Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi ideile

promovate de criticismul junimist.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- încadrarea societăţii „Junimea” în contextul istorico-literar;
- rolul lui Titu Maiorescu în promovarea obiectivelor susţinute de societatea „Junimea”;
- prezentarea a două studii critice de referinţă ale lui Titu Maiorescu.
Notă!
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare reper/cerinţă).
Pentru organizarea discursului, vei primi 12 puncte (părţile componente – introducere, cuprins,
încheiere – 3 puncte; logica înlănţuirii ideilor - 3 puncte; abilităţi de analiză şi argumentare - 3
puncte; claritatea exprimării – 2 puncte; respectarea precizării privind numărul minim de cuvinte
– 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru organizarea discursului, eseul trebuie să aibă
minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea este cunoscută în literatura română drept
epoca marilor clasici, reprezentată prin activitatea literară a lui Mihai Eminescu, Ion Creangă,
Ioan Slavici, I. L. Caragiale. Coeziunea spirituală a acestor scriitori a fost dată de gruparea
„Junimea”, al cărei spiritus rector a fost Titu Maiorescu.
Societatea culturală „Junimea” s-a înfințat la Iași în 1863, având drept fondatori pe: Titu
Maiorescu , Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Petre Carp și Iacob Negruzzi. În 1867 apărea primul
număr al revistei „Convorbiri literare”, care se va dovedi cea mai longevivă publicație literară a
culturii noastre: exceptând o întrerupere pe durata Primului Război Mondial, revista avea să
apară până la 1 mai 1944; după 1990 s-a reluat la Iaşi editarea acestei reviste. Epoca ei de glorie
a fost însă reprezentată de primii 25 de ani, când director permanent a fost Iacob Negruzzi, iar în
paginile sale au apărut toate capodoperele scriitorilor junimiști.
„Junimea” a avut câteva trăsături care au dat unitate acestei societăți literare: spiritul
critic, cel oratoric și cel filozofic. Încă din primii ani, activitățile fondatorilor au demonstrat
preocuparea pentru așezarea culturii autohtone pe o temelie stabilă: preocuparea pentru
organizarea de „prelecțiuni populare”, publicarea unei antologii de poezie română și stabilirea
regulilor gramaticii fonetice.
Titu Maiorescu, supranumit de E. Lovinescu „Cristofor Columb al criticii românești”, a
avut o contribuție remarcabilă la îndrumarea fenomenului cultural, în mod particular prin ideile
susținute în studiile sale critice. Unul dintre primele studii în care criticul și-a stabilit principiile
estetice a fost O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.
Pornind de la diferența dintre adevăr și frumos, criticul distinge arta de știință, respectiv
literatura în rândul celorlalte arte. Considera că diferența este dată de materialul utilizat de
fiecare artă și, spre deosebire de sunet, culoare, piatră, materiale concrete, literatura folosește un
material abstract, respectiv „cuvântul care creează imagini sensibile în fantazia auditorului”.
Din rațiuni metodice, studiul cuprinde două părți intitulate Condițiunea materială a
poeziei și Condițiunea ideală a poeziei. În prima parte, criticul precizează regulile care trebuie
respectate, cu referire la aspectele formale ale poeziei: „alegerea cuvântului celui mai puțin
abstract”, „utilizarea epitetelor ornante”, a metaforei „nouă și justă”, a comparației, a „tropului în
genere”. În partea a doua stabilește reguli referitoare la fondul de idei poetice: evoluția
sentimentului spre o „culminare finală”, „concentrarea ideii” etc. Toate aceste reguli sunt
susținute cu exemple valoroase din lirica universală: Homer, Shakespeare, Goethe, V. Hugo și
din lirica pașoptistă: V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Grigore Alexandrescu. Studiul conduce
spre concluzia că poezia este „un produs de lux al inteligenței” și lansează astfel conceptul de
„artă pentru artă”.
 Printr-o fericită coincidență, Maiorescu a fost contemporan cu poetul național, „părintele
dramaturgiei” și „marele nostru povestitor”, dar a demonstrat intuiție de critic de geniu,
identificându-le valoarea. În studiile sale se reflectă evoluția lui Eminescu de la debutul în
„Convorbiri literare” și până la încheierea activității sale artistice. Astfel, în studiul Direcția
nouă în poezia și proza română, deși îl cunoștea pe Eminescu doar prin trei poezii apărute în
„Convorbiri literare”, îl așază, valoric, îndată după Alecsandri, îl numește „poet în toată puterea
cuvântului” și identifică la el „farmecul limbajului, semnul celor aleși”.
În studiul Poeți și critici răspunde unei polemici generate de câțiva tineri scriitori ai
vremii care afirmau că Eminescu este mai valoros decât Alecsandri. Maiorescu afirmă că doar
criticul are obiectivitatea necesară unei astfel de aprecieri; deși se observă că îl preferă pe
Eminescu, susține că o astfel de alăturare este injustă, valoarea lui Alecsandri fiind dată de
totalitatea contribuțiilor sale la dezvoltarea literaturii române.
Studiul Eminescu și poeziile lui, scris imediat după moartea poetului, oferă o imagine de
ansamblu asupra operei sale lirice. Textul se încheie cu o afirmație uimitoare prin caracterul ei
profetic: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea,
literatura va începe secolul al XIX-lea sub auspiciile geniului lui”.
Rolul lui Maiorescu în îndrumarea culturii este demonstrat de multitudinea preocupărilor
sale. El a lansat teoria formelor fără fond (În contra direcției de azi în cultura română), a stabilit
în ce constă rolul moralizator al artei (Comediile domnului I. L. Caragiale), a salutat apariția
unor tineri scriitori precum Goga sau Sadoveanu, dar a stabilit și reguli ale gramaticii fonetice,
combătând etimologismul. A fost primul care a oferit criticii literare un limbaj propriu și un rol
de-sine-stătător. (719 cuvinte)