Romanul Don Quijote de La Mancha, opera literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra

a apărut în două volume – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha (El ingenioso hidalgo Don
Quijote de La Mancha) publicat în 1605 și Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha (El ingenioso
caballero Don Quijote de La Mancha) în 1615 – și reprezintă o satiră la adresa romanelor cavalerești,
populare în Spania sfârșitului de secol XVI și începutului de secol XVII, și la adresa societății spaniole a
acelor vremuri. Romanul este considerat o capodoperă a literaturii universale, fiind tradus în aproximativ
50 de limbi.

La întrebarea „cum s-a născut Don Quijote?”, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra epocii în care a trăit
și a scris autorul spaniol. În Spania mijlocului de secol XVI, romanele cavalerești erau încă foarte
populare, mai ales în rândul claselor sociale inferioare, care se delectau cu aventurile pline de elemente
miraculoase ale bravilor cavaleri și cu dragostea domnițelor virtuoase. Așa cum se întâmplă și în literatura
de azi, temele și eroii acelor cărți medievale și-au pierdut treptat valoarea literară, devenind doar o
literatură puerilă, plină de înflorituri și de melodramă ieftină. Văzând că oamenii își pierdeau timpul cu
astfel de cărți, în loc să își vadă de treburile zilnice, regele Spaniei a interzis aceste cărți. Nu doar regelui
îi displăceau aceste istorisiri ficționale, ci și Bisericii Catolice, ai cărei slujitori considerau că acele cărți
conțineau numai minciuni și erau nocive pentru oameni, astfel îndepărtându-i de morala creștină.

Sătul de mediocritatea cărților și de ignoranța cititorilor, printre care se afla și soția sa, Doña Catalina, o
iubitoare a genului menționat mai sus, Cervantes decide să scrie un roman în care ia în derâdere și
ridiculizează cavalerismul și curtoazia. În Don Quijote de La Mancha, intenția autorului era de a trezi
oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite și pline de insanități din cărțile cavalerești

Cervantes, mai spune George Călinescu, vrea o literatură întemeiată pe verosimil, încărcată de
observație morală și socială, cu eroi pozitivi și critică a celor negativi, fiindcă numai o astfel de literatură
poate fi educativă și exemplară: „ejemplo de las costumbres”. „Creatorul lui Don Quijote este așadar
unul din părinții realismului și ca atare foarte aproape de noi. Spre a face dorit verosimilul și a dezgusta
de fabulos a inventat un nebun făcând tot soiul de isprăvi rizibile”.
Protagonistul romanului este Alonso Quijano, un hidalgo sau mic nobil de la țară, din regiunea La
Mancha. Obsedat de cărțile cavalerești, el ajunge să trăiască într-o lume imaginară, construită pe baza
lecturilor sale, o lume  plină de regi, cavaleri, domnițe, vrăjitori, dragoni și uriași. Astfel, el se crede
cavaler rătăcitor, în slujba binelui și decide să pornească la drum, în căutare aventurii, a pericolelor și,
nu în ultimul rând, pentru a dobândi faimă. El își schimbă numele în Don Quijote de La Mancha, se
îmbracă într-o armură veche, își botează mârțoaga Rocinante și împreună cu ea pornește la drum, având
asupra sa arme de carton. La fel ca în cărțile citite de el, Don Quijote se hotărăște să dedice viitoarele sale
victorii, unei domnițe – Dulcinea del Toboso – care are ca sursă de inspirație o țărancă dintr-un ținut
vecin, pe numele ei adevărat, Aldonza Lorenzo. În realitate, ea nu era nici nobilă și nici frumoasă, iar
Quijano o văzuse doar de câteva ori, cu mulți ani în urmă. Mai târziu, Don Quijote convinge un țăran
credul și fără carte, pe numele său Sancho Panza, să îi devină scutier și să i se alăture în aventurile sale.
În schimbul serviciilor sale, cavalerul rătăcitor îi promite o insulă, unde Sancho va fi guvernator. Împins
de sărăcie și naivitate, Sancho acceptă cu bucurie propunerea.
În călătoriile lor, Don Quijote și Sancho Panza întâlnesc hangii, păstori, soldați, preoți, condamnați și
nobili. Don Quijote intervine violent în povești care nu îl privesc, fapt ce duce adesea la umilințe și
bătăi, pe care atât el cât și Sancho le îndură.

În prima aventură, Don Quijote se oprește la un han, unde le confundă pe prostituate cu domnițele
virtuoase din cărți, iar pe hangiu cu un castelan; astfel îi cere hangiului să îl învestească în calitate de
cavaler, iar acesta din urmă, dându-și seama că drumețul său nu este în toate mințile, îi face pe plac,
simulând o ceremonie în grajdul său.

Cea mai cunoscută scenă din roman este lupta cu morile de vânt, pe care Don Quijote le confundă cu
niște uriași. Chiar dacă Sancho încearcă să îl convingă pe stăpânul său că se înșală, Don Quijote nu îl
ascultă, ci se îndreaptă în galop spre prima moară care îi iese în cale. Din păcate, vântul puternic sfărâmă
lancea bravului cavaler și îl trântește la pământ cu tot cu cal.
Mai târziu, Don Quijote și Sancho văd doi nori imenși de praf, iar cavalerului rătăcitor i se pare că vede
două armate în luptă (armata împăratului maur Alifanfaron și armata regelui Pentapolin). Îi enumeră lui
Sancho toți regii și cavalerii despre care a citit în cărți, iar apoi decide să intre și el în bătălie, pentru a
lupta împotriva maurului. Sancho nu înțelege despre ce vorbește stăpânul său, deoarece scutierul nu vede
nicio armată, ci doar două turme de oi. Nici de data asta Don Quijote nu îl ascultă pe Sancho, astfel el
este atacat cu pietre de către ciobanii turmelor. De fiecare dată când Sancho încearcă să îl aducă la
realitate pe Don Quijote, acesta neagă, replicând că tot ceea ce vede scutierul nu este adevărat ci opera
vreunui vrăjitor, care dorește să îl păcălească pe cavaler.

Inițial, Cervantes a scris doar un volum despre faimosul cavaler, numai că, după câțiva ani de la apariția
Iscusitului hidalgo Don Quijote de La Mancha, un alt autor a publicat o continuare a aventurilor lui Don
Quijote. Acest fapt l-a determinat pe Cervantes să scrie al doilea volum al cărții, care tratează teme mai
serioase precum tema identității, a iluzionării și a ficționalizării. Astfel, în Ingeniosul cavaler Don
Quijote de La Mancha continuă aventurile celor doi eroi, care deveniseră cunoscuți prin intermediul unei
cărți (volumul analizat mai sus). Don Quijote este recunoscut oriunde merge, dar de cele mai multe ori
ajunge batjocura tuturor, inclusiv a lui Sancho. Spre exemplu, Don Quijote îi cere lui Sancho să îl ducă la
casa Dulcineei, iar scutierul, neștiind ce să facă, găsește trei țărăncuțe urâte și încearcă să îl convingă pe
cavaler că aceste femei sunt Dulcinea și domnițele ei. Don Quijote nu crede inițial, dar, la insistențele
scutierului, cavalerul îngenunchează în fața uneia dintre ele. Crezând că cei doi bărbați râd de ele,
țărăncile pleacă.

Într-o altă aventură, Don Quijote și Sancho Panza sunt invitați de către un duce și o ducesă la castel,
eveniment care îl face pe Don Quijote să se creadă un cavaler adevărat, pentru că gazdele sale îl tratează
ca pe cavalerii de odinioară. Ducele și ducesa știu că Don Quijote este nebun și că Sancho este ușor de
păcălit; astfel ei născocesc câteva situații absurde, pentru a râde de cei doi musafiri. De exemplu, ducele
știe din primul volum că Sancho își dorește să guverneze o insulă, așa că îl informează pe scutier că îl va
face guvernator peste Barataria, o insulă, care, de fapt, este un sat din domeniu ducal. Sancho pare a fi un
guvernator destul de cumpătat, dar când i se înscenează un război proaspătului guvernator i se face frică și
preferă să renunțe la insulă.

În cadrul altei farse, Don Quijote și Sancho trebuie să încalece un cal zburător de lemn, pentru a-l înfrunta
pe vrăjitorul Malambruno. Cei doi se urcă pe cal sunt legați la ochi și chiar cred că zboară prin văzduh,
din ce în ce mai aproape de soare, în timp ce ducele, ducesa și ceilalți curteni se amuză de naivitatea lor.
Pentru a încheia aventura celor doi eroi, curtenii dau foc cozii calului, care explodează și îi trântește la
pământ pe Don Quijote și pe Sancho. După ce își revin, cei doi observă o lance înfiptă în pământ, pe
pergamentul căreia scrie că Don Quijote și-a dus la bun sfârșit misiunea.

Spre finalul romanului, după ce Don Quijote este învins de Cavalerul Albei Luni, eroul decide să se
întoarcă în satul său și să renunțe la aventuri pentru un an. El se îmbolnăvește de friguri și cade la pat.
După un somn adânc, își revine din nebunie, spune că nu mai este Don Quijote, ci Alonso Quijano și că
regretă că a citit atâtea romane cavalerești în locul cărților valoroase. Trezirea protagonistului la
realitate anunță atât moartea lui Don Quijote, cât și cea a lui Alonso Quijano.

George Călinescu afirmă că, prin Don Quijote, Cervantes creează un nou tip de personaj — înțeleptul
nebun sau nebunul înțelept, care dorește și încearcă să schimbe lumea într-una mai nobilă. Cervantes a
încercat să promoveze o serie de idei neacceptate în epocă, precum moralitatea, libertatea sau dreptatea,
pe care le-a pus cu prudență în gura unui nebun iresponsabil (p.16). Don Quijote vede cavalerul ca pe o
persoană pusă în slujba umanității, un justițiar, care luptă pentru libertate. Este un suflet mare, care
aleargă după himere, pentru că detestă și nu este în stare să vadă realitatea. Pe de altă parte, Sancho
Panza este un om simplu, fără știință de carte, dar care îl urmează pe stăpânul său în aventuri, pentru că îi
este loial. Inițial, Sancho încearcă să-i deschidă ochii lui Don Quijote, dar pe parcurs începe și el să
creadă în fantasmele stăpânului său.

Chiar dacă sunt foarte diferiți – Don Quijote fiind visător prin excelență, iar Sancho Panza vocea
realității – cu timpul, cei doi devin prieteni și încep să se înțeleagă reciproc, pentru că însușirile unuia
compensează lipsurile celuilalt. De exemplu, dacă Don Quijote folosește înțelepciunea livrescă – are un
discurs solemn, amplu, plin de fraze înflorite – Sancho folosește înțelepciunea populară pentru a-și spune
punctul de vedere.
Stilul cărții este ironic, presărat cu ideile lui Cervantes despre literatura valoroasă și cea mai puțin
valoroasă. Romanul este complex, prezintă fire narative secundare sau digresiuni și poate fi citit în trei
chei – comică, tragică și absurdă – găsindu-se din belșug elemente pentru toate cele trei interpretări.

Structura romanului este complexa. Capitolele care nareaza aventuri pline de haz alterneaza cu pagini de
foarte colorate si viguroase descrieri realiste ale locurilor, realitatilor si oamenilor Spaniei, cu pagini de
energice judecati critice asupra faptelor si starilor de lucruri  din Spania acelei epoci; sau – in special in
partea a doua a romanului – cu acele stralucitoare discursuri, pline de intelepciune, care se inscriu printre
cele mai frumoase pe care ni le-a lasat literatura Renasterii.

O lectura atenta a romanului in totalitatea sa ne arata, in primul rand, ca, spre deosebire de Sancho Panza,
care este obsedat de ideea parvenirii si a castigului, Don Quijote este obsedat de ideea pe care ar trebui sa
fie intemeiata insasi ordinea lumii: dreptatea sociala si inlaturarea asupririi. „Eu am venit pe lume sa
inlatur nedretatea” – repeta mereu Don Quijote, pentru care adevaratul scop al vietii nu este atat faima in
sine, cat binefacerea pe care ar putea-o aduce faptele sale.

Si, cu pretul atator privatiunni, suferinte si umiliri, el continua sa lupte si sa sufere pentru ceilalti oameni,
spre a nimici raul, spre a face sa triumfe adevarul si dreptatea. Figura lui Don Quijote este construita
dintr-o suma de valori morale, eroul aratand tot timpul generozitate, curaj, renuntare, puritate sufleteasca,
dezinteres, pornire spre actiune, stoicism si, in general, idealul de a se realiza pe sine in bine si frumos.
Sub acest aspect, Don Quijote este una dintre cele mai splendide figuri ideale pe care le-a creat literatura
Renasterii.

Pe de alta parte insa, eroul isi rateaza aceste nobile idealuri – dupa cum reiese din episodul luptei cu
morile de vant, precum si din toate celelalte episoade asemanatoare – in principal din trei motive: nu isi
adecveaza faptele la necesitatile adevarate, nu stie a-si potrivi intentiile dupa posibilitatile reale de care
dispne si, in fine, idealurile pe care le urmareste el nu corespund imprejurarilor materiale obiective
concrete.

Aceasta desprindere a eroului de realitati,de necesitati si de posibilitatile lui ii compromite de fapt toate
bunele intentii, il face sa devina ridicol, iar faptele lui se dovedesc a fi – din aceste motive – ineficace si
chiar daunatoare, lui si altora. Astfel, trasaturile lui pozitive degenereaza in fals si comic.

Registrul uman al romanului lui Cervantes – in care intalnim mai bine de sase sute de personaje – este cel
mai amplu din intreaga istorie a romanului. aproape toate tipurile Spaniei epocii sunt reprezentate aici, de
la curtea ducelui pana la sclavii galerelor. toata aceasta imensa serie de tipuri da o mare bogatie de colorit
cartii. La aceasta unica bogatie mai contribie si varietatea tonului naratinii, care parcurge o exceptional de
intinsa gama de expresie literara, de la vorbirea populara la un elevat stil intelectual, de la lirismul
momentelor de diosie la asprimea vizinii realiste, de la sublim la farsa si de la momentele de groaza la
voicinea scenelor burlesti.

Declinul general al Spaniei este judecat cu asprime. Carmuitorii Spaniei – despre care Sancho spune ca n-
ar da pe ei  „nici o ceapa degerata” – nu se gandesc decat sa fure si sa risipeasca avutiile tarii. In locul
oricaror virtuti, acestia afiseaza aroganta lor nobiliara, uitand  ca  „adevarata noblete se sprijina pe virtute
– spune Don Quijote -, caci sangele se mosteneste, pe cata vreme virtutea se cucereste: si virtutea
pretuieste mai mult decat sangele nobil”.

Nici celalalt stalp al statului spaniol, Biserica, nu este crutat. Despre preotii vremii se spune aici ca sunt
„mici la suflet”, ca  „nu-si uita niciodata de burta” si ca indeamna  „pe cei avuti spre zgarcenie”. In sfarsit,
adevaratul democratism al lui Cervantes se afirma in atentia pe care o acorda figurilor din popor, foarte
numeroase si variate, prezentate obiectiv, cu defecte, desigur, dar la care precumpanesc frumoasele
insusiri sufletesti.

Prin aceste eminente calitati, aratand superioritatea morala si inteligenta eroilor sai simpli asupra acelora
din clasele conducatoare, efortul acestora de a se ridica deasupra unei vieti mediocre si prozaice, dand cea
mai mare atentie cazurilor luate din viata de toate zilele, Cervantes  ” a dat cel dintai model al romanului
realist modern ”.