Andromaca, de Jean Racine

1
ROGOJAN (BUTICA) VIOLETA

Andromaca, de Jean Racine, este o tragedie în cinci acte în versuri, ce conține 1.648 de

versuri alexandrine (alcătuite din 12 silabe cu pauză la mijloc, numită cezură). Opera,
dedicată Henriettei a Angliei, a fost scrisă în 1667 și reprezentată pentru prima oară la castelul
Louvre la 17 noiembrie 1667 în fața reginei de către trupa Hôtel de Bourgogne. Rolul titular a
fost susținut de Mademoiselle Du Parc. Piesa a avut un mare succes în fața curții emoționate de
lirismul nou al acestei tragedii, astfel ca Racine cunoaște gloria cu Andromaque, cea de- a 3-a
tragedie a sa.
Racine se inspiră în „Andromaca” din tema cântului al VI-lea al „Iliadei” lui Homer,
îndeosebi pentru figura Andromacăi. Istoria ei fusese deja tratată de Euripide în piesele
Andromaca și Troienele, aceasta din urmă fiind adaptată mai târziu de Seneca.
Argumentul piesei se rezumă într-o singură frază: Orest o iubește pe Hermiona, care îl iubește
pe Pyrus, care o iubește pe Andromaca, aceasta caută să-l protejeze pe fiul său Astyanax,
râmânând fidelă amintirii soțului său, Hector, ucis în timpul Războiului Troiei.
Personaje
Andromaca, văduva lui Hector, sclava lui Pyrus, mama lui Astyanax
Pyrus , fiul lui Achile, regele Epirului
  Orest , fiul lui Agamemnon
  Hermiona , fiica Elenei și a regelui Spartei, Menelau, fagaduita lui Pyrus
  Pylade , prietenul lui Orest
  Cleona , femeia de incredere a Hermionei
  Cefisa , femeia de incredere a Andromacai
  Fenix , invatatorul lui Achile si apoi al lui Pyrus
Actiunea: se petrece la Butrota, cetate din Epir, intr-o sala a palatului lui Pyrus
Structura piesei
Actul 1, Scena 1 (Orest, Pylade)
Cei doi prieteni buni se regasesc si discuta despre iubirea imposibila dintre Orest si Hermiona.
Orest a venit in Epir cu o solie, sa-i ceara regelui Pyrus sa-l predea grecilor pe ultimul urmas al
Troiei, pe fiul lui Hector, Astyanax, pe care-l creste. Celalalt scop al lui Orest este acela de a o
convinge pe Her miona sa plece impreuna cu el din Epir. Desi, Hermiona i-a fost sortita lui Pyrus,
acesta nu o iubeste, dar ar vrea sa se casatoreasca cu ea pentru a o face pe Andromaca, adevarata
lui iubire, sa sufere.
Actul 1, Scena 2 (Pyrus, Orest)
Pyrus refuza categoric solia lui Orest, nevrand sa-l omoare sau sa-l predea pe Astianax grecilor.
 Actul 1, Scena 3 (Pyrus, Fenix)
Pyrus isi reafirma nepasarea fata de Hermiona, ba mai mult afirma ca si-ar dori ca Orest sa plece
cu ea pentru a scapa de necazuri.
Actul 1, Scena 4 (Pyrus, Andromaca, Cefisa)
La inceputul dialogului, Pyrus, marturisindu-i inca o data dragostea Andromacai, ii spune acesteia
ca va apara copilul cu orice pret. Pe parcursul dialogului se poate observa o schimbare de
atitudine a lui Pyrus: "Inima-mi pustie / de n-o iubi navalnic, urâ-va cu mânie". El incheie
dialogul, acordandu-i Andromacai inca o sansa de a-si salva copilul de mânia grecilor,
casatorindu-se cu el si ii mai da timp de gandire acesteiea.
Actul 2, Scena 1 (Hermiona, Cleona)
Dialog intre cele doua femei, in care Hermiona cantareste cu atentie variantele pe care le are la
dispozitie. Prima este intoarcereaacasa la tatal ei iar cea de-a doua ramanerea langa Pyrus pentru
a-l face pe acesta sa sufere. In final, fata Elenei din Troia se hotaraste pentru cea de-a doua.
2
Actul 2, Scena 2 (Hermiona, Orest, Cleona)
Orest incearca sa o convinga pe Hermiona sa vina cu el dar aceasta il infor- meaza ca ea nu poate
pleca din Epir decat cu voia tatalui ei sau a lui Pyrus. De asemenea ea ilsfatuieste pe Orest sa
mearga la tatal ei si sa-l informeze de situatia ei actuala, incare Pyrus iubeste o sclava (pe
Andromaca) si nu pe ea, "ce rusine am suferi / cu-o frigiana Pyrus de s-ar casatori!".
Actul 2, Scena 3 (Orest)
Din monologul sau se poate observa intentia sa de a vorbi cu Pyrus pentru a-l convinge sa o lase
pe Hermiona sa plece. El cheama zeii in ajutorul sau: "Orbeste-l Amor cu vraja ta!"
Actul 2, Scena 4 (Pyrus, Orest)
Actiunea ia o turnura ciudata si Pyrus este de acord cu predarea pruncului catre greci si se decide
sa se casatoreasca cu Hermiona! Orest ramane uluit de aceasta schimbare de atitudine a lui Pyrus.
Actul 2, Scena 5 (Pyrus, Fenix)
La inceputul dialogului Pyrus pare hotarat de decizia sa, dar pe masura ce dialogul continua el de-
vine din ce-n ce mai nesigur, cerand ajutorul lui Fenix, care-l sfatuieste sa mearga la Hermiona.
Finalul actului secund ramane deschis prin ultima replica a lui Pyrus: "Bine; voi face tot ce-am
spus."
 Actul 3, Scena 1 (Orest, Pylade)
Din dialogul lor se intrepatrunde intentia declarata a lui Orest de a o rapi pe Hermiona. El este
incurajat, si la nevoie, sprijinit de prietenul sau Pylade in aceasta actiune.
Actul 3, Scena 2 (Orest, Hermiona) +Scena 3 (Hermiona, Cleona)
Din scurtul dialog dintre cei doi, Hermiona afla de intentiile lui Pyrus. Hermionei i se reaprinde
flacara dragostei pentru Pyrus fiind convinsa ca si regele Epirului o iubeste.
Actul 3, Scena 4 (Hermiona, Andromaca, Cefisa) + Scena 5 (Andromaca, Cefisa)
Intalnindu-se pe unul dintre holurile castelului cu Hermiona, Andromaca isi plange durerea
cauzata de apropiata moarte a fiului ei, dar aceasta din urma ramane impasibila. Dupa plecarea
Hermionei, Andromaca este sfatuita de catre Cefisa sa profite de slabiciunea lui Pyrus pentru ea si
sa se duca sa-i vorbeasca acestuia.
Actul 3, Scena 6 (Pyrus, Andromaca, Fenix, Cefisa)  + Scena 7 (Pyrus, Andromaca)
Andromaca cade la picioarele lui Pyrus, profitand de influenta pe care o are asupra lui, si-l
implora sa nu-i dea fiul pe mana grecilor. Fiul lui Achile, dupa cateva clipe de ezitare si indoiala,
o asculta pe Andromaca ce are de spus si ii da de ales inca o data (mult mai transant, acum) intre
tron si moarte.
 Actul 3, Scena 8 - Actul 4, Scena 3
Andromaca se hotaraste sa se marite cu Pyrus penru a-l salva astfel pe Astyanax de la pieire iar
dupa casatorie vrea sa se sinucida pt. a fi alaturi de Hector. Aceasta actiune ii provoaca o mare ura
Hermionei care-l asmute pe Orest impotriva regelui Epirului si practic nu ii da de ales,
conditionandu-i dragostea ei de savarsirea crimei asupra lui Pyrus. Orest trebuie sa-l injunghie in
timp ce-l conduce spre altar pentru a se casatori cu Andromaca.
Actul 4, Scena 4 (Hermiona, Cleona)
Este infatisata puterea urii si a dorintei de razbunare a Hermionei, care nu concepe ca Pyrus sa
moara fara sa stie ca din cauza urii ele a fost injunghiat.
Actul 4, Scena 5 (Hermiona, Pyrus) +Scena 6 (Pyrus, Fenix)
Pyrus vine sa cerara, intr-un fel, scuze Hermionei pentru faptul ca se casato- reste cu Andromaca.
Din dialogul dintre cei doi reiese ca Hermiona inca il iubeste pe Pyrus enorm, dar ca la fel de mult
doreste razbunarea. Batranul Fenix prevede aceasta razbunare dar nu este lasat de catre stapanul
sau sa-si continue ideea si este trimis sa pazeasca copilul Andromacai, pe Astyanax.
Actul 5, Scena 1 (Hermiona)
Hermiona isi arata inca o data nesiguranta, nehotararea in legatura cu Pyrus pentru ca inca-l
iubeste.
3
Actul 5, Scena 2 (Hermiona, Cleona)
Se hotaraste din nou, mai crunt de asta data, sa-l omoare pe Pyrus si sa intre- rupa casatoria lui cu
Andromaca. Ea nu mai are incredere nici in Orest, in care se duce o lupta interioara intre iubirea
pentru Hermiona si onoarea sa, de aceea se hotaraste sa-i omoare pe toti invitatii de la ceremonie.
Actul 5, Scena 3 (Orest, Hermiona, Cleona)
Orest ii vesteste Hermionei ca totul s-a sfarsit, ca Pyrus a fost omorat de sute de greci pe care i-a
trădat prin afirmatiile sale defaimatoare si lăsat in templu intr-o baie de sânge. În loc sa fie
bucuroasa, Hermiona este manioasa varsan- du-si mania pe Orest pe care-l considera o fiara, un
monstru si ii spune ca ea cu el nu va pleca din Epir niciodata.
Actul 5, Scena 4 (Orest)
Monologul lui Orest demonstreaza faptul ca el d-abia acum realizeaza ce a facut (l-a omorat pe
Pyrus, caruia ii purta un respect enorm) si din pricina cui a facut-o (a Hermionei care acum isi
varsa nervii pe el si il implora sa-l readuca la viata pe Pyrus pt. a o umili din nou). Motivul pentru
care a facut-o este "Pentru așa vroiam sa-i fiu pe plac".
Actul 5, Scena 5 (Orest, Pylade)
Bunul prieten al lui Orest, Pylade ii sare inca odata in ajutor si-l indruma spre iesirea din Epir
pentru a nu fi omorat de furia Andromacai, care se comporta ca o adevarata vaduva, vrand astfel
sa razbune si pe Hector si Troia! Hermiona s-a sinucis deasupra cadavrului lui Pyrus. Intr-un final
apoteotic, Orest se vede inconjurat de personificarile razbunarii zeilor si a mustrarilor de
constiinta si ii zareste si pe Pyrus si Hermiona imbratisati cum se uita la el. Pylade isi califica
prietenul ca nebun si impreuna cu ostenii sai il cara pe Orest catre corabii in cautarea salvarii.

Conflictul piesei și punctul culminant

Piesa abordează drama văduvei lui Hector, prizoniera lui Pyrus, Andromaca, care copleșită de
lupta patetică a soției și mamei devotate, zdrobită de umilința sclaviei, în demnitatea ei nu acceptă
iubirea lui Pyrus. Conflictul se dezlănțuie la venirea lui Oreste, trimisul grecilor, spre a-l duce pe
Astyanax. Pyrus, aflat în pragul căsătoriei cu Hermiona, la rândul ei iubită de Oreste, este ucis de
acesta la îndemnul Hermionei, care, apoi se ucide., în acest fel rezolvându-se conflictul, cu un
final închis, care numai lasă loc interpretărilor.
Toate personajele prezintă un conflict interior, care apoi se transpune în conflict exterior,
conflict care duce la moartea acestora, în cazul lui Pyrus și al Hermionei, și la pierderea minților,
în cazul lui Oreste.
Singura care supraviețuiește, ieșind cu demnitate și cu scopurile atinse, este Andromaca, a
cărei virtute o salvează.
J. Racine respectă conflictul tragediei clasiciste, își plasează personajele în centrul luptei
dintre rațiune și sentiment, însă dacă la Corneille va domina rațiunea, la Racine omul poate deveni
victima propriilor pasiuni.
Potrivit lui Voltaire, „Sunt prezente două intrigi în Andromaca, cea a Hermionei, iubită de
Orest și disprețuită de Pyrus și cea a Andromacăi, care ar vrea să-și salveze fiul și să rămână
fidelă sufletului soțului ei decedat, Hector.”

Statutul personajelor

  În tragedia lui Racine voința și rațiunea apar fără putere în fața pasiunii. Eroii tragediei lui
Racine sunt întotdeauna victimele unei iubiri pasionale, irezistibile.
Pasiunea Andromacăi constă în exaltarea fidelităţii, ea fiind de fapt prizoniera unui erotism
funebru. Mormântul lui Hector a devenit un fel de oracol la care ea se întoarce cu o speranţă
aproape inexplicabilă, căci Troia e moartă, odată cu toţi ai săi.
 4
Personajul Andromaca, este un personaj in absentia in primele doua acte, abia in actul 3,
scena 4 este in prezentia. Ea apare la momentul oportun pentru a rezolva toate conflictele aparute.
Tensiunea acumulata este sub controlul acesteia, hotarand astfel soarta tuturor, prin deciziile ei.
Poate chiar mai pasională decât Andromaca, Hermiona, nu uită că este fiica unui rege
răzbunător şi acţionează în numele acestui trecut plin de violenţă, în care pietatea este exclusă.
Andromaca, este unica care supraviețuiește, deoarece pe tot parcursul acțiunii este unica care
a reușit să-și păstreze simțul rațiunii, nu s-a gândit la propria fericire, ci la cea a fiului său, unicul
urmaș al eroului troian, care pentru compatrioții ei înseamnă și speranța de o potențială renaștere a
țării cu gloria de altă dată. În finalul tragediei, Pylade i se adresează lui Orest:
„Da, astăzi Andromaca este stăpână aici;
Ea e-n Epir regină, iar noi doar inamici.
Deși față de Pyrus s-a arătat rebelă
Acum dânsa-l răzbună ca văduvă fidelă.
Și poate-n tot ce face își tăinuiește voia
Prin noi să mai răzbune pe Hector, dar și Troia. ”
Celelalte personaje, care nu și-au putut domina pasiunile, au căzut pradă lor. Pyrus, regele
Epirului, fiul lui Ahile, a fost ucis, Hermiona, fiica legendarei Elena, după vestea că Pyrus a fost
asasinat, chiar dacă ea a fost acea care a cerut moartea lui, se sinucide, Orest, fiul lui
Agamemnon, conducătorul oastei grecilor în războiul troian, după ce vede rezultatul nefast al
acțiunilor sale, își iese din minți.
Alternativa cu care se confruntă Andromaca, schimbarea memoriei soțului ei devenind soția
criminalului sau sacrificarea singurului ei fiu, nu are o soluție rezonabilă și morală. Și atunci când
Andromaca găsește o astfel de soluție - în sinucidere la altarul căsătoriei, atunci aceasta nu este
doar o renunțare eroică la viață în numele datoriei mari, acesta este un compromis moral construit
pe sensul dublu al votului său de căsătorie, deoarece căsătoria este cea prin care va cumpăra viața
fiului ei.
  Noutatea și chiar binecunoscutul paradox al construcției artistice a Andromacăi, nu se află
numai în această discrepanță între acțiunile eroilor și rezultatele acestora. Aceeași discrepanță
există între acțiuni și poziția externă a eroilor. Conștiința publicului din secolul al XVII-lea. a fost
creat pe stereotipuri comportamentale stabile, consacrate în etichetă și identificare cu legile
universale ale minții. Eroii „Andromacăi” încalcă aceste stereotipuri la fiecare pas, iar acest lucru
arată, de asemenea, puterea pasiunii care le-a prins. Pyrus, nu numai că devine rece față de
Hermione, ci conduce un joc nedemn cu ea, menit să spargă rezistența Andromacăi. Hermiona, în
loc să-l respingă pe Pyrus cu dispreț și, prin urmare, să-și respecte demnitatea și onoarea, este
gata să-l accepte, cunoscându-și chiar iubirea pentru un troian. Oreste, pentru a-și îndeplini cu
sinceritate misiunea de ambasador, face totul pentru a nu reuși.
  Rațiunea este prezentă în tragedie ca fiind capacitatea eroilor de a-și recunoaște și analiza
sentimentele și acțiunile. Eroii „Andromacăi” se îndepărtează de norma morală, nu pentru că nu o
recunosc, ci pentru că nu sunt capabili să se ridice la această normă, iar pasiunile lor îi copleșesc.

5
 Comparație cu personajele lui Corneill

Conflictul inițial pe care s-a dezvoltat tragedia clasică franceză, în primul rând tragedia lui
Corneill, conflictul dintre rațiune și pasiune, sentiment și datorie, este regândit complet în această
tragedie a lui Racine și aceasta este prima manifestare a eliberării sale interioare din legăturile
tradiției și tiparelor. Libertatea de alegere pe care o dețineau eroii lui Corneill, libertatea de voință
rezonabilă de a lua decizii și a le duce la îndeplinire cel puțin cu prețul vieții, este inaccesibil
pentru eroii lui Racine.
Racine, în eroul antic sau în persoana cu înalte funcții de stat, inclusiv regele, a descoperit
trăsăturile omului obișnuit care suferă, ezită, ia decizii greșite etc. În această ordine de idei, critica
de specialitate vorbește chiar despre un realism psihologic, propriu operei lui J. Racine, spre
deosebire de P. Corneille care a descoperit calitățile eroului, personalității puternice, raționale, dar
care simte și suferă profund, însă care își poate domina propriile sentimente în numele unor valori
superioare.

Corneille este mai aproape teatrul lui Sofocle care prezintă omul ca parte a colectivității:
cetățeanul puternic și rațional, care acționează așa cum trebuie, având permanent prezentă datoria
față de stat, în timp ce pentru J. Racine este mai aproape cel al lui Euripide, care prezintă omul așa
cum este el într-adevăr: acționează nu atât rațional, cât impulsiv, oscilând între extreme, mistuit
de izbucniri pasionale, devenit victimă a propriilor greșeli.

Este programatică comparația lui P. Corneille și J. Racine, realizată de Jean de la Bruyere:

„Corneille ne subjugă caracterelor și ideilor lui, iar Racine se conformează ideilor noastre;
Corneille zugrăvește oamenii care ar trebui să fie, iar Racine așa cum sunt.