Neomodernism

Perioada- postbelică
Definiție: Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic,
caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică,
ironică, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic
inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.
Trăsături: Preia trăsăturile literaturii moderniste cărora le adaugă altele noi:
 Artiștii se întorc spre valorile trecutului: redescoperă balada, virtuțile stilului clasic,
valorifică și reinterpretează modern, original mituri și marile teme ale liricii;
 Imaginar spectaculos prin imaginile artistice insolite și metaforele subtile;
 Suprarealiștii se întorc la poeticitate, la patosul trăirii autentice;
 Lirism interiorizat, meditativ, căutarea sinelui, reflecție filosofică, onirism;
 Atitudine ludică, ironică sau chiar parodică în fața tragismului vieții/ Prezentarea
tragediei umane prin ironie și umor;
 Abstractizarea și ambiguizarea limbajului împinsă până la aparența de nonsens datorită
unor imagini artistice aparent absurde;
 Reinterpretare a unor mituri consacrate;
 Solilocviul ca formă de continuare a discursului personajului

Teme și motive: condiția omului, forța logosului, moartea, iubirea, nostalgia trecutului, timpul,
creația, cunoașterea cu absurdul existențial.
 Teatrul modern
Teatrul modern se caracterizează prin înnoirea formei dramatice și prin schimbarea de conținut.
Vorbim despre teatrul absurdului, despre teatru poetic, despre teatru-parabolă, teatru-dezbatere.

Caracteristici:
 Anularea granițelor dintre speciile dramatice tradiționale și asocierea a diferite categorii estetice
(comic, tragic, ironie absurd)
 Fragmentarea fabulei, lipsa dialogului și preferința pentru monolog (solilocviu), abandonarea
definitivă a „scriiturii literare”.
 Teatrul nu mai este „discurs în jurul unei acțiuni”, nici „limbaj al ideilor” sau „câmp de
probleme”; nu mai face demonstrația analitică a condiției umane, nu mai vorbește despre dileme
și de angoase, ci le „arată”;
 Acțiunea scenică se construiește pe nararea discontinuă, pe tablouri disparate, decupate, fără
legătură între ele;
 Timpul și spațiul au valoare simbolică;
 Piesele sunt pline de conotații metaforice și filosofice, de alegorii, parabole și simboluri.
 Conflictul clasic lipsește;
 Personajele sunt stilizate, nu au tipicitatea caracterologică sau socială din dramaturgia anterioară.
Personajele nu au, uneori, identitate (Pescarul I, Pescarul II), numele lor generează sugestii
literare, istorice, culturale, mitice (Iona, Țepeș, Mahomed al II-lea ) sau devin personaje generice
(Paracliserul, Moșul)