1

Tema semestriala: Arta spectacolului scenic în satira lui Caragiale

Rogojan (Butica) Violeta Marinela

Opera lui I.L. Caragiale cuprinde teatru, nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică,
parodii şi poezii. Ca dramaturg a scris comedii: O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D’ale
carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, C.F.R., şi o dramă, Năpasta.

Cariera literară a lui Caragiale se împarte in trei perioade: prima e a comediilor, in care ataca
liberalismul, a doua e a Napastei, a Facliei de Pasti si a nuvelei Pacat, iar a treia, a Momentelor etc ,
cand satirizeaza mahalaua, produs al liberalismului. Întreaga opera se poate clasifica in doua
categorii: in perioada intai si a treia, Caragiale e un scriitor satiric, iar in a doua, e un scriitor tragic. Mai
departe, ca satiric, Caragiale e un pictor de moravuri, ca tragic e un pictor de stari sufletesti. Cu alte
cuvinte, satira lui e sociala, iar tragedia lui e psihologica.

I.L.Caragiale  este fondatorul  comediografiei românești, posesorul unui limbaj propriu, energic,
inconfundabil. I.L.Caragiale a desăvîrșit teatrul de satiră social. O explicatie a acestei inclinatii, o da
chiar autorul prin confesiunea din nuvela Grand Hotel ,,Victoria Română”, cand mărturisea că „Simt
enorm şi văd monstruos”.

Caragiale trebuie văzut astăzi drept un mare moralist, în înţelesul galic al cuvântului, adică un
scriitor preocupat de om, de caracterul şi de moravurile lui în raporturile sale sociale: „animalul politic”,
aşa cum îl înţelegea Aristotel pe om, în cadrul cetăţii (polis). De aici derivă firul politic conducător al
trilogiei sale comice: "O noapte furtunoasă", "Conu Leonida faţă cu reacţiunea" şi "O scrisoare
pierdută".

Dupa relevanta obiectului satirizat, satira caragialiana este pe de o parte o satira politica,
atacand liberalismul, iar pe de alta, o satira sociala, o satira a moravurilor clasei sociale „de mahala”,
descrise de autor.

Pentru a analiza arta spectacolului scenic in comediile lui Caragiale, voi urmari cateva aspecte:
limbajul personajelor, tipologiile de personaje, tipurile de comic, temperamentul eroilor, didascaliile-
indicatiile scenice și obiectele teatrale, deoarece consider ca acestea sunt mijloacele prin care eul
satiric caragelian realizeaza satirizarea tarelor societatii contemporane autorului.

1. Limbajul personajelor caragialiene

Autorul foloseste limbajul incoerent si impestritat, ca modalitate de a ironiza incoerența ideilor unei
societăți informe si acel amestec de civilizații, redat prin amestecul de cuvinte vechi și noi,
schimonosite, ca și ideile pe care le prezintă. Toate personajele caragialiene fac parte din acele
categorii de oameni, care au primit formele noi și le exercită, burghezimea mică muntenească,
burghezimea mare, funcționarii mici și mari, gazetarii etc. Și de toate acestea cine este vinovat?
Desigur, patruzecioptiștii, liberalistii, cei care sunt tinta-obiectul satirei politice caragialiene.

Este interesant cum se oglindește în opera lui Caragiale infuzia "civilizației" noi în diferitele pături
sociale. Și aceasta apare clar, dacă observăm cum se contagiază diferitele personaje de limbajul cel
nou, simbolul formelor noi, neasimilate cu adevărat. Această infuzie, de care vorbim, și care vine de
sus, de la conducători, se face pe lângă altele, mai cu seamă prin politică, prin propaganda principiilor
patruzecioptiste în presă mai ales și prin literatura cea proastă. O noapte furtunoasă e emblematica
din acest punct de vedere. Iată, de pildă, Chiriac. În convorbirea lui cu Nae Ipingescu și cu Jupân
Dumitrache, unde e vorba de afaceri publice, de gardă națională și de celelalte, de "izirciț", de "rezonul
la așa motiv" etc., el vorbește în limbajul cel nou, ridicol. În vorbirea lui însă cu Veta, unde Chiriac nu
mai este un ruaj al "statului", unde nu mai este vorba de afacerile publice, de formele noi, acolo el
vorbește curat românește și numai ici și colo întrebuințează câte un cuvânt nou, ridicol. Această
2

apariție rară a cuvintelor ridicole, acolo unde nu e vorba de afacerile publice, este o contagiune.
Limbajul lui Chiriac, calfă de cherestegiu, se contagiază de limbajul lui Chiriac, sergent în garda civică
și cititor al Vocii patriotului naționale. Și iată-l și pe Spiridon. El e candidat de calfă, de sergent în garda
civică și de cititor al Vocei. El vorbește curat, dar, de pe acum, a învățat și el câteva expresii de la
anturajul său. Vorbind de Rică, el știe să-l numească: "persoana în chestie", "persoana madam Ziței"
etc. E interesant să comparăm pe Veta cu Zița. Zița a învățat la pension, e o "fată romanțioasă",
citește romane de senzație -- "Dramele Parisului, câte au ieșit, toate le-am citit", zice ea. Așadar, ea a
venit în... serioasă atingere cu "civilizația". Și limbajul ei este cum îl știi: "pamplezir", "alevua",
"monșerul meu" etc. Veta însă, care se vede că n-a învățat la pension, că nu citește romane, care e
romanțioasă într-un chip foarte practic -- ea vorbește curat românește, ca și Chiriac în ipostazul lui de
calfă, dar e contagiată și ea de limbajul nou, presară ici și colo câte o expresie nouă, căci Veta, deși
nu face politică, ci gospodărie în marginea Bucureștilor, suferă și ea influența anturajului ei: a lui Jupân
Dumitrache, a lui Chiriac, a Ziței.

Așadar: pastruzecioptiștii au creat pe Rică Venturiano, "redactorul" ziarului pe care-l citește Jupân
Dumitrache; Rică a creat, prin ziarul său și prin discursurile sale, pe Jupân Dumitrache; Jupân
Dumitrache creează, prin influența sa, pe Veta. Pe de altă parte, aceiași patruzecioptiști, aducând
cultura străină, au creat pe autorii de mahala și pe organizatorii de pensioane; aceștia au creat pe Zița;
Zița creează pe Veta. Iată lanțul.

Această "civilizație", așadar, străbătând de sus în jos, a dat un aspect ridicol tuturor claselor, și
acest ridicol este mahalaua pe care o zugrăvește Caragiale, mahalaua sufletească, recrutată din mai
toate clasele. Numai boierimea, care a avut vreme și posibilitate să-și asimileze, în formă, această
civilizație; și țărănimea, la care încă n-a ajuns, sau nu ajunsese "civilizația" aceasta pe vremea lui
Caragiale, numai aceste clase nu i-au dat contingent în opera lui satirică și, bineînțeles, nici
intelectualii adevărați. Acum, evident, această "civilizație" străbate tot mai jos în păturile sociale: cu cât
străbate mai jos, cu atâta unele pături sociale de sus pierd aspectul ridicol și cu atâta alte pături mai de
jos, influențându-se de această civilizație, iau la rândul lor acel aspect.

2. Tipologii de personaje

In studiul " Comediile lui Caragiale", in capitolul "Tip si individ", Pompiliu Constantinescu arata ca

exista „ noua categorii tipologice, cu numeroase tipuri mixte„, intre personajele lui Caragiale si anume:
tipul incornoratului – Dumitrache, Trahanache, Pampon, Cracanel, tipul primului amorez – Chiriac,
Rica, Tipatescu, Nae Girimea, tipul cochetei si al adulterinei – Zita, Zoe, Veta, Didina Mazu, Mita
Baston, tipul politic si al demagogului – Catavencu, Farfuridii, Branzovenescu, Dandanache, tipul
cetateanului – conul Leonida, Cetateanul turmentat, tipul functionarului – Ipingescu, Pristanda, tipul
confidentului – Efimita, tipul raisonneur-ului – Nae Ipingescu, Branzovenescu, tipul servitorului –
Pristanda.

Fiecare tip exprima o individualitate de neconfundat prin viziune sociala, psihologica si de

limbaj. Imaginea omului nu este simplificata si nici redusa la o singura trasatura. In formula artistica a
dramaturgului intra si preocuparea pentru omul social, pentru culoarea specifica locului si timpului,
pentru particularitatile psihice si de limbaj..

Personajele lui Caragiale sunt tipuri care sub pana dramaturgului devin exponente ale
mentalitatii unei intregi clase sociale: tipul boierului de moda veche, bucuros de avere si privilegii,
boiernasul lacom si ingamfat, femeia cocheta care incearca sa se integreze in moda occidentala. Nici
unul din precursorii sai, nici macar Alecsandri, nu si-au putut ridica eroii la valoarea simbolica de
„tipuri”, cum s-au ridicat eroii lui Caragiale. Chiar daca s-au inspirat din realitate, inaintasii lui Caragiale
n-au dat viata personajelor lor. Tipurile comediilor lui Caragiale sunt vii, pline de viata. Limbajul si
comportamentul fiecarui personaj ii descrie caracterul. Fiecare cuvant si fiecare gest, chiar si
exagerarile, sunt caracteristice pentru un anumit tip.
3

3. Tipurile de comic

Comic al situaţiilor

Caragiale foloseşte scheme tipice, modalităţi cunoscute în literatura comică universală , cum ar
fi încurcătura , confuzia , coincidenţa , echivocul , revelaţiile succesive , quiproquo - ul = (înlocuirea
cuiva prin altcineva , substituirea , acumularea progresivă , repetiţia ,evoluţia inversă , interferenţa ).
Exemplu: pierderea şi găsirea scrisorii, apariţiile neaşteptate ale cetăţeanului turmentat, prezenţa unor
grupuri insolite: triunghiul conjugal:Zoe,Trahanache şi Tipătescu; cuplul Brânzovenescu – Farfuridi;
diversele combinaţii , de adversari, indicaţile de la centru privind alegerea lui Dandanache, confuzia
făcută de Dandanache între identitatea lui Trahanache şi a lui Tipătescu . Comicul de situaţie reiese
aşa cum îl arată şi numele, din situaţiile cele mai suprinzătoare în care sunt puse personajele,
provocate de coincidenţe, de încurcături, confuzii şi împrejurări echivoce.

Comicul de limbaj este cu totul remarcabil în toată opera lui Caragiale şi un mijloc de
caracterizare ce-l individualizează net pe acest inegalabil dramaturg în întreaga literatură română.
Scriitorul nu construieşte fraze ample, suprimă tot ceea ce i se pare de prisos, tot ceea ce ar îngreuna
receptarea imediată şi clară a ideilor exprimate. Limbajul folosit de personaje este un mijloc de tipizare
a acestora. Astfel, ticurile verbale: „Aveţi puţintică răbdare, stimabile”, „Mă-nţelegi?”, „Daţi-mi voie”
utilizate de Trahanache sau Farfuridi, întrebuinţarea exagerată a cuvântului „curat” de către Pristanda,
alăturat chiar unor termeni opuşi („curat murdar”), modul de adresare al lui Dandanache cu
„neicuşorule”, „puicuşorule”, nu numai că provoacă râsul, dar şi caracterizează pe cel ce le foloseşte,
lăsându-l pe spectator să-şi definitiveze impresia despre personaj.

Comicul de moravuri, rezultat din contrastul dintre pretenţiile de moralitate , onorabilitate din
viaţa politică , socială şi de familie şi esenţa profund imorală a vieţii sociale , politice şi familiale,
vizează :formele fără fond; alegerile din trecut; corupţia; conducerea despotică a prefectului;
imoralitatea.

Comicul de nume este o altă modalitate de construire a personalităţii unui erou, specific de altfel
în opera lui Caragiale. Semnificaţia numelui mai fusese folosită şi înainte, în teatrul lui Vasile
Alecsandri, care însă îşi numea eroii mult prea transparent pentru firea acestora: Pungescu, Clevetici,
Răzvrătescu, Caragiale are un rafinament aparte în alegerea numelor, sugerând prin ele nu numai o
trăsătură dominantă, ci chiar un întreg caracter: Jupân Dumitrache Titircă - este stăpânul,
conducătorul familiei şi al prăvăliei de cherestea. Cuvântul "jupân" este un titlu onorific de politeţe,
devenit aici prenumele personajului, ceea ce sugerează satisfacţia bărbatului că "s-a ajuns", parvenind
pe scara socială la statutul onorabil de "negustor". a) Zaharia Trahanache sugerează capacitatea de a
se modela uşor, îl modelează interesul, ordinele superiorilor de la centru; b) Caţavencu sugerează
demagogia ("caţă"); c) Farfuridi - Brânzovenescu cuplu comic , nume cu rezonanţe culinare; d)
Agamiţă Dandanache urmaşul prin nume al teribilului războinic din " Iliada " lui Homer , Agamemnon ,
cuceritor al Troei; produce o adevărată " dandana "prin aplicarea rece şi cu metoda a machiaverticului.
e)Pristanda numele personajului este luat dintr-un joc moldovenesc în care se bate pasul într-o parte
şi în alta fără să se pornească niciunde, numele se potriveşte perfect cu şiretenia primitivă a acestuia

Comicul de caracter conturează personaje ridicole prin trăsături negative, tare morale, stârnind
râsul cu scop moralizator, deoarece nimic nu îndreaptă mai bine defectele umane decât râsul:
demagogul Caţavencu; ramolitul Dandanache; slugarnicul Pristanda; prostul fudul Farfuridi. Ion Luca
Caragiale creează tipologii de personaje, dominate de trăsături morale negative, fapt pentru care
Garabet Ibrăileanu afirma că autorul face concurenţă "stării civile". Personajele din comediile lui
Caragiale sunt construite pe contradicţia dintre esenţă şi aparenţă, deoarece ele sunt dominate de o
ţară morală ce se ascunde sub aparenţa cinstei şi a corectitudinii. Comicul de caracter este ilustrat prin
statutul social al personajelor, care determina atitudini şj reacţii în funcţie de împrejurări şi interese
personale.
 4

Comicul de intenţie este o modalitate destul de rar întâlnită în literatură, ilustrând atitudinea
autorului faţă de personaje şi de situaţiile în care acestea acţionează. Pornind de la propria afirmaţie,
aceea că "nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul",Caragiale îşi iubeşte cu patima personajele, ii e
draga lumea aceasta degradată, care-i dă posibilitatea să-i ridiculizeze moravurile locuitorilor din
mahalalele bucureştene. De aceea, spectatorii, cititorii iubesc la rândul lor personajele lui Caragiale,
deşi unele sunt de-a dreptul imorale, ba chiar, multe dintre replicile lor sunt rostite şi astăzi cu veselie
şi plăcere, întrucât ele nu şi-au pierdut deloc sensul şi esenţa. Caragiale este un scriitor obiectiv , dar
nu este un scriitor indiferent - pare îngăduitor faţă de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i
fac pe oameni ridicoli , tratându-i cu ironie, punându-i în situaţii absurde, groteşti , demontând
mecanismele sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată a marionetei.

4. Temperamentul eroilor caragialieni

Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalitatii si se exprimă în

particularitati ale activitatii intelectuale şi a afectivitătii, cât şi în comportamentul exterior.

Colericul este energic, nelinistit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv şi işi risipeşte energia.El este
inegal în manifestări. stările afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm şi deceptie,
are tendinta de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă,uşor de citit, gândurile
şi emotiile i se succed cu repeziciune.Are tendinta de dominare in grup şi sedăruieşte cu pasiune unei
idei sau cauze. Aici îl putem vedea cu uşurintă pe Tipătescu - ,,e prea iute,nu face pentru un prefect.
O putem identifica de asemenea şi pe Zoe care este mereu plină de viată. Domnul Goe are, de
asemenea, un temperament coleric.

Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate si echilibru. Este vioi, vesel, optimist şi se adaptează
cu uşurintă la orice situatie. Fire activă, schimbă activitatile foarte des deoarece
simte permanent nevoia de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar sentimentele
sunt superficiale şi instabile. Trece cu uşurintă peste eşecuri sau deceptii sentimentale şi stabileşte
uşor contacte cu alte persoane. Acestui tip temperamental îi corespund Rică Venturiano, Zoe, etc.

Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat in tot ceea ce face, pare a dispune de o
răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită, poate obtine performante deosebite, mai ales
in muncile de lungă durată şi este foarte tenace, meticulos in tot ceea ce face. Fire închisă, greu
adaptabilă, putin comunicativă, preferă activitătile individuale. Acest tip temperamental, poate fi atribuit
lui Zaharia Trahanache, care rezolvă totul cu ,, putintică răbdare, şi chiar lui Ghită a cărui  putere de
muncă este sugerată de mottoul ( mereu,, scrofulos la datorie).

5. Didascaliile/ indicatiile scenice 

Indicatiile scenice, didascaliile sau notatiile autorului reprezinta interventiile dintre paranteze ale
autorului in care este desemnat contextul comunicarii: cine vorbeste, cine intervine in vorbirea
personajului, care este mimica sa, ce efect are o replica asupra celor din jur si cum ar trebui sa fie
interpretat momentul din punct de vedere regizoral.

Rolul didascaliilor este dublu avand valoarea unui text de regie, dar si a unui suport ce permite
lectorului sa construiasca imaginar actul reprezentarii. In indicatiile scenice se vor regasi atat spatiul,
elemente de decor, referiri privind temporalitatea operei cat si trimiteri la structura acesteia, adica acte,
scene si tablouri. Rolul lor este si de a caracteriza personajele si uneori de a dezambiguiza conflictul.

Didascaliile concura si ele la buna realizare a spectacolului scenic, la sublinierea unor aspeste
satirice sau ironice.
5

6. Obiectele teatrale

Un rol foarte important în desăvârşirea scenografică a spectacolului şi în desfăşurarea lui propriu-

zisă îl vor avea obiectele din spaţiul scenic şi cu care vor intra personajele în contact. O modalitate
foarte sugestivă de caracterizare a personajelor este şi aceea relevată de obiectele lor personale, de
comportamentul faţă de acestea şi faţă de celelalte obiecte cu care vor avea de a face.

Obiectele teatrale întâlnite fac parte din următoarele categorii: animate, inanimate, utilitare,
referențiale, simbolice, toate fiind aşezate strategic, astfel încât mijlocul scenei să rămână liber pentru
ca atenția să fie îndreptată spre semnele gestuale. Majoritatea actorilor îşi mişcă capul, mâinile în
timpul discursului verbal, urcă, coboară vocea, toate acestea devenind generatoare de semnificații.
Aceste mişcări dramatice oferă detalii spectatorilor cu privire la statulul personajului, relațiile în care se
află cu celelealte persoane,  puterea pe care o exercită, etc. 

Arta spectacolului, reprezentarea pe scenă a unei piese de teatru implică mai multe componente:
textul dramatic, concepţia regizorală, interpretarea actoricească, aranjamentul scenic, costumele,
machiajul, fondul sonor etc. Spectacolul de teatru nu este un amalgam de diferite arte (literatură,
muzică, arte plastice), ci este o artă cu un pronunţat caracter sincretic, adică bazată pe îmbinarea unor
elemente diferite. Componentele artistice ale spectacolului de teatru sunt: unitatea acţiunii scenice,
care constă în împletirea elementelor literare, muzicale şi plastice ale spectacolului prin mijlocirea
actorului şi jocul actorilor care întruchipează personajele, determinând specificul teatrului ca artă
aparte. Fiind o artă sincretică, teatrul implică mai multe tipuri de comunicare: vizuală, verbală,
nonverbală, auditivă. Aceste limbaje dispun de coduri proprii pentru a sugera anumite stări de spirit
spectatorului.

In concluzie, Caragiale utilizeaza la nivel de arta strategiile satirice. Portretul caricatural al

personajelor exploateaza pe de o parte fiziologia personajelor, pe de alta parte caracterele, un
mozaic de tipologii reprezentative societatii date, punand accent pe defectele morale si intelectuale.
Portretul caricatural se bazeza pe o exagerare, accentuare a unor trasaturi negative, folosind doua
tehnici esentiale, una prin care caricaturistul descrie atacand trasaturile in intregul lor, alta in care
caricaturistul izoleaza o trasatura, accentuindu-i imperfectiunea

Toate personajele caragialiene fac parte din aceeași categorie sufletească, culturală, dacă se
poate întrebuința acest cuvânt. Toate comediile si schitele lui Caragiale sunt de aceeași natură, au
același aer, în ele e vorba de același lucru. Și acest lucru este ridicolul ce rezultă din neasimilarea
civilizației, din spoiala de civilizație, din contrastul dintre pretenție și realitate, din amestecul de
civilizație și barbarie, amestec manifestat în idei, în simțiri, în purtări și în limbaj.

Principalul mobil al atitudinii satirice caragialiene este unul constatativ, de a atrage atentia asupra
racilelor societatii, de a sesiza abaterile de la norma. Caragiale consemneaza toate secvenţele rele ale
societăţii din care nu iartă nimic, aşa cum distingem dintr-o mărturisire: ,,simt enorm şi văd monstruos”.
Cu aceste trăiri, Caragiale pune în pagini verosimilul caricaturii spus cu greutate, făcând din satiră şi
ironie o ascuţită armă de luptă cu care a lovit în putregaiul societăţii fondate pe minciună, înşelătorie şi
jaf. Satira lui, critică a moravurilor, îndreptată împotriva corupţilor, va determina anumite „molii
intelectuale” - cum vor fi numite, „personalităţile” academice detractoare ale marelui critic. „Victimele”
sunt întotdeauna alese cu discernământ. El nu ironizează, nu satirizează cu scopul de a-i amuza pe
cei din jur, ci pentru îndreptarea nedreptăţilor societăţii contemporane.