Baltagul de Mihail Sadoveanu – relația dintre două personaje

Mihail Sadoveanu sau „Ștefan cel Mare al literaturii române” (G. Călinescu) este un scriitor
reprezentativ din perioada interbelică, alături de Liviu Rebreanu, George Călinescu, Camil Petrescu, fiind
considerat cel mai prolific scriitor al literaturii române.
Baltagul a apărut în 1930, fiind considerată o operă reprezentativă pentru universul creației sale.
În cadrul acestui roman, personajele reprezintă o oglindire a lumii rurale românești, văzută prin ochii
autorului. Relația protagonistei, Vitoria Lipan, cu fiul său, Gheorghiță este deosebit de reprezentativă și
contribuie la definirea întregii opere drept „roman inițiatic”. Relațiile dintre Vitoria și Gheorghiță sunt evidențiate
de marile teme sadoveniene dezvoltate în roman: viața păstorilor, natura, mitrile, Acțiunea reflectă arhitectura
complexă a operei, generată de parcurgerea drumului de reconstituire a faptelor care au dus la moartea lui
Nechifor Lipan.
• prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. pentru fiecare personaj;
Din punct de vedere social, cele două personaje întruchipează tipologii umane, reprezentative pentru
universul rural: Vitoria este țăranca de la munte, iar Gheorghiță este adolescentul naiv, a cărui preocupare este
oieritul, cunoaște carte, călătorește cu trenul, înseamnă oile în condică, spre mirarea baciului Alexa. Familia
Lipan este una de tip patriarhal în care bărbatul este cel care face legea, iar femeia veghează la respectarea ei.
Absența lui Nechifor Lipan este resimțită de Vitoria ca un dezechilibru. În acest scop, femeia încearcă să-l
conștientizeze și pe Gheorghiță de importanța călătoriei, de faptul că el urmează să devină capul familiei. Această
mentalitate patriarhală se evidențiază în relația pe care mama o are cu cei doi copii ai săi: dacă față de Minodora
este mai restrictivă, în raport cu Gheorghiță este mai permisivă.
Gheorghiță, fiul Vitoriei și al lui Nechifor, este un personaj secundar în roman, care întruchipează mentalitatea
generației tinere, fiind atras de noutăți și având preocupări similare cu tinerii de vârsta lui.
Sub aspect psihologic, Vitoria Lipan se încadrează în categoria „sufletelor tari ale literaturii române”.
Deși sufletul său plânge de durere, femeia dă dovadă de stăpânire de sine. Caracter puternic, ea reușește să-și
ducă la îndeplinire scopul: acela de a afla adevărul despre moartea soțului. Personajul feminin are o inteligență
nativă, astfel încât reușește să se adapteze cu ușurință la legile noii lumi cu care intră în contact. Intuiește ce se
află în sufletele oamenilor, îi descoase pentru a obține informațiile de care are nevoie. Această intuiție a femeii îl
uimește pe naivul Gheorghiță care spune despre ea că „Mama asta trebuie să fie vreo fermecătoare pentru că
poate citi gândurile omului”. De fapt, ea însăși își evidențiază această capacitate în momentul în care i se
adresează fiului: „Eu te pot citi pe tine, măcar că nu știu carte”. Așadar, Vitoria Lipan se constituie într-un
adevărat model pentru tânărul neinițiat. Gheorghiță este un adolescent aflat la începutul vieții sale, neinițiat și
împărțit între două modalități de existență diferite: este preocupat de civilizația modernă, de tren, de scris, de
citit, dar și de întâlnirile de la horă. Treptat, Gheorghiță trebuie să preia rolul tatălui și să ducă mai departe toate
responsabilitățile gospodăriei. Inițial, Vitoria vrea să-l trimită singur în căutarea tatălui, dar își dă seama că
băiatul este lipsit de experiență și nu se va descurca, pentru că nu are capacitatea de a înțelege lucrurile în
profunzimea lor.
Moral, este o munteancă onestă, care nu are liniște până nu descoperă firul întâmplărilor și adevărul.
Astfel, întregul comportament al Vitoriei îi reflectă verticalitatea Ea îl îndeamnă pe Gheorghiță să săvârșească
dreptatea: "Cred că pe baltag este scris sânge și acesta este omul care l-a omorât pe tatu-tău". Aparținând lumii
arhaice, Vitoria transmite copiilor respectul față de tradiții și este refractară la noutățile civilizației, așa cum se
poate afirma din afirmațiile ei: "În tren ești olog, mut și chior". Gheorghiță este un tânăr curios și dornic de
cunoaștere, dar și atras de petrecerile cu cei de seama lui.
✓ evidențierea modului în care se evoluează relația dintre cele două personaje prin două episoade / secvențe
narative
„Baltagul” este, în același timp, un roman inițiatic (bildungsroman), deoarece prezintă drumul spre
maturizare străbătut de Gheorghiță, al cărui inițiator devine mama sa, Vitoria. Înțelegând că fiul nu are
experiența necesară pentru a pleca în căutarea tatălui, Vitoria, bună cunoscătoare a psihologiei umane, hotărăște
că drumul va fi parcurs împreună, mai ales că, la început, băiatul pare a nu înțelege necesitatea călătoriei și nici a
răzbunării.
Pe parcursul drumului, Vitoria îi oferă lui Gheorghiță lecții de viață, facilitând astfel inițierea și maturizarea
tânărului. Deși fiul este copilul preferat și poartă numele secret al tatălui, el constată pe drum că mamei „i-au
crescut țepi de aricioaică”, adică a devenit aspră cu el.
Maturizarea băiatului continuă cu proba coborârii în râpă (amintind de mitul coborârii în infern) și a
vegherii nocturne la rămășițele tatălui, probă a curajului bărbătesc. Gheorghiță ezită și se teme, dar ordinul
repetat al mamei: „Coboară-te în râpă, îți spun!” îl determină să acționeze. Scena, semnificativă atât pentru
maturizarea băiatului, cât și pentru relația dintre personaje, reprezintă un punct-cheie în felul în care Gheorghiță
percepe lumea și pe el însuși. Este speriat, nu știe ce să facă, mai ales că Vitoria plecase să anunțe autoritățile și
să pregătească cele necesare înmormântării: „Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași,
în zboruri, în chemări. Flăcăul nu înțelegea din toate decât o frică strecurată din pământ în el și începu să
vorbească cu câinele și calul, adresându-le cuvinte fără noimă”. Momentul acesta reprezintă începutul maturizării
tânărului, care se va dovedi, în final, un adevărat sprijin pentru mama lui.
O altă scenă semnificativă pentru evoluția tânărului, și, totodată, definitorie pentru relația dintre cele
două personaje, este cea a parastasului lui Nechifor, punct culminant al căutării, când femeia pune în
scenă, asemenea lui Hamlet, uciderea soțului. Vitoria reconstituie crima pe baza propriilor deducții şi o
povestește atât de veridic celor prezenți, încât cei doi criminali, demascați, își recunosc crima în fața satului şi a
autorităților. Ea îi cere baltagul lui Calistrat Bogza şi-l acuză indirect: „Gheorghiță, vorbi cu mirare
femeia, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău.” Bogza își pierde
cumpătul, se repede la flăcău ca să-şi ia arma şi este lovit cu propriul baltag. Astfel, tânărul răzbună
moartea tatălui său şi restabilește dreptatea. Inițierea flăcăului este desăvârșită; acum, el este pregătit
să-şi asume rolul de cap al familiei, în locul lui Nechifor. Inițierea, desăvârșită cu ajutorul mamei, l-a transformat
radical, iar drumul labirintic al vieții și al morții, a reprezentat pentru el un parcurs formativ și, totodată, a
consolidat relația specifică dintre mamă și fiu.
Odată mărturisirea obținută, rânduiala a fost împlinită, iar viața își reia cursul. Munteanca se întoarce
la rostul obișnuit al vieții, trezită din nou de griji multe: recuperează oile și își încheie socotelile cu cei care au
ajutat-o, luând „de coadă câte am lăsat”. Ultima frază a romanului: „iar pe soră-ta să știi că nici
cu un chip nu mă pot învoi să o dau după feciorul acela nalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor” are
un dublu sens: pe de-o parte, sugerează continuitatea vieții și încăpățânarea muntencei în tradiție, iar pe
de altă parte introduce o nota comică, așa cum se prezintă viața în nuanțele ei firești.
analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj
Personalitățile celor doi sunt conturate în cele 16 capitole ale romanului, fără titluri, cu o acțiune
desfășurată cronologic și urmărind momentele subiectului. Principalul conflict care ordonează acțiunea este cel
exterior, dintre Vitoria Lipan și cei doi ucigași, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Conflictul interior, provocat de
dispariția lui Nechifor Lipan, macină sufletul femeii și își găsește expresie în planul acțiunii concrete, în plecarea
Vitoriei împreună cu Gheorghiță în căutarea celui dispărut. De asemenea, pe parcursul romanului se conturează
un conflict între tradiție și inovație, între lumea arhaică a păstorilor și modernitatea care începe să pătrundă în
satul de munte. De altfel, acest conflict este definitoriu pentru relația dintre Vitoria și Gheorghiță, având în vedere
că femeia este un spirit conservator, în timp ce băiatul este receptiv la inovație.
Caracterele personajelor se conturează treptat și ilustrează tipologii reprezentative pentru lumea satului de
la munte. Personajul principal este Vitoria Lipan, femeie voluntară, munteancă aprigă, soție de cioban avut.
Personaj secundar, Gheorghiță reprezintă generația tânără, care se maturizează treptat.
Trăsăturile celor doi sunt realizate atât prin caracterizare directă, cât și indirectă.
Astfel, portretele fizice sunt redate direct de narator: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie
a părului, erau duși departe.”; „Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei”.
Trăsăturile morale reies mai ales din comportament, limbaj și relația cu celelalte personaje și conturează
individualități complexe, care se remarcă prin: inteligență, experiență de viață, tărie de caracter - Vitoria,
respectiv: deschidere spre nou, inteligență, naivitate și lipsă de experiență – Gheorghiță.
Dură, hotărâtă, abilă și intuitivă, Vitoria este o fină cunoscătoare a sufletului uman , de aici vin întrebările iscusit
formulate și deducțiile logice care determină aflarea adevărului și îndeplinirea actului justițiar. Riguroasă si
pragmatică, Vitoria își pregătește cu minuțiozitate călătoria pe urmele lui Nechifor, purificându-se atât prin post
și rugăciune, cât și prin spovedanie și împărtășanie, cerând sfatul preotului Daniil și babei Maranda.
Însoțită în drumul său de Gheorghiță, Vitoria cumulează atributele unui veritabil mentor, căci repetând
scenariul mitic, eroina impresionează prin hotărârea de a afla adevărul și mai ales prin capacitatea de a disimula
adevăratele trăiri .
Deși nu are talent oratoric, Gheorghiță poate comunica scurt și la obiect despre subiecte pe care le
cunoaște, precum și despre propriile experiențe: „Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele
ce lăsase și cele ce văzuse”. Nostalgic, îi este greu să se despartă de frumusețile copilăriei: „acum, pus în fața
altor realități, băiatul cugeta dureros, trist și deznădăjduit la trecerea vârstei fericite a copilăriei”.
De asemenea, numele personajelor au semnificații simbolice și reflectă victoria binelui asupra răului:
Vitoria este sinonim cu „victorie”, iar Gheorghiță amintește de Sfântul Gheorghe, învingătorul balaurului.
Evenimentele prin care trec personajele sunt relatate la persoana a III-a singular dintr-o perspectivă obiectivă, iar
naratorul omniscient și omniprezent reconstituie lumea satului de munte prin tehnica detaliului.
În concluzie, personajele sadoveniene capătă valori simbolice prin complexitatea și consistența lor.