O scrisoare pierdută, I. L.

Caragiale
Citat:

Lumea lui Caragiale e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi în
limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii râd, petrec și se bucură.[…] literatura sa e
tonică și plină de consolație astăzi. (Mihai Ralea, Lumea lui Caragiale, în ,,Adevărul literar și artistic”)

Specie literară: Comedia este specia genului dramatic, în proză sau în versuri, care provoacă râsul prin
surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situații neasteptate, având un final
fericit. Conflictul comediei presupune contrastul dintre aparență și esență. Personajele ei sunt inferioare în
privința însușirilor morale, a capacităților intelectuale sau a statutului social, iar valorile pentru care
acestea se înfruntă nu sunt valori autentice. Principala modalitate de realizare a comediei este categoria
comicului.

Comicul este categoria estetică ce vizează a atitudine umană manifestata nuanțată, de la zâmbet la râsul în
hohote. Sursa comicului a fost identificată in discrepanța dintre așteptare si acțiunea propriu-zisă, în contrastul
dinre aparență si realitate, neconcordanța între scop si mijloace. Cele mai cunoscute tipuri de comic sunt:
comicul de caractere, comicul de situație, comicul de moravuri, comicul de limbaj, comicul de nume.

Dramaturgia lui I. L. Caragiale cuprinde comediile: O noapte furtunoasă (1878), Conul Leonida față cu
reacțiunea (1879), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885) și o dramă – Năpasta (1890).

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia ,,O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este a treia dintre cele patru
scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic. Opera este o comedie de moravuri ce satirizează aspecte ale
societății contemporane autorului (farsa electorala din anul 1883), legate de lupta pentru putere, precum și
aspecte din viața de familie (triunghiul conjugal).

Tema operei o reprezintă degradarea vieții politice, sociale și private. Ea este particularizată prin surprinderea
unei bătălii electorale.

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul
oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei
anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din
partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în
schimbul serviciilor personale acordate. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de
Tipătescu- “dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de
serviciu face parte din “datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei
unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul
transmis este că rezultatul alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia
electoratului.

O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către Trahanache,
Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă.
Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia
dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei,
tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul
partidelor, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării interesului, scrisorile acuzatoare semnate
anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează tema piesei. Tot acum Trahanache scoate
la iveală şi plafonarea personajului principal-Ștefan Tipătescu- într-o situaţie inferioară capacităţilor sale,
subjugat voinţei unei femei ambiţioase.

Titlul operei, ,,O scrisoare pierdută”, pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa
luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului politic
,,o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării,
cât și repetabilittea ei (pierderile successive ale scrisorii).

Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu personaje de
la începutul piesei (autorul își numeste personajele – persoane, menționând numele si statutul social al
acestora) si didascaliile, singurele intervenții directe ale autorului în piesă (prin indicațiile scenice autorul face
recomandări cu privire la realizarea spectacolului – decor, vestimentație, mod de a vorbi, gesturile, mimica,
mișcarea actorilor; de asemenea, indicațille scenice devin adevărate fise de caracterizare directă sau indirectă).
Textul este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între
personaje.

În ceea ce priveste timpul si spațiul remarcăm plasarea actiunii ,,în capitala unui județ de munte, în zilele
noastre”, adică sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe opuse: reprezentantii
partidului aflat la putere ( prefectul Tipătescu, Zaharia Trahanache, soția acestuia, Zoe, Farfuridi,
Brânzovenescu, Pristanda) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, susținut de
colaboratorii săi: Ionescu, Popescu, preot, profesori. Conflictul secundar este constituit de Farfuridi și
Brânzovenescu, care se tem de posibila trădare a prefectului.

Incipitul este reprezentat de scena din actul I,(care reprezintă și expozițiunea) în care Pristanda si Tipătescu
citesc ziarul lui Cațavencu și vorbesc despre steagurile care ar fi trebuit să existe în oraș. Venirea lui
Trahanache cu vestea că adversarul lor politic deține o scrisoare de amor, scrisă de Tipatescu Zoei, constituie
intriga comediei. Acțiunea continua cu o altă numărare, a voturilor, cu o zi înainte de alegeri, în actul II. În
actul III, punctul culminant este reprezentat de anunțarea unui alt candidat, Agamemnon Dandanache, în
cadrul întrunirii electorale. Finalul (deznodământul), în actul IV, aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru
că scrisoarea pierdută ajunge la Zoe, iar Cațavencu se supune condițiilor ei. Atmosfera destinsă din final reface
starea inițială a personajelor , fară nicio modificare a statutului inițial.

Personajele acționează, stereotip, simplist, ca niste marionete lipsite de profunzime sufletească, fără a evolua
pe parcursul acțiunii, fără a suferi transformări psihologice (personaje ,,plate”). Personajele din comedie au
trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din
literatura română, personajele aparținând viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având
o dominantă de caracter si un repertoriu fix de trăsături. Criticul Pompiliu Constantinescu precizează în
articolul Comediile lui Caragiale nouă clase tipologice, dintre care urmatoarele pot fi identificate și în ,,O
scrisoare pierdută”: tipul încornoratului (Zaharia Trahanache), tipul don-juanului (Ştefan Tipătescu), tipul
demagogului (Nae Cațavencu, Agamemnon Dandanache), tipul cochetei si adulterinei (Zoe), tipul
cetațeanului (Cetățeanul Turmentat), tipul funcționarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda,
Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisoneurului (Pristanda).
În ceea ce privește mijloacele/ procedeele de caracterizare a personajelor, scriitorul depășeste cadrul
comediei clasice, având capacitatea de individualiza personajele, prin comportament, particularități de limbaj,
nume, dar și prin combinarea elementelor de statut social si psihologic. De exemplu, Trahanache este
încornoratul simpatic, dar si vanitosul înșelat și ticăitul. Zoe reprezintă tipul cochetei, al adulterinei, dar și al
femeii voluntare.

Sursele comicului sunt diverse și servesc intenția autorului de a satiriza defecte le omenesti puse în evidență
pe fundalul campaniei electorale.

Comicul de moravuri vizează viața de familie, triunghiul conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache, și viața

politică, șantajul, falsificarea listelor electorale.

Comicul de intenție este reprezentat de atitudinea autorului față de personajele sale. Caragiale este considerat
un autor obiectiv, dar lasă impresia că are uneori o atitudine duală față de personajele sale: râde, odată cu noi
de defectele acestora, dar le și salvează din marasmul moral în care le-a aruncat.

Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute : scrisoarea este pierdută și
găsită de mai multe ori, evoluția inversă a lui Cațavencu, confuziile lui Dandanache care nu stie sigur a cui
soție este Zoe.

Comicul de caracter reliefează defectele general-umane, pe care Caragiale le sancționează pin râs: demagogia
lui Cațavencu, prostia lui Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache.

Comicul de nume este o formă prin care autorul sugerează dominant de caracter, originea sau rolul persoanei
în desfășurarea evenimentelor: numele Trahanache provine de la cuvântul trahana, o cocă moale, ceea ce
sugerează că personajul este modelat de ,,enteres” sau de cei din jurul său.

Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă si se evidențiază incultura personajelor.

Trahanache își trădează originea grecească prin stâlcirea neologismelor: ,,soțietate”, ,,prințip”; ticul său
verbal ,,aveți puțintică răbdare” reflectă viclenia, el căutând să câștige timp pentru a rezolva problemele.
Pretinsa erudiție a lui Cațavencu este ,,trădată” de formularea principiilor sale: ,,Scopul scuză mijloacele, a
zis nemuritorul Gambetta!...”, de fapt Machiavelli. Pristanda, funcționar servil, aprobă mecanic afirmațile
sefilor prin ticul verbal ,,curat”, chiar si în asociații incompatibile: ,,curat murdar”.

Viziunea autorului asupra lumii este reprezentată de ideea că în spatele comicului se ascunde o fărâmă de
tragic. Exagerarea (,,simt enorm si văd monstrous”, spunea autorul), grotescul, lipsa de profunzime, lipsa
valoriloe existențiale a personajelor au făcut ca I. L. Caragiale să fie numit precursor al teatrului absurd.

,,O scrisoare pierdută” aduce în prim-plan drama societății românești conduse de o pleiadă de corupti și
ariviști, pe care autorul o satirizează cu virulență.