Eseu - Floare albastră

„Floare albastră” este o poezie lirică scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 aprilie 1873 în
revista Convorbiri literare.
Romantismul este o miscare artistica si literara din prima jumatate a secolului al XIX-lea,
apărută în spațiul european în contextul revoluțiilor burghezo-democratice, al luptei pentru
independență și libertate națională.
O primă trăsătură definitorie a curentului menționat, prezentă și în opera suport, este
formarea unei concepții lirico-filozofice cu ajutorul unor elemente naturale. Astfel, tematica
romantică este în strânsă relație cu tematica naturii, a organicului imperfect. Discursul liric e
organizat pe două planuri topografice ce simbolizează idei ale eului liric îndrăgostit: planul
cosmic și planul terestru, evidențiate prin motive relevante precum „stele”, „nori”, „ceruri” și
„pădure”, „balta”, „floare”.
În plus, imaginația este principiul fundamental al creației, tablourile descrise de vocea poetică
fiind ireale, o exprimare a dorințelor sale. Starea reprezintă efectul ipostazei visului, folosită
pentru a evada din real în ficțiune. Timpurile verbale folosite au o influență majoră în cazul de
față, rolul lor stilistic potrivindu-se cu atmosfera creată. În modul conjunctiv, cuplat împreună cu
viitorul popular, rezidă o mare încărcătură afectivă prin transpunerea acțiunii în forma unei
posibilități dezirabile.
Opera face parte din tema iubirii şi a naturii. Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă
într-o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a
iubirii, care se profilează într-un viitor nedefinit.
O primă imagine poetică semnificativă pentru tema poeziei este regăsită în primele trei strofe.
Aceasta exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o
lume metafizică, el fiind cufundat în stele, semnificând un portret al omului de geniu. EI
meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează
cultura, cunoaşterea, istoria „câmpiile Asire”, măreţia, tainele „piramidele-nvechite” şi geneza
Universului, „întunecata mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze
idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta,
iubite!”.
O altă imagine poetică regăsită in strofa a patra ilustrează monologul liric al eului poetic, în care
se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita
este „mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că ea spunea adevărul, se distinge o uşoară ironie
privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului
de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-
gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I.

Titlul poeziei este alcătuit din două sintagme “floare”, reprezentând efemeritatea,delicateţea şi
“albastru” sugerând infinitul cosmic dar şi aspiraţia.
Titlul este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre perfecţiune,
spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii sentimentului,
care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet. Poezia este organizată pe o serie de antiteze:
eternitate-efemeritate, abstract-concret, vis-realitate. Compoziţia romantică este realizată prin
alternarea celor două planuri, cel al poetului şi cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri
de existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte, infinite respectiv cea a concretului,
terestrului, trecătoare.
Prima secvență, cuprinzând strofele 1-3, conține reproșul fetei care simte lipsa iubitului din
relația lor. Încă din primele versuri, este subliniată natura reflexivă a băiatului, care, absorbit
fiind de propriile gânduri, uită să dea atenție fetei: “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n
ceruri ‘nalte?”. Această secvenţă cuprinde ideea caracterului trecător al tuturor amăgirilor
pământene şi eternitatea idealului cosmic.
Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se
accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este
„mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind
neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de
geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-
gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”, „eu”, „-mi”.
Secvenţa a treia cuprinde strofele 5-13 . În aceste strofe, dulce, ademenitoare şi vicleană, fata
încearcă să-şi atragă iubitul în lumea ei terestră. Astfel, ea îl invită să „coboare” într-un spaţiu
de minunată frumuseţe, ale cărui componente aparţin atât planului cosmic, cât şi celui terestru.
În secvenţa a patra tânărul rămâne singur, cu un dor infinit deoarece amăgirea iubirii durează
doar o clipă, iar la plecarea acesteia în urmă rămâne doar tristeţe. Coborât din „ceruri nalte” în
lumea amăgitoare, tânărul reface destinul luciferic al eroilor eminescieni, iar ultimul vers („Totuşi
este trist în lume”) exprimă o oboseală dilatată cosmic. Sentimentul nostalgic din primul vers al
strofei devinde durere sfăşietoare în versul al treilea, exprimată prin repetiţie şi exclamaţie.
Așadar, opera “Floare albastră” de Mihai Eminescu rămâne o creație reprezentativă atât pentru
viziunea asupra lumii a autorului, cât și pentru specia eternă a romanului social realist mitic.