Tema politică în literatura iluministă

„Nu ești bun de nimic dacă ești bun doar pentru tine.”
- Voltaire

Secolul al XVII-lea este supranumit „Secolul Luminilor” datorită tendinței

absolute spre rațiune, spre primatul științei asupra dogmelor bisericești. Astfel, se poate
reliefa apriga dorință de-a înlătura bezna, obscuritatea care de-a lungul celui de-al XVIII-
lea secol s-a năpustit asupra omenirii prin: foamete, revoluții, ciumă, despotism,
fanatism... Rațiunea devine văpaia luminii, a apariției unui nou mod de gândire, unul mult
mai volnic, mai complex, detașat de monotonia vieții.

Iluminismul depășește epoca sa prin faptul că a reușit, într-un mod cu totul

extraordinar, să valorifice omul, natura acestuia, condiderând literatura un mijloc eficient
de educare, de schimbare a întregii umanități, acordând o valoare semnificativă omului
care cugetă, analizează, descoperă și luptă împotriva feudalismului.

Unii dintre cei mai cunoscuți reprezentanți al iluminismului sunt: Daniel Defoe, J.
J. Rousseau, Jonathan Swift, Voltaire, Goethe, care, datorită operelor sale,au reușit să
reflecte următoarele teme și motive: monarhul iluminat, contractul social, emanciparea
poporului prin cultură, cunoașterea, munca, călătoria.

Geniul, originalitatea caracterizează literatura iluministă, iar exponenții acestui

curent au încercat să reflecte esența existenței umane.

Politica secolului XVII, monarhia absolutistă, fanatismul au dus la tendința

umanității de-a introduce o nouă orânduire socială, politică, economica, în cadrul căreia
accentul era pus pe problema dezvoltării și răspândirii cunoștințelor în rândul maselor
populare, care simțeau nevoia de-a cunoaște, de-a fi liberi, de a iubi din nou propria țară,
propria cultură, propriul popor.

Manifestările, principiile iluministe au fost îndreptate împotriva absolutismului

politic, care impunea o serie de restricții în legătură cu viața publică, personală, inclusiv
și accesul la cunoștințe. Dogmatismul bisericesc și cel științific a fost perceput ca o
stavilă în calea creării omului universal, al celui homo sapiens, care dă dovadă de spirit
critic, competențe uluitoare în diverse domenii ale vieții. Catalizatorul apariției
iluminismului este, de facto, procesul de fărâmițare a societății feudale și apariția
capitalismului, astfel omul simte faptul că poate dobândi libertatea, independența.

Literatura iluministă, după cum am menționat anterior, s-a preocupat cu educarea

populației prin intermediul unor opere literare care pun în prim plan omul nonconformist,
revoluționar,materialist, raționalist, dornic de-a cunoaște lumea, cât și pe sine însuși.

Poemul dramatic „Faust” de Goethe urmărește tema cunoașterii integrale, a acelei

tendințe a omului de-a cunoaște totul, reliefând conceptul de „cunoaștere luciferică” care
reflectă misterul vieții umane care necesită a fi deslușit.

Prologul din cer are drept protagoniști creaturile Biblice: Dumnezeu, Rafael,
Mihail, Gavriil și îngerul decăzut- Mefistofel. Neputicința umană, orgoliul, aspirațiile
deșarte și rațiunea sunt puse in discuție, deoarece Mefistofel crede omul josnic, ușor de
manipulat, iar rațiunea fiindu-i piedică în calea perfecționării sale( fapt catradictoriu cu
principiile iluministe):

”El zilele neîndoios și le-ar fi trăit mai bine

De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,

Pe care rațiune s-o numească el mai ține….”

Dumnezeu, considerând că doar prin rațiune omul va ajunge la perfecțiune, de

aceea ambii încheie un pact pentru a demonsta această teorie, Mefistofel având
permisiunea să-l corupă pe învățatul Faust, care mai apoi mărturisește:

„Am studiat cu râvnă filosofia

Din scoarță-n scoartă dreptul, medicina

Și din păcate chiar teologia... (reflectă caractrerul anticlerical al curentului)

Arzând în zel...

Și iată-mă acum un biet nebun...”

De facto, Faust trebuie analizat ca exponentul întregii umanități, care se va lăsa

ispitit de tentațiile deșarte ale lui Mefistofel, luând decizia să nu mai piardă timpul
studiind cu ajutorul cărților: „S-a rupt gândirea, fir de ață/ De-orice știință îmi e greață/
De-acum în voluptoase adâncuri/Noi patimi înfocate-om potoli”, ci prin dobândirea
experienței, prin desfrutarea plăcerilor, alcoolului, senzației extazului, fericirii. Astfel,
fiind capabil să deslușească sensul vieții.

În tendința arzătoare spre a desluși misterul vieții, Faust încheie o înțelegere pe o

durată de 24 de ani, tot atât Mefistofel îl va sluji cu vrednicie, satisfăcându-i poftele, în
schimb Faust va fi nevoit să-i ofere în dar sufletul său. Faust, argumentând alegerea prin
următoarele cuvinte:

„Mi-am propus cercetarea elementelor...

Nu am gasit în mintea mea îndemnare mai trebuincioasă...

M-am dat în puterea spiritului infernal,

Pentru ca acesta să mă instruiască în știința dorită...”

În goana după cunoștințele mult dorite: universul, planetele, succesiunea

anotimpurilor, crearea calendarului, inclusiv disputele dintre Dumnezeu și Lucifer, Faust
a devenit orgolios, crezându-se atotputernic, iar încercările lui de-a crea omul în condiții
de laborator, pot fi analizate drept tentativă de a se pune în rând cu Dumnezeu- creatorul
omenirii. Astfel, pasiunea cunoașterii l-a făcut să se înalțe, însă tot ea l-a făcut să se
prăbușească:

„Ce-i este omenirii hărăzit să simtă,

Să simt şi eu, oricât fiinţa mea ar fi de strâmtă.

Înaltul să-cuprind în mine şi adâncul ca-ntr-un caier,

Să-adun în mine tot ce-i rază, tot ce-i vaier,

Să mă lărgesc ca omenirea, să mă zbat şi să veghez,

Asemeni ei, la urmă, însumi să naufragiez.” ,pentru că timpul este ireversibil:

„Clipă, rămâi, că ești atât de frumoasă!”, iar căutările, tentativele spre a descoperi esența
vieții l-au orbit, făcându-l să uite de micile bucurii ale vieții.

În finalul operei, bătrânul Faust moare, iar sufletul său nu devine pradă demonului
Mefistofel, ci este salvat, astfel se anunță:

Faust : „Ce murmur cunoscut, ce sunet lin

 Îmi smulge cu putere cupa de venin?

Voi clopote înalte, pe pământ Vestiţi de Paşti întâiul ceas?

Voi coruri, ziceţi voi mângâietorul cânt,

Ce a sunat din guri de îngeri la mormânt

O veste bună aducând?”

Corul de îngeri adăugând :

„Pururi- vrednicul

Pildă e numai;

Aici neprihănitul

Faptă acuma-i,

Aici îți dă plinul

Tot ce-i de nespus;

Etern-femininul

Ne trage în sus. ”

Prin urmare, poemul dramatic „Faust” reprezintă omul rebel, care nu recunoaște
granițele domeniului politic, tinzând mereu spre libertate, independență în plan universal,
devenind, în cele din urmă, reprezentantul unei noi orânduiri sociale, cel care prin
rațiune, cunoaștere a dobândit eternitatea. Rațiunea, spiritul critic definesc caracterul
omului luminilor, care odată marginalizat de domeniul politic, luptă, se revoltă pentru a
relifa conceptul de demnitate, onoare și dorință eternală de-a cunoaște ceea ce-l
înconjoară.

O altă operă, care de fapt poate fi definită ca o satiră- alegorie politică este
romanul de aventură „Călătoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift. Pot afirma cu
certitudine faptul că romanul „Călătoriile lui Gulliver ” reprezintă contopirea fanteziei
autorului cu aspra satiră socială, care țintește viciile maladivite a societății englezești din
secolul XVIII. Spre exemplu, cartea întâi- „Călătorie în Lilliput” critică dur viciile și
moravurile societății, care este o reprezentare „minusculă” a societății englezești din
secolul XVIII, prin urmare statura acestora definește decăderea lor morală, iar conflictul
care a separat întreaga societate în două părți- modul corect de-a sparge ouăle, pare a fi
ridicol. Astfel, divergențele dintre Laputa și Blefuscu reprezintă conflictul alegoric dintre
Anglia și Franța, care nu puteau împărți supremația pe continentul european, cât și în
întreaga lume, fiind nevoită să jertvească viața a mii de soldați pentru un petic de pământ,
pentru o iluzie a puterii, care este efemeră.

În cea de-a doua carte- „Călătorie în Brobdingnag”, îl plasează pe Gulliver în țara

uriașilor. Gulliver face aluzie la sclavagism, considerându-se un scalv din perioada
iluminismului, care în pofida declarațiilor universle a drepturilor omului, este capturat în
Laputa, Brobdingnag.

Swift, prin intermediul personajului său, și-a asumat responsabilitatea de-a

deschide tema abolirii sclavagismului. Politica existentă considera că puțina libertate pe
care o oferă omului este suficientă pentru a-l stopa de dorința de-a progresa, de-a lupta
pentru ceea ce-i aparține cu adevărat. Pe când gânditorii iluminițti considerau că
libertatea cetățenilor, inclusiv al sclavilor va contribui la o tranziție mai ușoară în
societate, la un progres considerabil în diverse domenii.

Cartea trei- „Călătoria în Laputa” este reprezentarea alegorică a colonialismului

englez, a absolutismului englez, care a fost comparat cu o insulă plutitoare folosită pentru
a controla orașele de pe pământ. Cei care au putere absolută fac ce doresc, iar orașele
dominate tind de-a se elibera de sub fanatismul existent, considerând că oamenii trebuie
să fie conduși de monarhi iluminiați, capabili să deslușească, să perceapă care sunt
necesitățile societății, modalitățile de-a realiza progresul.

Adaptarea lui Gulliver prin toate cele patru insule prin care a călătorit se referă la
capacitățile întregii omeniri de-a învăța să accepte idei, limbi, culturi noi.

Pe parcursul romanului lui Jonathan Swift există numeroase relații satirice între
evenimentele descrise și cele ce au avut loc în secolul XVIII, astfel iluminismul promovat
de Swift pune lumea sub o schimbare masivă în cultură, religie, ceea ce a permis
succesele, cât și căderile societății pe care o cunoaștem cu toții astăzi.

Romanul de aventură „Robinson Crusoe” prezintă latura politică din perspectiva

colonialismului englez și supremației rasei „albe”. Sigur, sună discriminator, dar tendința
lui Robinson Crusoe de-al reeduca pe Friday- un tânăr dintr-un trib de canibali,
demostrează faptul că el nu recunoaște cultura acestora, ci tinde spre ai remodela, spre ai
apropia de cultura occidentală.

Scriitorul și filosoful iluminist F. M. Arouet, cunoscut sub numele de Voltaire, a

cucerit publicul francez al secolului XVIII prin tematica capodoperelor literare: critica
dură a absolutismului și a dogmatismului biseriesc, proslăvirea monarhiei/ monarhului
luminat(e). Măiestria lui Voltaire poate fi definită prin zugrăvirea intrigii politice prin
intermediul zbuciumului sentimental, deci, reflectând aspectul tragic al vieții umane.

În romanul picaresc, satira socială „Candid și Optimistul” tema politicii poate fi

analizată din perspectiva sclavagismului și a decăderii morale a unor personaje. Spre
exemplu, inchizitorul Lisabonei- este exponentul, reprezentantul puterii politice și
religioase, însă comportamentul, stilul de viață desfrânat îl caracterizează drept un individ
amoral, care-și petrece timpul înconjurat de prostituate, care, de fapt, erau ținute drept
sclave pentru a satisface orice poftă a păturii înalte a săcietății. Astfel, este de remarcat ca
prin crearea personajului dat, Voltaire a portretizat toți reprezentanții puterii din stat.

Sosirea în Eldorado reprezintă o șansă reală de a o lua de la capăt. Eldorado, fiind

o utopie adevărată, poate fi analizată ca tentativa lui Voltaire de a critica sistemul politic,
social, economic din Franța în secolul XVIII. Descrierea uuni tărâm unde știința a atins
apogeul dezvoltării, unde nu există conflicte religioase, sistem judiciar, iar aurul,
diamantele, rubinile nu sunt nimic mai mult decât pietre, fiind lipsite de oarecare valoare.

Iluminismul tinde spre libertatea individului, pe când Voltaire prezintă cu totul altă
situație, deoarece iubita lui Candid- Cunégonde este ținută drept prizonieră, fiind nevoită
să-ți vândă trupul în fiecare seară pentru a supravețui, deci puterea absolută nu era
preocupată de-a educa cetățenii, din contra, menținerea acestora la un nivel minim
intelectual este în favoarea absolutismului. Omul care nu poate cugeta, analiza niciodată
nu se va răzvrăti, nu se va revolta împotriva a ceea ce nu înțelege.

În concluzie pot afirma faptul că apariția iluminismul este o consecință directă a

despotismului, fanatismului și absolutismului monarhic. Intelectualii asumându-și
responsabilitatea de-a schimba situația existentă, unica soluție fiind, literatura, care a
contribuit la acumularea cunoștințelor, developarea spiritului critic.