Eminescu și poeziile sale

Titu Maiorescu a fost un academician, avocat, critic literar, politician și

scriitor român, cel de-al 23-lea prim-ministru al României între 1912 și 1914. În
articolul său publicat în 1889, „Eminescu și poeziile sale”, criticul abordează atât
opera eminesciană cât și pe Mihai Eminescu ca și individualitate, încercând a-i croi
un portret psihologic ce folosește ulterior la înțelegerea lucrărilor sale.
Articolul debutează cu viziunea criticului asupra poeziei române. În
percepția acestuia, pentru a înălța literatura națională, poezia trebuie să aibă teme
în concordanță cu fluxurile filozofice, științifice și artistice ce se remarcă în Europa
intelectuală a timpurilor sale iar limbajul să fie unul adaptat natural la exprimarea
și amplificarea temelor actuale. Ulterior, acesta atestă că poezia lui Eminescu
îndeplinește conditiile, Eminescu reprezentând astfel o nouă epocă a literaturii
române.
În prima parte a articolului ne este prezentată viziunea criticului asupra
personalității lui Eminescu. Acesta îl considera pe poet ca fiind genial, atât de
genial încât alți factori externi nu ar fi contat în atingerea potențialului său.
Posedând o memorie extraordinară, Mihai Eminescu se exclude voluntar din a lua
parte la plăceri cotidiene, urmărind traiul într-o lume a ideilor generale pe care
acesta și le însușise. Mai mult, Titu Maiorescu respinge ideea că Eminescu se
îmbolnăvește datorită condițiilor materiale precare în care trăia, susținând că poetul
era asistat financiar atât de tatăl său cât și de amici, iar boala de care acesta suferea
era una ereditară. De asemenea, Maiorescu îi atribuie caracterului lui Eminescu o
lipsa totală de egoism, o seninătate abstractă cu urme de melancolie. Pesimismul
eminsecian nu este unul egoist ci unul metafizic, izvorât din conștientizarea
nedreptăților sociale, politice, dar mai ales din conștientizarea tragismului condiției
umane. Contactul cu filozofia lui Schopenhauer a alimentat însa acest pesimism
nativ, corespunzând perfect structurii sufletești a lui Eminescu.
Iubirea, pentru Eminescu, reprezenta un ideal de neatins, considerând femeia
iubită ca o exprimare imperfectă și prototipică a absolutului. Acesta, constată
criticul, se refugiază într-o lume a cugetării și a poeziei, idee evidențiată prin
ultima strofă a poeziei „Luceafărul”.
 Partea a doua a articolului studiază poezia eminesciană pe care acesta o
consideră expresia cea mai înaltă a literaturii române de până atunci. Bogăția de
idei este completată de perfecțiunea formală a poeziilor și se datorează culturii
individuale ale poetului, fiind familiarizat cu lucrările filozofice ale lui Platon,
Kant și Schopenhauer dar și cu lucrări teologice creștine, budiste. Din vasta cultură
a lui Eminescu nu lipseau nici operele poetice ale trecutului sau istoria literaturii
române. Limbajul eminescian materializat prin elemente de muzicalitate are ca
punct de plecare armonia poeziei populare și limba vechilor cronici. Titu
Maiorescu remarcă trei tipuri noi de rimă: o rimă în care apare numele propriu
(mila-Dalila, Mușatini-datini, scripet-Egipet), o altă rimă surprinzătoare în care
intră un cuvânt din limbajul comun (braț-nesaț, înalte-încalte) sau o rimă în care
este prezent un cuvaînt cu cratimă (luminându-l - gândul, recunoască-l - dascăl).
Concluzia textului este formulată pe un ton profetic: „Acesta a fost
Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura
poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma
limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire
până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
vestmântului cugetării românești.”
Acestea fiind spune, studiul lui Titu Maiorescu îi conferă acestuia titlul de
„primul eminescolog”, fiind prima lucrare de exegeză a operei eminesciene.