el a
creat rime prin împreunarea unor substantive comune cu nume proprii, exemplificând cu "zid"
și "Baiazid" sau "oaspe" și "Istaspe".
Un alt aspect al originalității sale se regăsește în utilizarea relativ restrânsă a
cuvintelor, dar atribuirea de sensuri noi acestora. Eminescu a demonstrat măiestria sa în
poemele structurate ca sonete, cum ar fi cele două celebre, "Glossa" și "Oda în metru antic".
El a atras atenția asupra muzicalității versurilor sale, beneficiind de numele proprii pe care le-
a integrat în creația sa, cum ar fi Dalila, Venera, Basarabi și Mușatini.
Tot Titu Maiorescu îi reproșează lui Eminescu în acest studiu că are o lipsa de claritate
a gândirii, că aceasta are greșeli în accentul ritmic, și că rimele sale sunt defecte.
În plus, Eminescu a manifestat un interes remarcabil pentru folclor și a inclus în poezia
sa cuvinte populare, contribuind astfel la perfecționarea ritmului și a sonorității versurilor
sale. Aceste elemente au contribuit la statutul său de gigant al poeziei românești și la
moștenirea sa durabilă în literatura mondială.

Titu Maiorescu încheie studiul menționând că Eminescu a anticipat că literatura

poetică română va păși în secolul al XX-lea sub influența geniului său. De asemenea, forma
limbii naționale, pe care poetul Eminescu a conturat-o în cea mai frumoasă manieră până în
prezent, va reprezenta punctul de plecare pentru toată dezvoltarea ulterioară a gândirii
românești.
În documentele de la membrii societății literare "Junimea", Eminescu își menționează
data și locul nașterii, scriind "20 decembrie 1849, Botoșani." Totuși, din corespondența sa,
există o scrisoare a surorii sale mai mari, doamna A. Drogli, care afirmă că locul nașterii lor
este în satul Ipotești, lângă orașul Botoșani, și nu în Botoșani. În plus, în matricula
gimnaziului din Cernăuți, unde a studiat Eminescu, data sa de naștere este înregistrată ca fiind
14 decembrie 1849.
 Îndoiala privind atât locul, cât și data nașterii lui Eminescu a fost rezolvată de
cercetările efectuate de N. D. Giurescu. El a găsit dovezi concludente care susțin că Eminescu
s-a născut în Botoșani. Răspunsul primit de la starița schitului Agafton confirmă acest lucru,
iar cercetările ulterioare înregistrărilor bisericii Uspenia din Botoșani, efectuate de preotul
Dimitrie, au confirmat data de naștere ca fiind "15 ianuarie 1850". Prin urmare, concluzia lui
N. D. Giurescu a fost că Mihail Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani.