Proiect realizat de:

Ceucă Andreea
CLASICISMUL
 Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare în Franța în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în timpul
domniei lui Ludovic al XIV-lea. S-a dezvoltat în perioada dintre secolele XVII-XVIII.
Termenul „clasicism” provine din latinescul „classicus”, desemnând (cetățeanul) „de prim rang” sau „de elită”.
Clasicismul pledează pentru valorificarea Antichității și este caracterizat prin principii de creație specifice
acesteia:
 rațiunea este elementul definitoriu al omului;
 armonia, simetria, echilibru – opera clasică tinzând spre perfecțiune;
 principiul „mimesis” – arta clasică inspirându-se din realitate;
 puritatea genurilor și speciilor literare;
 regula celor „3 uniăți” (în tragedie): acțiunea urmărește un singur fir epic, se desfășoară în decursul a 24 de ore, pe
o singură scenă;
 operele au un caracter moralizator;
NICOLAS BOILEAU
 „Arta poetică” de Nicolas Boileau e un poem didactic, apărut în anul 1674.
Prin această operă, autorul tratează regulile fundamentale ale compunerii clasice
în versuri și maniera în care această artă trebuie abordată pentru a fi adusă cât mai
aproape de perfecțiune. Lucrarea lui Boileau în sine e exemplară în acest sens, prin
echilibrul și muzicalitatea versurilor.
Boileau e primul mare teoretician al clasicismului, la fel de important pentru
această perioadă literară, cum au fost Horațiu și Artistotel, în antichitatea romană,
respectiv cea greacă. Ideea ce stă la baza teoriei clasice e aceea că „frumosul decurge din
adevăr”.
„Arta poetică” a lui Nicolas Boileau e constituită din o mie o sută de versuri
alexandrine* și e împărțită în patru cânturi.
În primul cânt, autorul afirmă necesitatea unui talent înnăscut, fără de care
scriitura poetică ar fi imposibilă. Totuși, susține Boileau în continuare, talentul nativ nu
poate fi suficient în sine, poetul fiind dator să muncească riguros pentru a-și cultiva
darul. Ca să-și merite numele și pentru a practica într-adevăr această artă, el trebuie să
țină cont de regulile poeziei.
 Conform lui Boileau, perfecțiunea artistică e atinsă numai atunci
când geniul e însoțit de respectul față de reguli: „Când nu-i stăpân pe limbă
oricât ar fi de mare/ Poetu-ntotdeauna e scrib fără valoare”. Aici Boileau
susține – cu argumentele sale – și ideea împrumutată de la Horațiu,
conform căreia rațiunea trebuie să primeze în fața compoziției: „Nainte de a
scrie învață-te-a gândi/ De-i limpede ideea sau nu-i destul de clară,/ Așa va fi
și versul ce-n urmă va s-apară”.
Astfel, în viziunea lui Boileau, arta poetică e posibilă doar prin
combinația potrivită și echilibrată dintre geniul autorului, contextul social și
cultural și supunerea față de regulile poetice.

Cântul I
O, voi, ce vreţi a scrie, cuprinşi de-nvăpăiere,
Urmând de bună voie spinoasei cariere,
Nu încercaţi în versuri zadarnic să lucraţi,
Nu socotiţi drept geniu iubirea să rimaţi:
Fugiţi de-a ei ispită ce v-a ieşit nainte,
Vă măsuraţi puterea, precum şi-a voastră minte.
Cântul II
Se spune că odată ăst zeu cu gând ciudat
Dorind să-ncerce
Franţa a scribilor putere,
A inventat sonetul cu legile-i severe;
Voi două catrene mereu să potrivească
De opt ori două rime timpanul să-l lovească,
Şi-n urmă şase versuri artistic şlefuite,
Prin sens două terţete să fie rânduite.
PIERRE CONRNEILLE
 Tragedia lui Corneille, reprezentată pentru prima dată în 1636,
marchează un moment crucial în dezvoltarea teatrului francez.
Tragedia este inspirată din legenda Cidului, eroul spaniol al luptelor
din Evul Mediu împotriva maurilor. La Sevilla, tânărul Don Rodrigo este
îndrăgostit de Ximena, care-i împărtășește iubirea. Într-o dispută, Don Gomez,
tatăl Ximenei, îl pălmuieşte pe tatăl lui Rodrigo, Don Diego, prea vârstnic pentru
a-şi putea apăra singur onoarea.
Datoria de a-și apăra tatăl îl face pe Rodrigo să-l provoace la duel pe
Don Gomez și, cu acest prilej, să-l ucidă. Din datorie față de memoria tatălui ei,
Ximena se vede silită să-i ceară regelui Castiliei condamnarea la moarte a iubitului
ei.
În tot acest timp, Rodrigo se află în fruntea unui grup de voluntari,
respingând un atac neprevăzut al maurilor îndreptat împotriva Sevillei. Regele
însuși o anunță pe Ximena că Rodrigo a cazut în luptă. La auzul veştii, eroina își
pierde cunoștința, fapt ce dovedește că încă îl iubește pe cel pe care trebuia de fapt
să-l urască.
În final, regele lasă de înțeles că, într-un viitor oarecare, iubirea celor
doi tineri se va putea împlini: „În vitejia-ți speră, Rodrig, şi-n vorba-mi dată,/ Și
inima Ximenei fiindu-ți închinată,/ Încrede-te în vremea ce-alină orice rău/ Și-n
brațul tău puternic, și-n suveranul rău.”
 Astfel, această operă de factură clasicistă pune în evidență
caracteristicile specifice tragediei, cu mici abateri însă: este o acțiune liniară,
are loc în unitatea orașului, dar pe o durată de 36 de ore. Echilibrul
compoziției, armoniei, ordinea, claritatea, sobrietatea stilului, vocabularul
ales, definesc și ele clasicismul.
Deși eroii lui Corneille se iubesc, aceștia nu se lasă înduplecați de
sentimentul de dragoste, punând mai presus onoarea familiei. Opoziția
bine-rău, dintre rațiune și pasiune este prezentă pe tot parcursul piesei.
Așadar, rațiunea Ximenei reiese din vorbele pe care i le adresează iubitului
ei: „Cumplita datorie ce inima mi-o rumpe,/ Mă-mpinge la jertfirea vieții tale
scumpe,[…]/ Și oricât iubirea noastră ar vrea să mă reție,/ Voi ști să dau
dovadă de-aceeași bărbăție:/ Ca să fii demn de mine, tu n-ai dat îndărăt/ La
rândul meu, vreau demnă de tine să m-arăt”.
Astfel, „Corneille pătrunde în adâncul sufletelor personajelor sale
[...], studiind atent jocul complex al trairilor inimii. Interesul psihologic se
alătură interesului dramatic.” ( Sorina Bercescu)
JEAN DE LA BRUYÈRE
 Opera „Caracterele” se impune prin viziunea
filozofică asupra moravurilor timpului, surprinderea
nuanțată a psihologiilor, deosebita concizie stilistică.
La Bruyère se dovedește un adevărat maestru
al portretului și creator de tipologii, dotat cu un
excepțional talent al observației concrete. Conținutul ei
de critică socială directă și forma ei de prezentare,
străină preocupărilor vizibile de orânduire logică, totul
le părea neobișnuit, nou; uimitor unora, scandalos
altora.
Astăzi, descifrăm în paginile lucrării lui La
Bruyère filoane ideologice și tendințe literare proprii
veacului clasic francez și, dincolo de acestea, fundalul
contradicțiilor monarhiei absolute, al ascuțirii
contradicțiilor și luptei între clasele sociale ca un
preludiu îndepărtat al revoluției de la 1789.
 Concepția clasică despre literatură cu
menire educatoare, saloanele înclinate spre
cercetarea pasiunilor și moravurilor, o lungă
tradiție a cugetărilor despre om pentru a-l
cunoaște și a-l ameliora eventual, toate aceste
curente și tendințe au creat climatul favorabil
apariției celei mai complete oglindiri a societății
franceze din apogeul monarhiei absolute, cartea
lui La Bruyère.
Având ca model cartea scriitorului grec
Teofrast, „Caracterele” lui La Bruyère sunt
împărțite în 16 capitole. Acestea cuprind portrete
ale diferitelor tipologii umane.
Capitolul I-Prefacutul
„Am putea înfățișa cusurul acesta ca fiind o lipsă de sinceritate atât în ceea ce
spunem, cât și în ceea ce facem. Prefăcut este omul care de față cu dușmanii lui se ferește
să le arate ura ce le-o poartă. În taină se năpustește asupra lor, iar când sunt de față îi
ridică în slăvi. Când dușmanii lui au pierdut un proces, prefăcutul este gata să le arate
părerea lui de rău. Nu arată că ar pătimi din pricina celor ce-l bârfesc, iar vorbele lor de
ocară nu le pune la inimă. Vorbește cu blândețe cu cei nedreptățiți și care vin la el să-și
arate nemulțumirile.”
JEAN RACINE
 Andromaca este soția lui Hector, fiica lui Eetion și sora lui
Podes. A fost născută și crescută în cetatea Teba din Misia, unde tatăl ei
era rege. Numele ei ar putea însemna "lupta unui om", deoarece s-a
format prin contopirea cuvintelor ανδρος (andros) — al unui om și μαχη
(machē) — bătălie, luptă.
Înainte de cel de-al nouălea an al războiului troian, cetatea
natală a Andromacăi a fost devastată de Ahile, iar tatăl și cei șapte frați ai
săi au fost masacrați. Împreună cu Hector, Andromaca a avut doar un
copil, Astianax. În timpul războiului împotriva Troiei, ea își va pierde atât
soțul (ucis de Ahile într-o luptă eroică), cât și fiul (aruncat de pe zidurile
Troiei de Neoptolemus). După căderea Troiei, Andromaca va reveni lui
Neoptolemus și va fi dusă împreună cu acesta și fratele lui Hector,
Helenus, în Epir. Acolo, Andromaca îi va dărui lui Neoptolemus trei fii:
Molosos, Pielos și Pergamos. În tragedia Andromaca de Euripide, eroina
era pe cale să fie asasinată împreună cu Molosos de Hermione, soția lui
Neoptolemus și fiica Elenei.
După moartea lui Neoptolemus, Andromaca se căsătorește cu
Helenus și devine regina Epirului.
 Andromaca este o tragedie în cinci acte și în versuri de Jean
Racine, scrisă în 1667 și reprezentată pentru prima oară la castelul
Louvre la 17 noiembrie 1667. Conține 1.648 de versuri alexandrine.
Argumentul piesei se rezumă într-o singură frază: Orest o
iubește pe Hermiona, care îl iubește pe Pyrus, care o iubește pe
Andromaca, care caută să-l protejeze pe fiul său Astyanax, râmânând
fidelă amintirii soțului său, Hector, ucis în timpul Războiului Troiei.
Racine se inspiră din cânturile Iliadei de Homer, îndeosebi
pentru figura Andromacăi. Istoria ei fusese deja tratată de Euripide în
piesele Andromaca și Troienele, aceasta din urmă fiind adaptată mai
târziu de Seneca, însă Racine citează în prima sa prefață Eneida de
Vergilius ca sursă principală de referință.
CONCLUZIE
 În concluzie, putem afirma că, deși clasicii s-au axat pe
primarea rațiunii, apariția acestui conflict dintre rațiune și pasiune a
dictat într-o oarecare măsură compoziția operelor.
În operele lui Corneille este reprezentată superioritatea datoriei,
acesta creând eroi care încearcă să-și stăpânească sentimentele, să le
supună rațiunii.
De cealaltă parte se află personajele lui Racine, care nu-și pot
învinge pasiunea, se lasă pradă ei. Acestea trăiesc sentimente
contradictorii: iubire și ură. Totuși, prin faptele lor ne demonstrează
dezastrele pe care le poate aduce ignorarea rațiunii.
BIBLIOGRAFIE
Informații:
http://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/CLASICISMUL-in-literatura97.php
http://www.scritub.com/arta-cultura/Omul-clasic-intre-datorie-si-p35869.php
https://liceunet.ro/documente/arta-poetica-nicolas-boileau-rezumat
https://octavianpaun.blogspot.com/2014/10/arta-poetica-de-nicolas-boileau.html
http://literaturapopoarelor.blogspot.com/2012/08/jean-de-la-bruyere-caracterele-fragmente.html
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Andromaca
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Andromaca_(Racine)
Cartea de Literatură Universală
Imagini:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Clasicism#/media/File:Nicolas_Poussin_-_L%27Inspiration_du_poète_(1629).jpg
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolas_Boileau#/media/File:Nicolas_Boileau.PNG
https://www.google.ro/search?client=opera&hs=dOQ&biw=3211&bih=1598&tbm=isch&sa=1&ei=MGeiXPqVDJGimwWU2qhY&q=nicolas+boileau+
art+poétique&oq=+nicolas+boileau+&gs_l=img.1.5.0i30l9j0i5i30.39700.41083..43642...0.0..0.87.161.2......1....1..gws-wiz-
img.......0j0i7i30.Kaot4BZDIDk#imgdii=NLmjdyvtb2bSRM:&imgrc=ff1PJn8qnl3SrM:
https://www.google.ro/search?q=Pierre+Corneille&client=opera&hs=MkN&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwj15deng63hAhUQyoUK
HblRBCEQ_AUIDigB&biw=3211&bih=1598#imgrc=7qdNrFAxguBw2M:
https://en.wikipedia.org/wiki/Le_Cid#/media/File:3402440-Le_Cid_performed_in_Paris_1637-Burgos.jpg
https://www.google.com/search?tbm=isch&q=jean+racine&imgrc=7yAOmiaBgjFECM:&cad=h#imgrc=wD1sfIjV1qLzNM:
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/82/Les_Caractères_10e_ed_1699.jpg
https://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_de_La_Bruyère#/media/File:Jean_de_La_Bruyère.jpg
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/82/Les_Caractères_10e_ed_1699.jpg