Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularităţi ale unui

roman REALIST DE TIP OBIECTIV/BALZACIAN/interbelic studiat.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului studiat într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
BAREM:
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului studiat într-o perioadă,
într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică 6 puncte
· precizarea perioadei, curentului cultural/literar, orientării tematice – 2 puncte
· numirea a două trăsături ale perioadei, curentului cultural/literar sau ale orientării tematice
precizate – 2 x 1 punct = 2 puncte
· evidențierea celor două trăsături, prin valorificarea textului – 2 x 1 punct = 2 puncte

Procesul artistic este constituit dintr-o succesiune de etape în care creatorul porneşte
având ca resurse propriile-i gânduri, cuvintele şi devine oglindirea viziunii sale. Astfel, ia
formă creaţia, transpunerea fizică a unei idei ce figurează ca o punte dintre creator, univers şi
alţi apartenenţi ai săi. Creația literară este Cenușăreasca din poveste care, spre deosebirile de
surorile ei fericite nu și-a găsit libertatea, adevărata libertate, în viziunea exegetului Eugen
Lovinescu.
G. Călinescu este un reprezentant al epocii interbelice, perioadă ce va sta la
confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa românească" a lui
Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea" lui Nechifor Crainic şi a modernismului promovat de revista
„Sburătorul" şi de cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu. Sub semnul acestor direcţii
impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă" şi „Mutaţia valorilor estetice”, se vor
remarca în această perioadă Camil Petrescu, G.Călinescu, Liviu Rebreanu. Integrându-se
realismului, ideologie ce presupune reflectarea în operă a viziunii despre lume a autorului,
G.Călinescu este un iniţiator al romanului realist modern.
Romanul „Enigma Otiliei” ilustrează astfel cu succes încadrarea estetică în realism,
scriitorul fixând clar spaţiul şi timpul, lumea fiind prezentată aşa cum este, diegeza
construind o monografie a burgheziei bucureştene din prima decadă a secolului al XX-lea.
„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece”, Felix Sima, un
tânăr de optsprezece ani, absolvent al Liceului Internat, soseşte de la Iaşi, pe strada Antim din
Bucureşti, acasă la Costache Giurgiuveanu.
O altă trăsătură care face posibilă încadrarea romanului în sfera realistă se datorează
descrierii balzaciene, care se bazează pe teoria determinismului ambiental, personajele fiind
caracterizate prin mediul în care trăiesc. Prima descriere balzaciană din roman este cea a
caselor de pe strada Antim. Detaliul „nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea
cat superior” traduce lipsa de aspiraţii intelectuale ale personajelor – Titi, Aurica, Aglae,
aserţiunea „mărimea neobişnuită a ferestrelor în raport cu forma scundă a clădirilor”
ilustrează contrastul dintre ceea ce vor să pară unele personaje şi ceea ce sunt în realitate,
„amestecul de frotoane grecești şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit” sugerează
zgârcenia lui moş Costache. Descrierea camerei Otiliei, a casei familiei Tulea şi a lui
Pascalopol sunt alte secvenţe descriptive caracterizatoare din roman.
Nelipsită din încadrarea romanului în realism este și tipologia personajelor. Acestea
„fac concurenţă stării civile” în viziunea lui Balzac, reprezentând nişte tipologii: tipul
parvenitului este reprezentat de Stănică, „baba absolută fără cusur în rău” este Aglae, fata
bătrână este Aurica, studentul sărac este Weissmann, „dementul senil“ este Simion Tulea,
„imbecilul placid” este Titi, demimondena este Georgeta, toate acestea fiind personaje plate,
statice sau bidimensionale. Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului
întruchipând avarul. Spre deosebire de ceilalţi avari din literatură, precum Harpagon din
„Avarul” lui Molière, Felix Grandet din romanul „Eugènie Grandet” de Balzac, Costache
Giurgiuveanu nu este dezumanizat din cauza patimei pentru bani, Călinescu însuşi opinând că
a reusit să realizeze mai degrabă un zgârcit.
– comentarea a două secvențe relevante pentru tema romanului studiat;
BAREM:
– comentarea a două secvențe relevante pentru tema romanului studiat 6 puncte
· precizarea temei – 2 puncte;
· comentarea oricăror două secvențe relevante pentru tema romanului ales – 2 x 2 puncte = 4
puncte
(comentarea secvenţei – 2 puncte; tendința de rezumare – 1 punct)

Tema este una socială, în descendenţă balzaciană, dominată de ideea banului – „zeul
la care se închină toţi”- Balzac, opera ilustrând viaţa burgheziei bucureştene la începutul
secolului al XX-lea, construită pe false criterii axiologice: omul este judecat după avere,
căsătoria fiind un contract social. Se afirmă şi tema iubirii, a avariţiei, a paternităţii.
O primă secvență relevantă pentru tema romanului călinescian este cea în care
Costache Giurgiuveanu, deținătorul averii pune în aplicare anumite planuri pentru protejarea
Otiliei, fiica lui adoptivă, rămasă de la cea de-a doua soție care decedase. El începe să
construiască o casă pentru aceasta din materialele provenite din demolări. Deși amână
adoptarea sa, de dragul banilor, instinctul paternității îl determină pe avar să se gândească la
viitorul și fericirea fiicei lui.
 O altă scenă semnificativă pentru reliefarea temei sociale este chiar scena morții lui
Giurgiuveanu, care este provocată, în cele din urmă, de Stănică Rațiu. Urmărind să parvină,
acesta îi fură bătrânului banii de sub saltea, în momentul în care bolnav fiind, nu avea nicio
putere.
Cea din urmă secvență narativă semnificativă pentru ideatica romanului poate fi
considerată cea a jocului de table din primul capitol. Aceasta dezvăluie tipologiile de
personaje și prefigurează conflictele majore ale universului romanesc. La intrarea în încăpere,
Felix face cunoștință cu cele trei personaje aflate la masă. Întocmai ca la Balzac, George
Călinescu recurge la prezentarea vestimentației, care devine definitorie pentru trăsăturile de
caracter ale personajelor. Primul cu care băiatul face cunoștință este Leonida Pascalopol.
Stilul său vestimentar îi trădează eleganța, rafinamentul. Apoi, Felix o cunoaște pe Aglae
Tulea, coafura japoneză a acesteia reliefează predispoziția spre imitație, ipocrizia, la fel cum
buzele subțiri sunt un semn al malițiozității femeii. Aurica este fata bătrână. Prezentarea celor
două personaje, Aglae si Simion Tulea avertizează asupra autorității feminine în cadrul
acestei familii: Aglae poartă la brâu, la fel ca bărbații, un ceas prins cu lanț, în vreme ce
Simion, cu broboada pe spate, brodează la etamină. Scena poate fi considerată și o secvență
de perspectivă finalistă. Gestul lui Pascalopol care-i oferă Otiliei inelul prefigurează căsătoria
celor doi din final, ce are rol de prolepsă.
– analiza a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru
romanul studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice,
limbaj etc.).
BAREM:
− câte 3 puncte pentru analiza oricăror două componente de structură, de compoziție şi de
limbaj
semnificative pentru romanul studiat 2 x 3 puncte = 6 puncte
· analiza fiecărei componente, justificând relevanța acesteia pentru romanul ales – 3 puncte
· analiza fiecărei componente, fără justificarea relevanţei acesteia – 2 puncte
· abordarea schematică, fără justificarea relevanței – 1 punct

Un prim element de structură, de compoziţie şi de limbaj al textului

călinescian studiat, pentru textul narativ se datorează conflictului, văzut ca un element
ordonator al compoziţiei romaneşti. Acesta se manifestă la nivelul diegezei, ca motor al
desfăşurării evenimentelor. Se încadrează în următoarea dihotomie : manifest ce include
conflictul interior din conştiinţa personajului, între principii şi/sau sentimente contradictorii,
exterior între două personaje, individ şi societate şi conflictul latent care persistă mocnit, în
subsidiar. La nivelul romanului luat în discuţie, lectorul decriptează conflictul dominant, cel
exterior-manifest dintre Aglae Tulea şi Otilia Mărculescu ori Simion Tulea, succesoral în
jurul averii lui moş Costache, erotic, între Pascalopol şi Felix Sima, dar şi cel interior, plasat
la nivelul trăilor lăuntrice ale Otiliei.
Un alt element de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificativ pentru romanul
studiat este diegeza. Incipitul de tip captatio benvolentiae corespunde expozițiunii prin
viziunea în formă de pâlnie, fiind descris Bucureștiul într-o seară de iulie 1909, urmat de
strada Antim si casele aferente, până la imobilul lui Costache Giurgiuveanu. În casa tutorelui
său, tânărul o va cunoaşte pe Otilia şi pe toţi ceilalţi care se aflau în jurul unei mese rotunde
jucând cărţi şi table. Desfăşurarea acţiunii este integrată mai multor planuri narative. Felix se
oferă să-l mediteze pe Titi Tulea, fiul lui Simion şi al Aglaei, care la douăzeci şi doi de ani nu
terminase încă liceul, dar colaborarea nu durează niciodată mult. Olimpia, fata cea mare a
Aglaei, trăieşte în concubinaj cu Stănică Raţiu, un avocat care nu profesează din comoditate.
După ce devin părinţi, Simion îi dă fiicei sale casa promisă şi cei doi se căsătoresc, însă
copilul de două luni este uitat cu desăvârşire şi moare. Într-un alt plan narativ Leonida
Pascalopol, un moşier bogat, vine zilnic în casa lui Giurgiuveanu pentru a o vedea zilnic pe
Otilia. In acelaşi timp Felix se îndrăgosteşte de Otilia şi îi reproşează acesteia familiaritatea
excesivă pe care i-o acordă moşierului. Timpul petrecut de Felix şi Otlia la moşia din
Bărăgan a lui Pascalopol face ca iubirea tânărului să devină din ce în ce mai puternică, dar
fata îl sfătuieşte să nu se gândească la iubire înainte de a-şi face o carieră. Reveniţi la
Bucuresti, Felix se înscrie la Facultatea de Medicină. Costache amână la nesfârşit să o înfieze
pe Otilia şi să-i deschidă un cont în bancă. Otilia pleacă brusc cu Pascalopol la Paris, spre
invidia Auricăi, o altă fiică a Agalei, fată bătrână prin vocaţie. Între timp, Stănică îi face
cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o curtezană, cu care are o relaţie amoroasă, iar în familia
Tulea, Simion este internat la un sanatoriu de boli nervoase unde este definitiv abandonat.
După întoarcerea Otiliei şi a lui Pascalopol, moş Costache suferă un atac cerebral nu foarte
violent, dar care mobilizează pe membrii clanului Tulea care aşteaptă de mult moartea
bătrânului. Acest moment poate fi considerat un punct culminant al diegezei. Giurgiuveanu
îşi revine, însă urmează o a doua cădere. Stănică, determinând-o pe Otilia să plece în oraş,
intră în camera bolnavului şi îl devalizează, întâmplare fatală pentru bătrân, integrând
deznodământul. Imediat sosesc Aglae şi ceilalţi, dar eforturile lor de găsire a banilor eşuează,
evident. Stănică o va părăsi pe Olimpia nemaiavând nevoie de ea, iar Otilia îi explică lui
Felix că este prea tânăr pentru ea, dar vrea să-i demonstreze în absenţa unor acte iubirea ei,
acesta respectând-o prea mult pentru a face acest lucru. A doua zi pleacă la Paris cu
Pascalopol. Finalul romanului consemnează în epilog destinele personajelor: Otilia se
căsătoreşte cu Pascalopol şi ulterior devine soţia unui conte, Felix ajunge profesor universitar
şi are o căsătorie fericită, Stănică Raţiu se însoară cu Georgeta şi devine proprietarul unui
bloc de locuinţe. Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, acesta arătându-i o fotografie a
Otiliei, dar acea femeie frumoasă nu era fata nebunatică pe care o ştia Felix, epicul rămânând
aici deschis în privinţa destinului Otiliei. Finalul romanului este construit însă simetric pentru
a închide rotund opera. Felix doreşte să vadă casa lui moş Costache pe care o găseşte
părăginită, năpădită de scaieţi, abandonată. Din punct de vedere naratologic finalul este
închis, ultimul punct în acest plan al romanului balzacian fiind astfel atins.
Relaţiile temporale și spațiale sunt nelipsite prin lexeme precum: București, Paris,
Bărăgan, alături de indici temporali: iulie 1909, într-o dimineață etc. ceea ce conferă
veridicitate universului textual.
Sunt de punctat și tehnicile narative dominante: tehnica detaliului, evidenţiată încă din
incipitul romanului prin descrierea elementelor arhitecturale şi prezentarea trăsăturilor
morale şi fizice ale personajului. O altă tehnică utilizată este cea a reflectării poliedrice,
personajul Otilia beneficiind de un portret realizat în oglinzi paralele prin părerile celorlalţi
despre ea. Acţiunea romanului se deschide şi se închide cu imaginea locuinţei lui Costache
Giurgiuveanu, văzută prin ochii lui Felix, aspect ce evidenţiază simetria romanului. Discursul
epic se desfăşoară astfel pe două planuri care interferează: evoluţia lui Felix, validând opera
ca un „bildungsroman” şi moştenirea lui moş Costache.
O condiţie „sine qua non” a viziunii obiective asupra lumii a autorului este însă modul
de elaborare a discursului narativ care are ca trăsătură definitorie perspectiva heterodiegetică
cu narator „demiurg”, adică heterodiegetic, extradiegetic – nefiind implicat în diegeză,
omniscient şi, uneori omniprezent, el prezentând fapte desfăşurate în locuri diferite în acelaşi
timp. Naraţiunea se realizează la persoana a treia, tiparul este auctorial, naratorul creând
impresia cunoaşterii deznodămânutului, focalizarea fiind dominant neutră, naratorul
cunoscând mai mult decât orice personaj. Stilul se caracterizează prin precizia observaţiei şi a
notaţiei, naraţiunea este împletită cu descrierea, caracterul scenic al unor secvenţe punctând
densitatea dramatică.
Comunicarea narativă se bazează pe interdependenţa instanţelor sale definitorii,
acestea fiind autorul, naratorul, naratarul şi personajele. Autorul concret, creatorul real al
operei literare, George Călinescu, adresează, ca destinator, un mesaj literar cititorului concret,
care funcţionează ca destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul concret sunt personalităţi
istorice şi biografice, ce nu aparţin operei literare, însă se situează în lumea reală unde ele
duc, independent de textul literar, o viaţă autonomă. Cea mai importantă instanţă narativă este
naratorul, adică „fiinţa de hârtie” care îşi asumă actul narării. În acest text, naratorul este unul
heterodiegetic, deoarece narează la persoana III, dovadă fiind verbele este, spune, auctorial,
deoarece (+-) narând retrospectiv, cunoaşte toate amănuntele istoriei povestite, extradiegetic,
pentru că nu este implicat ca personaj, omniscient, căci cunoaşte toate amănuntele despre
diegeză şi personaje.
Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, scriitorul nu moare niciodată, moare omul, dar
rămâne opera sa ce dăinuie în pariul cu Timpul./Mircea Cărtărescu are dreptate când afirmă
că acest roman este de fapt „un metaroman”,deoarece, depăşind balzacianismul, această operă
anticipează romanul postmodern, contemporan.

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularităţi de

construcţie a unui personaj dintr-un roman aparținând lui G.Călinescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
BAREM:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, din romanul studiat
6 puncte
· prezentare adecvată şi nuanţată – 6 puncte
· prezentare ezitantă – 3 puncte
· prezentare schematică sau superficială – 1 punct

Procesul artistic este constituit dintr-o succesiune de etape în care creatorul porneşte
având ca resurse propriile-i gânduri, cuvintele şi devine oglindirea viziunii sale. Astfel, ia
formă creaţia, transpunerea fizică a unei idei ce figurează ca o punte dintre creator, univers şi
alţi apartenenţi ai săi.

Personajul literar este „fiinţă de hârtie specifică lumii ficţiunii” în viziunea lui Roland
Barthes, purtătorul de semnificaţie a mesajului transmis, rotiţa care pune în mişcare
mecanismul universului ficţional.
Opera literară luată spre discuţie este Enigma Otiliei, aparţinând lui G.Călinescu.
Acesta e un reprezentant al epocii interbelice, perioadă ce va sta la confluenţa benefică a
tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa românească" a lui Garabet Ibrăileanu şi
„Gândirea" lui Nechifor Crainic şi a modernismului promovat de revista „Sburătorul" şi de
cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu. Sub semnul acestor direcţii impuse de E.
Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă" şi „Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în
această perioadă Camil Petrescu, G.Călinescu, Liviu Rebreanu. Integrându-se realismului,
ideologie ce presupune reflectarea în operă a viziunii despre lume a autorului, G.Călinescu
este un iniţiator al romanului realist modern. Romanul „Enigma Otiliei ”ilustrează astfel cu
succes încadrarea estetică în realism, scriitorul preocupat de cronotop, tipologia personajelor,
obiectivitatea narării și descrierea balzaciană.
Personajul luat spre analiză este Otilia Mărculescu. Ținând seama de statutul social,
aceasta este orfană, fiica adoptivă a lui moș Costache Giurgiuveanu, studentă la Conservator,
înzestrată aşa cum afirmă Pascalopol cu un temperament de artistă care simte nevoia luxului
şi a schimbării. În ciuda iubirii neasemuite a personajelor Costache, Felix şi Pascalopol,
Otilia deţine un statut social precar, trăind drama solitudinii şi a incertitudinii viitorului. După
exitusul lui Giurgiuveanu, aceasta va fi alungată din casa sa de către Aglae şi e nevoită să
accepte protecţia lui Pascalopol, cel ce i-a purtat necontenit de grijă, căsătorindu-se cu el. În
ceea ce privește statutul psihologic al personajului în discuție, acesta se datorează conflictului
interior dat de iubirea adolescentină și cea care-i conferă stabilitate familială, alături de
procesul devenirii eroinei care este urmărit atât din perspectiva auctorială, cât şi din cea
nemediată a faptelor, a conduitei, a limbajului şi a gândirii sale. Aceste aspecte îi
demonstrează enigma în care e învăluită, naratorul refuzând să utilizeze ca tehnică narativă
monologul interior ori stilul indirect liber, tocmai pentru a-i urmări exclusiv manifestările
exterioare. Cel din urmă statut, moral, ilustrează faptul că nu știrbește legile moralității,
alegând să nu-i afecteze viitorul profesional al lui Felix şi a renunţa la orice poveste de iubire
cu acesta.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două scene/secvenţe comentate;

BAREM:
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, prin două scene/secvenţe comentate 6 puncte
· menţionarea oricărei trăsături a personajului ales – 2 puncte
· ilustrarea trăsăturii menţionate prin două scene/secvenţe comentate – 2 x 2 puncte = 4
puncte
(ilustrarea trăsăturii printr-o scenă/secvenţă comentată – 2 puncte; simpla numire a unei
scene/secvenţe sau tendinţa de rezumare – 1 punct)
 Ca orice alt personaj literar, acesta este construit pe baza a doi parametri: instanţa
narativă şi referentul uman. Privit ca instanţă narativă, adică din punctul de vedere al
încadrării estetice, Otilia este personaj principal, datorită ocurenţei în discursul narativ,
central, graţie rolului în transmiterea mesajului operei, protagonist, ea centrând diegeza,
tridimensional, conform taxonomiei lui Booth în Retorica romanului, corespunzându-i la
Forster în Aspecte ale romanului, personajul rotund, deoarece evoluează pe parcursul operei,
eponim, numele său fiind inclus în titlul operei.
Ca referent uman, adică fiinţa pe care o imaginează, Otilia beneficiază de
prosopografie, realizată direct de către narator: „Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte
albaştri”, în „trupul subţiratic”..„era o mare libertate de mişcări”. Pentru conturarea
portretului moral al Otiliei, naratorul uzitează o serie de tehnici cum ar fi: cea a oglinzilor
paralele, a pluralităţii punctelor de vedere, a basoreliefului. Ethopeea o evidenţiază pe Otilia
ca personajul cel mai spectaculos al romanului. Beneficiază de caracterizare directă din
aserţiunile lui Felix „Otilia e foarte frumoasă şi apoi e cultă şi talentată ”, ale moşierului „ Ea
nu a avut niciodată ideea că e curtezană”, ale lui Weissmann „Domnişoara Otilia trebuie să
fie foarte inteligentă ”, ale Aglaei, care o considera o femeie uşoară „Fete ca ea pentru asta
sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie”, ea însăși caracterizându-se ca fiind „zăpăcită,
nu știu ce vreau”. Însuși Călinescu afirmă despre ea „Otilia c'est moi, e fondul meu de
ingenuitate și copilărie, tipizarea mea fundamentală în ipostază feminină".
Încă din primele secvențe ale operei, prin caracterizarea indirectă, lectorul observă ca
trăsătură dominantă a personajului, inteligența.
O secvență narativă relevantă pentru trăsătura aleasă este cea a camerei sale care o
definește balzacian „o masă de toaletă, trei oglinzi mobile […] un scaun rotativ pentru pian”,
elemente ce simbolizează firea ei imprevizibilă. Faptele o dezvăluie altruistă, grijulie față de
cei apropiai şi chiar faţă de adversari. Îmbrăcămintea o arată doritoare de lux, dar şi cu bun
gust. Otilia Mărculescu ilustrează în mod strălucit acea „rezervă bogată de material sufletesc”
– G. Călinescu, care face din femei centrul atracţiei celor din jur.
Această trăsătură este completată și prin scena în care Otilia stă în camera lui Felix în
noaptea de dinaintea plecării definitive a personajului eponim. Felix primeşte şansa de a
dovedi că o iubeşte pe fată mai presus de orice şi că nu poate trăi fără ea. Testul la care e
supus nu este înţeles de către tânăr, aşa că, a doua zi dimineaţă, constată că Otilia a plecat, iar
peste două săptămâni primeşte de la ea o carte poştală în care îşi motivează gestul: cine a
fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele
lui viitor.
– analiza a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru
romanul
studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici
narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
BAREM:
− câte 3 puncte pentru analiza oricăror două componente de structură, de compoziție şi de
limbaj
semnificative pentru romanul studiat 2 x 3 puncte = 6 puncte
· analiza fiecărei componente, justificând relevanța acesteia pentru romanul ales – 3 puncte
· analiza fiecărei componente, fără justificarea relevanţei acesteia – 2 puncte
· abordarea schematică, fără justificarea relevanței – 1 punct

Un prim element de structură, de compoziţie şi de limbaj al textului narativ

studiat, pentru construcţia personajului se datorează conflictului, văzut ca un element
ordonator al compoziţiei romaneşti. Acesta se manifestă la nivelul diegezei, camotor al
desfăşurării evenimentelor. Se încadrează în următoarea dihotomie : manifest ceinclude
conflictul interior din conştiinţa personajului, între principii şi/sau sentimente contradictorii,
exterior între două personaje, individ şi societate şi conflictul latent carepersistă mocnit, în
subsidiar. La nivelul romanului luat în discuţie, lectorul decriptează conflictul dominant, cel
exterior-manifest dintre Aglae Tulea şi Otilia Mărculescu ori Simion Tulea, succesoral în
jurul averii lui moş Costache, erotic, între Pascalopol şi Felix Sima, dar şi cel interior, plasat
la nivelul trăirolor lăuntrice ale Otiliei din cauza întârzierii soțului său.
Un alt element de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificativ pentru romanul
studiat este diegeza. Incipitul de tip captatio benvolentiae corespunde expozițiunii prin
viziunea în formă de pâlnie, fiind descris Bucureștiul într-o seară de iulie 1909, urmat de
strada Antim si casele aferente, până la imobilul lui Costache Giurgiuveanu. În casa tutorelui
său, tânărul o va cunoaşte pe Otilia şi pe toţi ceilalţi care se aflau în jurul unei mese rotunde
jucând cărţi şi table. Desfăşurarea acţiunii este integrată mai multor planuri narative. Felix se
oferă să-l mediteze pe Titi Tulea, fiul lui Simion şi al Aglaei, care la douăzeci şi doi de ani nu
terminase încă liceul, dar colaborarea nu durează niciodată mult. Olimpia, fata cea mare a
Aglaei, trăieşte în concubinaj cu Stănică Raţiu, un avocat care nu profesează din comoditate.
După ce devin părinţi, Simion îi dă fiicei sale casa promisă şi cei doi se căsătoresc, însă
copilul de două luni este uitat cu desăvârşire şi moare. Într-un alt plan narativ Leonida
Pascalopol, un moşier bogat, vine zilnic în casa lui Giurgiuveanu pentru a o vedea zilnic pe
Otilia. In acelaşi timp Felix se îndrăgosteşte de Otilia şi îi reproşează acesteia familiaritatea
excesivă pe care i-o acordă moşierului. Timpul petrecut de Felix şi Otlia la moşia din
Bărăgan a lui Pascalopol face ca iubirea tânărului să devină din ce în ce mai puternică, dar
fata îl sfătuieşte să nu se gândească la iubire înainte de a-şi face o carieră. Reveniţi la
Bucuresti, Felix se înscrie la Facultatea de Medicină. Costache amână la nesfârşit să o înfieze
pe Otilia şi să-i deschidă un cont în bancă. Otilia pleacă brusc cu Pascalopol la Paris, spre
invidia Auricăi, o altă fiică a Agalei, fată bătrână prin vocaţie. Între timp, Stănică îi face
cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o curtezană, cu care are o relaţie amoroasă, iar în familia
Tulea, Simion este internat la un sanatoriu de boli nervoase unde este definitiv abandonat.
După întoarcerea Otiliei şi a lui Pascalopol, moş Costache suferă un atac cerebral nu foarte
violent, dar care mobilizează pe membrii clanului Tulea care aşteaptă de mult moartea
bătrânului. Acest moment poate fi considerat un punct culminant al diegezei. Giurgiuveanu
îşi revine, însă urmează o a doua cădere. Stănică, determinând-o pe Otilia să plece în oraş,
intră în camera bolnavului şi îl devalizează, întâmplare fatală pentru bătrân, integrând
deznodământul. Imediat sosesc Aglae şi ceilalţi, dar eforturile lor de găsire a banilor eşuează,
evident. Stănică o va părăsi pe Olimpia nemaiavând nevoie de ea, iar Otilia îi explică lui
Felix că este prea tânăr pentru ea, dar vrea să-i demonstreze în absenţa unor acte iubirea ei,
acesta respectând-o prea mult pentru a face acest lucru. A doua zi pleacă la Paris cu
Pascalopol. Finalul romanului consemnează în epilog destinele personajelor: Otilia se
căsătoreşte cu Pascalopol şi ulterior devine soţia unui conte, Felix ajunge profesor universitar
şi are o căsătorie fericită, Stănică Raţiu se însoară cu Georgeta şi devine proprietarul unui
bloc de locuinţe. Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, acesta arătându-i o fotografie a
Otiliei, dar acea femeie frumoasă nu era fata nebunatică pe care o ştia Felix, epicul rămânând
aici deschis în privinţa destinului Otiliei. Finalul romanului este construit însă simetric pentru
a închide rotund opera. Felix doreşte să vadă casa lui moş Costache pe care o găseşte
părăginită, năpădită de scaieţi, abandonată. Din punct de vedere naratologic finalul este
închis, ultimul punct în acest plan al romanului balzacian fiind astfel atins.
Relaţiile temporale și spațiale sunt nelipsite prin lexeme precum: București, Paris,
Bărăgan, alături de indici temporali: iulie 1909, într-o dimineață etc.
Sunt de punctat și tehnicile narative dominante: tehnica detaliului, evidenţiată încă din
incipitul romanului prin descrierea elementelor arhitecturale şi prezentarea trăsăturilor
morale şi fizice ale personajului. O altă tehnică utilizată este cea a reflectarii poliedrice,
personajul Otilia beneficiind de un portret realizat în oglinzi paralele prin părerile celorlalţi
despre ea. Acţiunea romanului se deschide şi se inchide cu imaginea locuinţei lui Costache
Giurgiuveanu, văzută prin ochii lui Felix, aspect ce evidenţiază simetria romanului. Discursul
epic se desfăşoara astfel pe două planuri care interfereaza: evoluţia lui Felix, validând opera
ca un „bildungsroman” şi moştenirea lui moş Costache.
O condiţie „sine qua non” a viziunii obiective asupra lumii a autorului este însă modul
de elaborare a discursului narativ care are ca trăsătură definitorie perspectiva heterodiegetică
cu narator „demiurg”, adică heterodiegetic, extradiegetic – nefiind implicat în diegeză,
omniscient şi, uneori omniprezent, el prezentând fapte desfăşurate în locuri diferite în acelaşi
timp. Naraţiunea se realizează la persoana a treia, tiparul este auctorial, naratorul creând
impresia cunoaşterii deznodămânutului, focalizarea fiind dominant neutră, naratorul
cunoscând mai mult decât orice personaj. Stilul se caracterizează prin precizia observaţiei şi a
notaţiei, naraţiunea este împletită cu descrierea, caracterul scenic al unor secvenţe punctând
densitatea dramatică.
Comunicarea narativă se bazează pe interdependenţa instanţelor sale definitorii,
acestea fiind autorul, naratorul, naratarul şi personajele. Autorul concret, creatorul real al
operei literare, adresează, ca destinator, un mesaj literar cititorului concret, care funcţionează
ca destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul concret sunt personalităţi istorice şi
biografice, ce nu aparţin operei literare, însă se situează în lumea reală unde ele duc,
independent de textul literar, o viaţă autonomă.Cea mai importantă instanţă narativă este
naratorul, adică „fiinţa de hârtie” care îşi asumă actul narării. În acest text naratorul este
unul /heterodiegetic, deoarece narează la persoana III, dovadă fiind verbele înaintează, trece,
auctorial, deoarece (+-) narând retrospectiv, cunoaşte toate amănuntele istoriei povestite
extradiegetic, deoarece nu este implicat ca personaj, omniscient, deoarece cunoaşte toate
amănuntele despre diegeză şi personaje. Autorul concret, creatorul real al operei literare,
adresează, ca destinator, un mesaj literar cititorului concret, care funcţionează ca
destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul concret sunt personalităţi istorice şi biografice,
ce nu aparţin operei literare, însă se situează în lumea reală unde ele duc, independent de
textul literar, o viaţă autonomă. Cititorul concret este orice lector prezumtiv al operei sale.
Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, scriitorul nu moare niciodată, moare omul, dar
rămâne opera sa ce dăinuie în pariul cu Timpul./Mircea Cărtărescu are dreptate când afirmă
că acest roman este de fapt „un metaroman”,deoarece, depăşind balzacianismul, această operă
anticipează romanul postmodern, contemporan.