Povestea lui Harap-Alb

De Ion Creanga

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai

literaturii române care s-a afirmat in cercul literar
„Junimea” în a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
este un scriitor realist, care a reușit să ridice proza
românească pe aceleași culmi pe care Eminescu
propulsase limba literară in poezie, valorificând
vorbirea omului simplu si ridicând-o la un nivel
neegalat până astăzi.
Basmul este specia genului epic în proză de
dimensiuni medii, în care personajele sunt înzestrate cu
puteri supranaturale, aflându-se într-o permanentă
luptă cu forțele răului, de obicei binele ieșind
învingător.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri
literare“, opera lui Ion Creangă intitulată “Povestea lui
Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel
popular prin: individualizarea personajelor prin limbaj,
îmbinarea armonioasă a modurilor de expunere și
originalitatea limbajului povestitorului humuleștean),
specie a genului epic în proză, pluriepisodică, în care
personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de
valori simbolice, iar lupta dintre bine şi rău se
finalizează de obicei cu victoria binelui.
Personajul literar reprezintă o instanță narativă
prin intermediul căreia scriitorul își exprimă în mod
indirect ideile, concepțiile în opera literară.
Harap-Alb este protagonistul basmului,
întruchipare a binelui, un erou lipsit de însușiri
supranaturale, fiind construit realist, ca o ființă
complexă, care învață din greșeli și progresează.
Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat. Mezinul
craiului este naiv, nu știe să distingă adevărul de
minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de
aparențe. Are nevoie de experiența vieții pentru a
dobândi înțelepciune.
Construcția personajului principal se desfășoară pe
trei planuri distincte.
Statutul social al eroului se modifică pe parcursul
acțiunii. Inițial, acesta este un fiu de crai, însă în
momentul coborârii în fântână, el se modifică
fundamental, devenind sluga antagonistului, sub
numele de Harap-Alb, fapt subliniat de fraza: „Și de azi
înainte eu o să fiu nepotul împăratului… iară tu sluga
mea”. Deznodământul basmului prezintă încă o
modificare de statut, când eroul moare, iar prin
renaștere își recapătă statutul de fiu de crai și
avansează pe plan social, devenind succesor al
Împăratului Verde.
Statutul psihologic este strâns legat de cel social,
acesta variind pe baza experienței dobândite. Inițial,
eroul manifestă o atitudine egoistă, impulsivă și
superficială, lucru reliefat din întâlnirea cu Sf. Duminică
și din încercarea de a găsi calul din tinerețea tatălui său.
În urma transformării lui în slugă, acesta evoluează
psihologic, devenind perseverent și sociabil, lucru care
îl ajută în demersurile și încercările sale, reușind să își
facă prieteni loiali. Conflictul său interior este
caracterizat de statutul omului care suferă pe nedrept,
dar care încearcă să rezolve această situație cu
mijloacele curajului și ale bunătății.
Statutul moral al eroului evoluează, de asemenea,
pe parcursul desfășurării acțiunii. Acesta este reliefat
prin intermediul trăsăturilor morale ale individului.
Inițial, acesta are atât calități, cât și defecte, precum
impulsivitatea sau naivitatea. Neascultarea sfatului
părintesc este, de asemenea, un semn al lipsei de
experiență și duce la căderea lui pe plan social, prin
acordarea de încredere spânului. Acest gest denotă și
incapacitatea personajului de a distinge minciuna de
adevăr sau esența de aparență, fapt ce subliniază lipsa
de experiență, necesară pentru obținerea înțelepciunii.
Calitățile eroului sunt evidențiate prin atitudinea lui
față de personaje, din care se remarcă bunătatea
sufletească, altruismul, curajul, demnitatea și
încrederea în sine.
Caracteristica fundamentală a protagonistului este
reprezentată de bunătatea sufletească, trăsătură
prezentată în secvențe narative sugestive.
O primă secvență reprezentativă care reflectă
bunătatea lui Harap-Alb este deghizarea Sfintei
Duminici într-o bătrână cerșetoare, care îi încearcă
sufletul bun lui Harap-Alb cerându-i un bănuț. Inițial,
acesta o respinge, fiind căzut pe gânduri și neștiind cum
o să acționeze mai departe, însă vorbele pe care Sfânta
Duminică i le va spune îl vor impresiona și îl vor face să-
i dăruiască acesteia un bănuț, demonstrându-și
bunătatea, care va fi răsplătită de Sfânta Duminică,
ajutându-l în probele pe care va trebui să le
îndeplinească.
„ ...mare norocire te aşteaptă. Puţin mai este şi ai
să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa
pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”). Prin
bănuţul da cerşetoarei, în grădina palatului, bunătatea
protagonistului este probată, iar el devine vrednic de a
fi ajutat, la rândul său.
O altă secvență narativă relevantă pentru
bunătatea lui Harap-Alb este scena întâlnirii cu
furnicile. Pe un pod, Harap-Alb întâlnește o nuntă de
furnici și, pentru a nu le omorî, trece prin apă călare,
riscând să se înece. „Dar mai bine să dau prin apă, cum
a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe
nevinovate”. Văzând aceasta, regina furnicilor îi dă
voinicului drept răsplată o aripă căreia să-i dea foc
atunci când va avea nevoie de ajutor. Această secvență
ilustrează calitatea înnăscută a lui Harap-Alb,
bunătatea, acesta ocrotind ființele ce îi apar în cale și
fiind răsplătit pentru acest act de mărinimie.
Trăsăturile personajului și evoluția acestuia pe
parcursul acțiunii pot fi puse în evidență prin analiza
elementelor de structură și compoziție.
Modalitățile de caracterizare reprezintă un
element de compoziție semnificativ în evoluția
protagonistului. Din caracterizarea directă, făcută de
narator, reiese una dintre trăsăturile dominante ale
eroului, naivitatea (condiție necesară inițierii) și lipsa de
experiență: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână”.
Caracterizarea făcută de celelalte personaje scoate în
evidență alte trăsături ale eroului. Sfânta Duminică îl
numește „luminate crăișor”, calul năzdrăvan i se
adresează cu „bunul meu tovarăș”, „dragul meu
stăpân”, în timp ce Spânul, arătându-și răutatea, îl
numește „fecior de om viclean”, „pui de viperă”. Prin
caracterizarea indirectă, care reiese din fapte, gesturi,
limbaj, vestimentație, relația cu alte personaje, sunt
scoase la iveală trăsături definitorii ale lui Harap-Alb:
naivitate (scena coborârii în fântână), milostenie
(întâlnirea cu Sfânta Duminică), bunătate (față de
furnici și de albine), curaj (probele Spânului și
împăratului Roș), prietenie (față de cei cinci tovarăși),
onestitate și responsabilitate (deși se îndrăgostește de
fata împăratului Roș, nu-i divulgă adevărata sa
identitate și respectă jurământul față de Spân).
Un alt element de structură și compoziție relevant
pentru construcția personajului este conflictul, acesta
este unul dublu, fiind vorba pe de-o parte de un conflict
general, specific basmului (Bine-Rău), iar pe de altă
parte de un conflict particular între Harap-Alb și Spân.
Conflictul începe în momentul întâlnirii celor doi atunci
când fiul craiului este păcălit de Spân care îi cere să
devină sclavul lui. Evoluția conflictului se bazează pe
toate probele la care este supus Harap-Alb, menite să îl
aducă la decădere, dar care, în ciuda așteptărilor, îl fac
mai puternic. Conflictul se finalizează într-un mod
pozitiv, deoarece Harap-Alb, deși este decapitat de
Spân, este apoi readus la viață de fata împaratului Roș,
iar Spânul sfârșește prin a fi omorât de calul lui Harap-
Alb.
Protagonistul basmului, Harap-Alb, nu reprezintă
doar tipul voinicului, precum Făt-Frumos în basmele
populare, ci este un erou vrednic, construit realist,
înfățișat în evoluție: de la naivitate la înțelepciune, de
la fiu de crai la împărat.