Referat pentru opera lui Mihai Eminescu

Tema iubirii si a naturii

Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut pe 15 ianuarie 1850, Botoșani si

a murit pe 15 iunie 1889, București.Acesta a fost un poet, prozator și jurnalist
român, socotit de cititorii români și de critica literară drept cea mai importantă
voce poetică din literatura română. Poetul avea o bună educație filosofică, opera
sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia
antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant.Poetul a reusit sa asimileze
viziuni poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ
întârziat,insa acesta a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european,
gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională.Chiar acesta
marturisteste preferinta pentru valorile romantice in poemul “Eu nu cred nici in
Iehova”:

“Nu ma-ncantati nici cu clasici,

Nici cu stil curat si antic.

Toate-mi sunt deopotriva,

Eu raman ce-am fost:romantic”

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca

redactor la “Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său
poem la vârsta de 16 ani(poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”) , iar la 19 ani a
plecat să studieze la Viena. Rădăcina ideologică principală a gândirii sale
economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în
perioada în care a lucrat la “Timpul” a reușit să-i deranjeze pe cațiva lideri
importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai
opriți-l pe Eminescu ăsta!”.Dupa moartea autorului , 46 de volume, aproximativ
14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta
din 25 ianuarie 1902.

Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii şi a literaturii române în ceea

ce a realizat ea până la Eminescu, deschizând, prin modernitatea totală a gândirii
şi a creaţiei sale, drumul spre şi mai deplinele împliniri.Acesta a adus prin opera sa
o limba noua si mereu proaspata. Extraordinar este faptul ca el nu a trebuit sa se
lupte pentru a stapani graiul romanesc, caci acesta i-a fost mereu la indemana,
ajutandu-l chiar in realizarea de imagini artistice deosebite. Secretul intregului sau
farmec consta in substratul autohton al culturii eminesciene.

Poetul se defineste singur: "Aspru, rece, suna cantul cel etern neispravit" -
lasand astfel loc pentru alte contributii atat de necesare spiritualitatii noastre
nationale, in sincronizarea cu universalitatea .Acestuia, capacitatea de sinteză şi
de înnoire a limbajului poetic " i-au permis înnobilarea unor formule de limbaj
existente la alţi poeţi dinaintea lui, ceea ce a şi făcut pe unii exegeţi să-l considere
întemeietorul limbajului poetic românesc. In realitate, el nu l-a întemeiat, ci l-a
reîntemeiat, dându-i o factură şi un spirit atât de nou, încât este modern şi
astăzi". (I. Coteanu, Cum vorbim despre text, In Modele de analize literare şi
stilistice). Toate generatiile se vor afla sub influenta creatiei eminesciene in tot
ceea ce are ea mai bun, mai frumos, ridicandu-se spre acel intelectualism rafinat
al "Mioritei", al doinelor sau basmelor populare.

Datele pe care ni le ofera opera lui Eminescu demonstreaza cu prisosinta

familiarizarea lui cu intreaga lume a ideilor si sistemelor filozofice si cu lirismul
tuturor timpurilor.Eminescu modeleaza toate aceste filozofii, adaptandu-le firii si
conceptelor personale. Imaginea sa despre geniu (prin deosebita sa capacitate de
a armoniza ratiunea cu fantezia) se diferentiaza fundamental de conceptia lui
Schopenhauer despre acelasi geniu.Omul de exceptie la Eminescu nu mai este un
damnat, un tip misterios sau tenebros; poetul roman il vede mai uman, ii
daruieste lumina stralucitoare si aspiratii omenesti superioare, desi isi pastreaza
natura iesita din comun.Poetul este cunoscut in intreaga lume gratie traducerilor
si studiilor care apar, starnind interesul cititorilor.
 Eminescu valorifică în opera sa ştiinţa, filosofia, ritmul istoric al veacului,
înţelepciunea anticilor. Abordează teme universale: timpul (considerat laitmotivul
operei sale, supratemă), cu sentimentul straniu al ireversibilităţii sale; cosmicul -
infinitul, geneze ori prăbuşiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul
intergalactic, haosul, muzica sferelor; condiţia creatorului de geniu - Scrisoarea I,
Luceafărul, Numai poetul..., împărat şi proletar, Scrisoarea III; istoria - cu ideea de
patrie - (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!), panoramă a deşertăciunilor
(Memento mori), mister al etnogenezei (Decebal, Strigoii), meditaţia patriotica
(Scrisoarea III), inechitatea socială (împărat şi proletar); solitudinea - Glossă, Odă
(în metru antic), Luceafărul; natura văzută ca: personaj mitic (Revedere), realitate
metafizică (Mai am un singur dor), cadru fizic, în care se desfăşoară reveria
romantică (împărat şi proletar, Scrisoarea I, Melancolie), cadru fizic - paradis
terestru (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal); dragostea, văzută de Rosa Del Conte ca o
chemare a absolutului, cu visul de dragoste, dorul (Dorinţa, Floare albastră, Călin),
dezamăgirea, neîmplinirea, melancolia (Te duci, De câte ori iubito, Pe lângă plopii
fără soţ), femeie-înger -femeie-demon (înger şi demon), misoginismul - Scrisoarea
IV, Scrisoarea V, Antropomorfism.

Intre marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii isi are
rezervat un loc special, prin lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului
catre absolut si perfectiune. Şi la Mihai Eminescu, asemenea marilor poeţi
romantici, natura şi dragostea sunt teme permanente, aflate în legatură,deoarece
natura este pentru aceştia o stare de spirit, iar înfăţişarea ei este relaţionată cu
sentimentul. Aşa se explică faptul că, acolo unde dragosteaeste una fericită,
împlinită, cadrul natural este luminos, feeric, de basm (“Dorinţa", „Floare
albastră", „Lasă-ţi lumea..."), iar când dragostea nu se împlineşte şi poetul trăieşte
un sentiment de tristeţe şi dezamăgire, natura este sumar schiţată, de obicei în
culori întunecate,reci („Pe lângă plopii fără soţ", „De ce nu-mi vii", „Sonete" etc.).

Ingemanate mereu, natura si iubirea se constituie intr-o singura tema in care

spatiul poetic primeste valoare filosofica si este caracterizat de emotii puternice si
sentimente profunde. Desi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste doua
teme comporta o suita de motive, semnificatii si ipostaze proprii. Cultivarea cu
predilectie a simbolurilor iubirii si naturii este unul dintre elementele decisive in
integrarea liricii eminesciene in curentul romantic literar.

Dragostea si natura sunt teme romantice, permanente in creatia lui

Eminescu.Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta
cosmica. Natura terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a
anotimpurilor. Natura este umana,ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in
deplina concordanta cu starile sufletesti ale poetului. G. Ibraileanu atrage atentia
asupra faptului ca: "In privinta sentimentului naturii si al picturii ei, vom observa
ca in prima faza Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are
nici un pastel, nici o poezie consacrata numai naturii. Dar, cum am vazut, in
poeziile lui de dragoste subiectiva, natura adesea-daca nu primeaza-e pe acelasi
plan cu dragostea. Iar in poezia obiectiva, unde natura e un cadru, cadrul ia
proportii intinse,ca de pilda in "Calin", partea finala. In faza a doua, natura e
intotdeauna in functie de sentiment, si foarte adesea expresia starilor de suflet. In
orice caz este cadrul strict necesar al vietii."

Eminescu se simte atras atât de natura terestră, cât şi de cea cosmică. Prima
este o natură cu contur precis, uneori poate fi sălbatică, dar şi ocrotitoare, pe
când cea de-a doua impresionează prin vastitate şi prin multitudinea elementelor
cosmice- stele, lună, cer, soare,luceferi, văzduh, nori etc. Decorul terestru este
bogat în elemente acvatice (izvorul, lacul,marea, oceanul etc ), dar şi vegetale
(teiul, salcâmul, plopul, salcia etc.), care devin simbolurila nivelul discursului liric
pentru gama de sentimente pe care poetul vrea să le exprime.în evoluţia poeziei
eminesciene închinate naturii şi dragostei se disting două etape. Primaetapă este
cuprinsă între anii 1870 şi 1880 şi ilustrează imaginea optimistă, luminoasă a
iubirii, asociată unui cadru natural, armonios, unde apare uneori o iubită veselă,
caldă,ispititoare. Cea de-a doua etapă, dintre 1880 şi 1883, aduce o profunzime
sentimentului de dragoste, o anumită filozofie dar, spre deosebire de poeziile din
prima etapă, tristeţea şi dezamăgirea sunt acum predominante. Natura este
tristă, mohorâtă, iar iubita îi pare poetului străină, rece, distantă.

La Eminescu, aşa cum observă George Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu,
există patru ipostaze ale iubirii. Există mai întâi o iubire paradisiacă, prezentă în
idile de tipul ,”Dorinţa",„Lacul", Floare albastră", „Sara pe deal". Natura apare ca
un paradis terestru în care cuplul erotic alunecă în somn, în vis, reprezentând
cuplul adamic. In a doua ipostază, cea a iubirii demonice, cuplul erotic este
alcătuit antonimie, ea-înger şi el-demon, aşa cum apare în„înger şi demon",
luceafărul", Scrisoarea V“, de exemplu. Natura este şi ea dominată de dezordine,
de dezagregare, fiind în consonanţă cu revolta demonului care nu-şi poate împlini
aspiraţia spre iubire.în cadrul eroticii funerare sau funebre, cuplul este alcătuit
dintr -o fiinţă vie şi una moartă.Cel mai adesea apar motivul strigoiului sau al
dublului. în această categorie se înscriu poemeca „Strigoii", „Gemenii",
Luceafărul", unde domină o natură halucinantă, fără urmă denaturaleţe şi
căldură. Aceste trei ipostaze ale iubirii aparţin primei etape (1870-1880), iar cea
de-a patra ipostază,cea a iubirii elegiace, corespunde, în general, perioadei a doua
(1880-1883) a liricii eroticeeminesciene,în care preferinţa poetului se îndreaptă
spre elegii, opuse idilelor caracteristice primei perioade. Natura paradisiacă din
idile este înlocuită cu una pustie, stingheră, în mijlocul căreia eul liric trăieşte
sentimentul trecerii în nefiinţă („De câte ori, iubito",)invalurile vremii", „Departe
sunt de tine", „Pe lângă plopii fără soţ").'Aşadar, poezia naturii şi a iubirii la Mihai
Eminescu cunoaşte două perioade distincte şi patru ipostaze, corespunzând
evoluţiei sentimentelor exprimate, aflate în strânsă legătură cumanifestările
naturii, ale cărei elemente vibrează la unison cu eul liric.

Indiferent de perioada de creaţie şi de ipostazele iubirii, poezia erotică

eminesciană îşi are sursa şi în dragostea poetului pentru Veronica Micle, marea lui
pasiune, poetă şi ea, care i-a inspirat cele mai frumoase poeme. De fapt, şi
corespondenţa dintre cei doi este o dovadă a incandescenţei sentimentelor lor, la
fel de profunde ca şi în creaţiile lirice ale lui Mihai Eminescu.

Floarea albastra
Iar te-ai cufundat în stele De nu m-ai uita încalte,

Si în nori si-n ceruri nalte? Sufletul vietii mele.

 Lânga balta cea senina

In zadar râuri de soare Si sub trestia cea lina

Gramadesti-n a ta gândire Vom sedea în foi de mure.

Si câmpiile asire

Si întunecata mare; Si mi-i spune-atunci povesti

Si minciuni cu-a ta gurita,

Piramidele-nvechit Eu pe-un fir de romanita

Urca-n cer vârful lor mare Voi cerca de ma iubesti.

Nu cata în departare

Fericirea ta, iubite! Si de-a soarelui caldura

Voi fi rosie ca marul,

Astfel zise mititica, Mi-oi desface de-aur parul,

Dulce netezindu-mi parul. Sa-ti astup cu dânsul gura.

Ah! ea spuse adevarul;

Eu am râs, n-am zis nimica. De mi-i da o sarutare,

Nime-n lume n-a s-o stie,

Hai în codrul cu verdeata, Caci va fi sub palarie

Und-izvoare plâng în vale, S-apoi cine treaba are!

Stânca sta sa se pravale

In prapastia mareata. Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vara,

Acolo-n ochi de padure, Mi-i tinea de subsuoara,

Te-oi tinea de dupa gât. Ce frumoasa, ce nebuna

E albastra-mi, dulce floare!

Pe carare-n bolti de frunze,

Apucând spre sat în vale, ................................................

Ne-om da sarutari pe cale,

Dulci ca florile ascunse. Si te-ai dus, dulce minune,

S-a murit iubirea noastra

Si sosind l-al portii prag, Floare-albastra! floare-albastra!...

Vom vorbi-n întunecime; Totusi este trist în lume!

Grija noastra n-aib-o nime,

Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Inc-o gura si dispare...

Ca un stâlp eu stam în luna!

Poezia “Floarea albastra” a fost publicata in revista “Convorbiri literare” la

data de 1 aprilie 1873. Aceasta are ca tema pricipala iubirea
paradisiaca,neimplinita si aspiratia spre iubire pentru cunoastere in corelatie cu
natura.Titlul “Floarea albastra” este preluata de la Novalis si Leopardi.Floarea
reprezinta delicatetea si fragilitatea,un simbol al trecerii timpului si al feminitatii,
in timp ce albastrul esti simbolul infinitului cosmic reprezentand aspiratia catre
absolut.

In prima strofa,conjunctia „iar” reprezinta un repros pe care eul feminin il

adreseaza eului masculin.Ca motive romantice sunt folosite: stelele,norii,cerurile
nalte,acestea constituind o lume superioara.Eul masculin se afla in ipostaza
geniului,iar cel feminin nu poate sa-l ajunga. „Raurile in soare” este o metafora
pentru absolit,ratiune si gandire abstracta. „Campii asire” metafora pentru istoric
si „Intunecata mare” este un simbol al genezei(misterul ei).

Versul „Gramadesti-n a ta gandire” arata contidia omului de geniu si

incapacitatea eului liric angrenat in teluric de a intelege.

„Piramidele-nvechite” este un epitet,un simbol pentru absolut,reprezentand

superioritatea deoarece vurful piramidei reprezinta un topoi.Ultimele doua
versuri din a 3-a strofa transmite ca iubirea da sens vietii,nu ratiunea.

In strofa a 4-a este prezentat scenariul erotic care se petrece treptat.Iubirea

ludica ca joc,atat la nivel stilistic cat si al afectului.”Mititica,netezindu-mi parul”
reprezinta ipostaza contemplativa.

Eul feminin se limiteaza la iubirea afectiva,ce arata diferenta dintre cei doi, in
timp ce eul liric masculin este intr-o stare de atanaxie,aceasta stie ca ea are
dreptate, insa el se afla in ipostaza omului de geniu care stie adevarul ,dar nu-l
accepta.

Codrul,izvoare,stanca,bolta,trestia reprezinta un spatiu paradisiac un axis-

mundi eminescian.Aceste atribute reprezinta un spatiu protejat al cuplului
adamic.

Strofa a 7-a debuteaza cu iubirea senzuala,iar ultimele doua versuri

ilustreaza spiritul ludic si conditia omului de geniu.Portretul fetei este construit in
lumea basmului,construit pe un regim termic in antiteza „cald si rece”(Ratiune si
instinctualitate).

In strofa a 9-a este prezentata dorinta de intimitate a cuplului adamic,iar in

a 10-a strofa are loc coborarea regimului nocturn,ultima etapa din ritualul
erotic.Drumul spre sat simbolizeaza ancorarea in teluric, scoaterea din axis-mundi
si parasirea unui topos paradisiac.

In a 12-a strofa ,scenariul erotic are loc la nivel oniric,iubirea este

idealizata,dar neimplinita.
 In concluzie, poezia „Floarea albastra” prezinta complet ritualul iubirii tipic
eminescian,respectand toate etapele strict ,iar iubirea este implinita numai in vis
deoarece eul masculin este incapabil de a transcede starea sa de geniu neinteles
pentru iubire.

Dorinţa

Fruntea albă-n părul galben

Vino-n codru la izvorul
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Care tremură pe prund,
Lăsând pradă gurii mele
Unde prispa cea de brazde
Ale tale buze dulci...
Crengi plecate o ascund.

Vom visa un vis ferice,

Şi în braţele-mi întinse
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Singuratece izvoare,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Blânda batere de vânt;
Să-l ridic de pe obraz.

Adormind de armonia
Pe genunchii mei şedea-vei,
Codrului bătut de gânduri,
Vom fi singuri-singurei,
Flori de tei deasupra noastră
Iar în păr înfiorate
Or să cadă rânduri-rânduri.
Or să-ţi cadă flori de tei.
 Poezia „Dorinta” a aparut in Convorbiri literare la 1 septembrie, 1876. Prin
atmosfera, tonalitate, sentimente, poezia apartine primei perioade de creatie,
primei etape a liricii erotice. Poezia respecta momentele semnificative, specifice
poeziilor erotice de tinerete.Sentimentul dominant este dorinta realizarii iubirii in
planul real(diferitele verbe la viitor „sedea-vei” arata faptul ca iubirea este o
aspiratie catre implinire.

In prima strofa se fixeaza cadrul naturii si chemarea iubitei in mijlocul

naturii „Vin-o-n codru la izvorul”..verbul la imperativ „vin-o” exprima intensitatea
chemarii.Natura este consituita din trei elemente importante: izvorul care
tremura pe prund(personificare),prispa cea de brazde(metafora) si crengi
plecate(metonimie).

In urmatoarele trei strofe poetul exprima asteptarea iubitei pentru a intra

in jocul erotic.Din strofa a doua se remarca o succesiune de verbe la viitor si la
conjunctiv prin care jocul erotic este proiectat in planul irealului, fiind reconstituit
un ritual al intimitatii.

Strofa urmatoare prezinta cufundarea intr-o stare de vis(singura metoda

prin care iubirea ar fi posibila) : „Vom visa un vis ferice”, “ingana-ne-vor c-un
cant”, “Singuratece izvoare”, “Blanda batere de vant”. Aici se poate remarca
stransa legatura dintre sentimental iubirii si cel al naturii.

Ultima strofa cuprinde desprinderea de realitate, cand eul poetic traieste

sentimentul implinirii prin iubire si „acordul” dintre starea sufleteasca a naturii is
cea a poetului. Interferenta planului uman cu cel natural se realizeaza printr-o
personificare cu valoare de metafora: „adormind de armonia / codrului batut de
ganduri” .In aceasta strofa se mai sugereaza vesnicia naturii si dorinta omului de a
gasi o cale catre acea eternitate,prin trairea sentimentului de iubire.

In opinia mea , poezia „Floarea albastra” si poezia „Dorinta” prezinta

incapabilitatea poetului de a ajunge la o iubire paradisiaca,acesta fiind intr-o
continua cautare a idealului de iubire, visul fiind singura metoda in operele sale
de a-si atinge idealul considerand simplu femeia o „copie imperfecta a unui ideal
irealizabil”.
 În concluzie, lirica erotică eminesciană cuprinde două faze distincte ale
creaţiei, privind exprimarea sentimentului de dragoste.O prima etapa este una
„naturista” ,ilustrand imaginea iubirii ,asociata mereu unui cadru
natural(Codrul,Lacul etc), aflat în deplină armonie cu stările sufleteşti ale
poetului,iar a doua etapa se defineşte prin profunzimea filosofică a sentimentului
de iubire, ceea ce dă creaţiilor din această perioadă o nota de melancolie, ce
provoaca dezamagirea poetului ( probabil cauzata de esecul lui Eminescu ,in
dragoste cu Veronia Micle), aflat mereu în căutarea idealului de iubire.
 Bibliografie

Bibliografia online:- www.wikipedia.ro

- www.scribd.ro
-www.famouswhy.ro
- www.romanianvoice.com

Editii folosite: -Mihai Eminescu; "Poezii"; Editura Litera;

Bucuresti; 2012
-Mihai Eminescu; "Pagini Alese"; Editura
Nic Vox; Bucuresti; 2005

Bibliografie critica: Theodor CODREANU - „De la mistica rațiunii la

mistica nebuniei”

Ion BELDEANU - „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”

Alexandru Ovidiu VINTILĂ - «Theodor Codreanu. Eminescu în

captivitatea „nebuniei”»

Adrian Dinu RACHIERU - „Theodor Codreanu sau logica detectivistică

+caietul de romana de anul trecut