CAPITOLUL XII

SUPRAPROTEZAREA CU SISTEME SPECIALE

Supraprotezarea este o metodă de tratament specifică edentaţiei totale sau

subtotale caracterizată prin confecţionarea unei proteze totale cu sprijin pe ţesuturi
moi şi dure (os, rădăcini sau dinţi restanţi), care pe faţa mucozală cuprinde o parte
a dinţilor restanţi preparaţi prin diferite metode sau a implantelor. Dinţii restanţi
respectiv implantele sunt utilizaţi fie izolaţi, fie solidarizaţi prin sisteme speciale
conferind un plus de menţinere şi stabilitate faţă de proteza totală clasică. În cazul
supraprotezării pe dinţi naturali se preferă păstrarea rădăcinilor şi cât mai puţin din
coroanele dentare pentru ca braţul de rezinstenţă să fie mai mare decât braţul forţă.
Alte denumiri: overlay denture, overdenture, superimposed prosthesis,
proteza totală telescopată, proteza biologică etc.
Overlay= proteză mobilizabilă care prezintă o extensie metalică sau polimerică
peste suprafeţele incizale, ocluzale ale dinţilor restanţi.
Overdenture= proteză care se sprijină pe ţesuturi moi şi dure (os, rădăcini sau dinţi
restanţi).
Proteza totală telescopată= sistem de cape primare, capele secundare fiind incluse
în proteză.
Proteza biologică= proteză acceptată biologic de ţesuturile înconjurătoare.
Supraprotezarea desemnează o restaurare protetică mobilă cu sprijin pe unul sau
mai mulţi dinţi restanţi sau implante, pe care îi (le) acoperă total, cu scopul de a
îmbunătăţi sprijinul, stabilitatea şi retenţia protezei.
Stabilizarea şi menţinerea suplimentară a unei proteze totale se poate face:
1. Direct: prin ancorarea acesteia cu ajutorul unor mecanisme speciale la dinţii
ori rădăcinile păstrate sau recuperate.
2. Indirect: prin aceleaşi mecanisme conectate la diversele tipuri de implante.

Overdenture stabilizată suplimentar direct

Stabilizarea suplimentară se poate face:
- La dinţii existenţi
- La dinţii reconstituiţi
- La rădăcinile obţinute prin scurtarea coroanei dentare
- La rădăcinile recuperate chirurgical, endodontic şi
parodontal.
Dinţii şi rădăcinile au rolurile următoare:
- Preaiu o ma re parte din presiunea ocluzală, asigurând un bun
sprijin protezei totale, pe care o stabilizează şi în plan
orizontal
 - Ajută la combaterea eficientă a tendinţelor de basculare a
protezelor, oferindu-i pacientului o senzaţie de confort
masticator superior
- Conservă pentru mai mulţi ani osul alveolar
- Ajută la integrarea mai facilă a protezelor în activitatea
funcţională a sistemului stomatognat
- Asigură o trecere mai uşoară de la edentaţia parţială la cea
totală
- Conferă purtătorului o senzaţie de confort oral sporit, precum
şi psihic.
În cazul în care dinţii restanţi nu sunt suficienţi ca număr, poziţie sau stabilitate
pentru a putea realiza o restaurare fixă sau mobilizabilă, se poate alege
supraprotezarea. Totuşi, nu se poate păstra orice dinte, fiecare trebuind evaluat
atent, tratat endodontic şi parodontal corect şi preparat în scopul supraprotezării.
Legătura dintre proteza totală şi dinţi/ rădăcini se poate face prin următoarele
sisteme speciale:
- Capse
- Minimagneţi
- Bare
- Coroane telescopate
Overdenture stabilizată suplimetar indirect
Spaţiul edentat în urma pierderii dinţilor este preluat de elementele artificiale
implantate în osul alveolar, cunoscute sub numele de implante. Se indică
protezarea de tip overdenture următoarele tipuri, respectând caracteristicile de mai
jos:
- Se folosesc aproape în exclusivitate implante din titan sub
formă de şurub sau cilindru
- Se inseră cel puţin două şi cel mult patru implante pe un
maxilar
- Se aşteaptă integrarea osoasă timp de trei luni pentru
mandibulă şi şase luni pentru maxilar
- Se respectă toate criteriile privind conceperea şi execuţia
protezelor totale.
Legătura dintre proteza totală şi implante se face prin aceleaşi sisteme de
menţinere directă.

Avantajele supraprotezării:
- Previne resorbţia accentuată a crestelor edentate prin suprasolicitare biomecanică,
prin păstrarea dinţilor sau rădăcinilor restante ce realizează o stimulare osoasă şi
întârzie atrofia.
- Asigură păstrarea propriocepţiei parodontale a dinţilor restanţi ce controlează
prin mecanisme reflexe exercitarea funcţiilor esenţiale ale sistemului
stomatognat: masticaţie, deglutiţie, fonaţie.
- Dinţii păstraţi realizează şi stopuri verticale menţinând în parametrii normali
dimensiunea vertical de ocluzie
- Este diminuată intensitatea solicitărilor ocluzale asupra ţesuturilor subiacente prin
îmbunătăţirea sprijinului şi stabilităţii
- Se reduc forţele orizontale şi de torsiune
- Se creează condiţii mai bune pentru determinarea şi înregistrarea relaţiilor
intermaxilare, cu menţinerea DVO în timp
- Leziunile de decubit sunt mai puţin frecvente
- Eficienţa masticatorie este superioară protezei totale
- Sprijinul mixt asigură atât protejarea ţesuturilor de sprijin, cât şi o asimilare
psiho-corticală superioară a protezei.
- Reprezintă o variantă mai bine acceptată de pacienţii în vârstă, asigurând o
perioadă destul de lungă de tranziţie la proteza totală clasică.
- Poate fi parţial sau integral fizionomică; poate fi transformată uşor în proteză
totală, având avantajele unei proteze totale imediate.

Indicaţiile supraprotezării
- Cu atât mai indicată cu cât pacientul este mai tânăr.
- Poate fi luată în considerare chiar şi în cazul pacienţilor în vârstă fără invalidităţi
psiho-motorii.
- La pacienţii vârstnici care prezintă dificultăţi de adaptare faţă de o viitoare
proteză totală (reflex de vomă accentuat)
- Defecte congenitale (palatoschizis) sau dobândite după intervenţii chirurgicale
(extirparea unor tumori de mezostructură, planşeu bucal) sau în cazul diferitelor
traumatisme şi plăgi împuşcate.
- În cazul în care există un număr redus de rădăcini tratabile, cu o repartizare
defavorabilă altor soluţii terapeutice, dar care asigură condiţii optime pentru
supraprotezare în ceea ce priveşte stabilitatea protezelor.
- În cazul hipodonţiilor
- Uzura dentară accentuată când dinţii nu pot fi restauraţi şi acoperiţi cu coroane de
înveliş
- În distrofii primare, evolutive, active sau progresive – amelogeneza şi
dentinogeneza imprefectă
- În cazul pacienţilor cărora proteza totală le-ar putea genera un şoc psihic,
supraprotezarea uşurându-le adaptarea la noua situaţie.
- Dacă proteza totală mandibulară are un prognostic nefavorabil
- Dacă dinţii restanţi nu pot reprezenta stâlpii unei proteze parţiale mobilizabile, iar
creasta edentată prezintă o resorbiţie accentuată.

Contraindicaţiile supraprotezării
Contraindicaţii generale:
- Afecţiuni sistemice caşectizante
- Afecţiuni metabolice
- Disendocrinii severe
- Afecţiuni ale sistemului nervos central (b. Alzheimer); accidente vasculare
cu hemiplegie sau paraplegie.
- Afecţiuni cardiovasculare
- Boli degenerative
- Pacienţi în vârstă, necooperanţi, ce refuză orice tip de protezare

Contraindicaţii parodontale:
- Mobilitate de gradul III
- Defecte osoase şi ale ţesuturilor moi care nu pot fi corectate chirurgical
- Igienă orală necorespunzătoare

Contraindicaţii endodontice:
- Rădăcini cu fractură verticală
- Căi false
- Resorbţie internă, ace fracturate pe canal, fracturi orizontale localizate mult
sub creasta osoasă

Măsuri profilactice la purtătorii de overdenture

Succesul restaurării protetice prin overdenture depinde foarte mult de mijloacele şi
metodele de profilaxie:
a. Controlul plăcii bacterriene la nivelul dinţilor restanţi acoperiţi cu
sistemele speciale
b. Igienizarea protezei
c. Protecţia suprafeţelor radiculare
d. Menţinerea în timp a dinţilor şi ţesuturilor parodontale.
a. Controlul plăcii bacteriene: se foloseşte pentru periaj pastă de dinţi şi periuţa
dentară. Se folosesc substanţe antiplacă (Clorhexidina sub formă de geluri
topice sau ape de gură pentru clătiri bucale). În cazul overdenture este
indicat să se folosească gel aplicat local la nivelul dinţilor stâlpi şi lăcaşului
acestora de la nivelul protezei,o dată sau de două ori pe zi. Cel mai bun
rezultat a fost obţinut prin utilizarea asociată a gelurilor de fluor cu cele de
clorhexidină. Se indică folosirea, de asemena, a periuţelor speciale, care au
perii exterior de trei ori mai lungi decât cei din interior, permiţând mişcări
orizontale, cu o bună curăţire a dinţilor stâlpi.
b. Proteza se va igieniza după fiecare masă cu o perie moale, utilizând pastă de
dinţi şi apă pentru înlăturarea depozitelor. O altă soluţie eficientă pentru
eliminarea plăcii bacteriene este hipocloritul, astfel că este indicat ca proteza
să fie imersată în soluţie de hipoclorit pe perioada nopţii. Pentru
supraprotezele cu sisteme speciale metalice, aceste soluţii pot deterioara
metalul, astfel că se folosesc soluţii slabe tamponate de hipoclorit, imersia
fiind de scurtă durată.
c. Dentina este mai susceptibilă la carie faţă de smalţ, fiind indicat a se proteja
prin aplicaţii topice cu geluri fluorurate. Înainte de aplicare se perie bine
suprafaţa radiculară. Pacientul trebuie să urmeze un program de fluorizare
individual, prin aplicarea unei picături de gel fluorurat la nivelul protezei, în
dreptul dinţilor stâlpi sau folosirea zilnică a unei soluţii diluate de fluorură
de sodium sub formă de apă de gură.
d. Pentru prevenirea bolii parodontale, pe lângă măsurile de igienă de mai sus,
trebuie făcut un control stomatologic periodic. Se va verifica acumularea de
placă bacteriană pe dinţi şi proteză şi se va face o evaluare a măsurilor de
igienizare. Dacă se depistează o carie radiculară, este nevoie de acoperire a
dintelui stâlp cu o capă metalică. Nu este recomandat sa se aplice capa în caz
de retracţie gingivală decât după 6 luni de la inserarea protezei. O atenţie
 deosebită trebuie acordată igienizării protezelor optimizate cu materiale
reziliente, deoarece acestea trebuie să fie compatibile cu soluţiile de
igienzare. Visco-gel este un material resilient compatibil cu agenţii de
curăţire pe bază de hipoclorit. Materialul de căptuşire temporară se va
înlocui cu unul definitiv, pentru a evita iritarea marginilor gingivale.
Controlul periodic se va face la 6 luni.

Alegerea dinţilor stâlpi

Succesul supraprotezării depinde de evaluarea corectă a dinţilor stâlpi.
Clinica de Protetică dentară a UMF Târgu-Mureş a elaborat un ghid de
evaluare a dinţilor restanţi ce are în vedere:
- Numărul şi poziţia dinţilor sau rădăcinilor restante care vor fi tratate
endodontic
- Situaţia clinică a dinţilor: integritatea sau gradul distrucţiei coronare, statusul
parodontal, migrări verticale sau orizontale care compromit raportul coroană
clinică- coroană anatomică.
- Statusul radiografic
- Gradul de mobilitate
- Caracterul antagoniştilor – arcadă integră, edentaţie parţială neprotezată sau
protezată fix şi/sau mobilizabil, edentaţie totală neprotezată sau protezată.
- DVO pastrată sau diminuată.

1. Caninii prezintă o serie de avantaje: se menţin cel mai mult pe arcadă,

ocupă o poziţie strategică (zona 1), au situaţie topografică specială (la distanţă de
locul de aplicare a forţei musculare şi de punctul de sprijin al mandibulei). De
asemenea rădăcina lor este lungă şi “ovalară” pe secţiune, puternică, asigurând o
retenţie bună a supraprotezei, iar tratamentul endodontic este relativ uşor de
realizat. Osul alveolar este special structurat (aici aflându-se un stâlp osos al
maxilarului). Parodonţiul caninului are o sensibilitate proprioceptivă mai fină şi
mai specializată decât a celorlalţi dinţi (dacă forţele cu componenta orizontală
exercitate asupra lui depăşesc limita funţională – contracţia musculară este
diminuată reflex în intensitate).
 Premolarii (zona 2) au de cele mai multe ori o implantare şi o poziţie
favorabile, putând fi devitalizaţi fără probleme.
Incisivii (zona 3) prezintă o topografie mai puţin favorabilă, însă pot fi relativ uşor
de tratat endodontic.
Tratamentul endodontic este de cele mai multe ori dificil în cazul molarilor
(zona 4), aceştia prezentând frecvent pungi gingivale sau afectarea furcaţiei.
Situaţia clinică cea mai favorabilă pentru o supraprotezare s-a dovedit a fi
prezenţa în primele 2 zone a patru unităţi dento-parodontale sănătoase repartizate
bilateral (caninii şi premolarii doi).
Pe locul doi se situează prezenţa a trei dinţi, tot pe două arii, dar distanţaţi
între ei, spre exemplu cei doi canini şi premolarul doi.
Pe locul trei se situează prezenţa celor doi canini.
Pe ultimul loc este situaţia în care sunt prezenţi doi sau trei incisivi vecini,
sau doi dinţi îndepărtaţi situaţi pe două arii diferite, spre exemplu un incisiv şi un
molar.

Supraprotezarea cu sisteme speciale

Deşi în majoritatea cazurilor supraprotezarea simplă, pe bonturi neacoperite

are rezultate bune pe termen lung, există situaţii în care este necesară o retenţie
suplimetară.
Sistemele speciale sunt indicate:
- Dacă este necesară utilizarea unor mijloace suplimentare de retenţie pentru
ameliorarea menţinerii protezei. De exemplu edentaţia unimaxilară când este
prezent un fund de sac cu adâncime redusă, boltă palatină ogivală, iar antagoniştii
sunt reprezentaţi de dinţi naturali sau proteze fixe.
- Dacă aripa vestibulară a protezei nu poate fi conformată corect din diferite
motive
- Dacă pacientul nu suportă acoperirea în întregime a bolţii palatine şi se
preconizează o reducere posterioară a bazei palatine
- Când este necesară solidarizarea a doi dinţi stâlpi prin intermediul unei bare

Avantajul principal este creşterea retenţiei.

Dezavantajele supraprotezării cu sisteme speciale:
- Costul ridicat
- Menţinerea în timp este mai complicată
- Sistemele fragilizează baza protezei ceea ce poate duce la fracturarea ei
- Controlul plăcii bacteriene este mai dificil
- Transmiterea unor solicitări crescute la nivelul dinţilor stâlpi în timpul
masticaţiei, când se inseră şi se dezinseră proteza

Dinţii pe care se aplică sistemele speciale trebuie să prezinte un suport

parodontal bun şi să poată fi preparaţi pentru aplicarea acestora.

Capele metalice
Întrucât mediul oral al pacientului ce necesită asanare nu îşi pierde
cariogenitatea, iar protezele favorizează acest mediu, rădăcinile rămase libere se
vor caria mult mai uşor şi vor trebui extrase. Pentru a le proteja de carie, acestea
vor fi acoperite cu cape confecţionate din diverse aliaje (din aur, paladiu, cobalt-
crom, crom-nichel).

Fig. XI.1 Reprezentare schematică a capei

Capele sunt indicate în următoarele cazuri:

- Prezenţa cariilor radiculare la nivelul dinţilor stâlpi
- Forma rădăcinii nu permite prepararea corectă sub formă de cupolă; concavităţile
de la nivelul suprafeţei bonturilor pot apărea din cauza leziunilor carioase,
atriţiei, abfracţiei; dacă zona terminală nu poate fi preparată corect astfel încat să
protejeze parodonţiul marginal, este necesară acoperirea bontului cu o capă
metalică.
- Dacă dinţii stâlpi au antagonişti dinţi naturali, iar pacientul prezintă bruxism;
dacă proteza nu este purtată pe timpul nopţii este posibil ca la aceşti pacienţi să se
producă uzura dinţilor stâlpi sau fractura rădăcinilor.
 Bontul va fi preparat sub formă de cupolă sau degetar (pentru coroana
turnata, cu terminaţie în muchie de cuţit sau chanfrein). Convergenţa axiala va fi
minimă pentru a asigura o retenţie corespunzătoare a capei şi a protezei.
Forma de degetar asigură o retenţie şi o stabilitate superioare faţă de cea de
cupolă. De multe ori, această preparare sub formă de degetar nu necesită tratament
endodontic. Solicitarea coroanei clinice la acest tip de preparare este însă mult mai
mare. Această coroană clinică mai lungă poate avea şi alte dezavantaje precum:
dificultatea montării dinţilor artificiali în vecinătatea dinţilor stâlpi şi riscul crescut
de fractură a protezei.
Forma de cupolă determină un raport coroană-rădăcină mai bun, o solicitare
mai redusă a dintelui stâlp, un risc mai redus de fractură a bazei protezei şi
posibilităţi mai favorabile de montare a dinţilor protezei. Această formă permite un
control superior al plăcii bacteriene.
Forma de cupolă are dezavantajul de a nu asigura o retenţie şi o stabilitate
foarte bune, iar tratamentul endodontic este obligatoriu. Totuşi, această formă, de
dom, este preferată în majoritatea cazurilor.
Prepararea bonturilor cu scopul acoperirii cu cape de tip cupolă necesită
şlefuirea unei cantităţi suficiente de ţesut dentar, astfel încat reperul cel mai înalt al
domului să fie situat la aproximativ 2 mm deasupra marginii gingivale. Se
realizează şi o retenţie intracanalară, cu rol antirotaţional, marginile preparării fiind
situate supragingival.

Capsele

Sistemul de capse este format din două elemente: unul conjunct, patricea,
fixată pe dintele stâlp şi altul adjunct, matricea, situată în proteză. Aceste capse pot
avea forme şi dimensiuni diferite.
Capsule trebuie să prezinte urmatoarele caracteristici:
- Să asigure o rezilienţă compatibilă cu deplasările ţesuturilor de sub baza protezei
- Ambele componente să poată fi înlocuite
- Să asigure sprijinul, stabilitatea şi retenţia protezei, cu condiţia să existe un spaţiu
ocluzal suficient pentru poziţionarea ataşamentului. Dacă se utilizează dispozitive
multiple este necesar un paralelism strict, cu excepţia sistemelor Rothermann şi
Baker.

Exemple:
-Capsele Dalla Bona 604 – permit o anumită mişcare protezei.
Fig. XI.2. Sistemul Dalla Bona

-Sistemul Kurer Press Stud – ocupă un spaţiu mai mic decât

Dalla Bona

Fig. XI.3. Sistemul Press Stud

-Sistemul Gerber 696 – alcătuit din matrice incluse în şeile protezei, care se
ancorează pe dispozitive corono-radiculare ce prezintă patrice de tipul butoanelor.
Sistemul asigură o rezilienţă corespunzătoare, matricea şi patricea
pot fi înlocuite şi asigură un suport, o stabilitate şi o retenţie
excelente. Dezavantajele sunt reprezentate de consumul
considerabil de spaţiu, de complexitatea fazelor tehnice şi de
preţul ridicat.
-Sistemul Rothermann – indicat dacă spaţiul disponibil este foarte
redus. Patricea este solidarizată de capa care acoperă rădăcina, iar
inelul este încastrat în baza protezei. Înălţimea sistemului nu
depăşeşte 2 mm.
-Sistemul Zest Anchor – prezintă o patrice din material plastic,
fixată în baza protezei şi o matrice din oţel încastrată într-o
cavitate preparată la nivelul porţiunii radiculare a dintelui stâlp cu
o freză specială.

Fig. XI.4. Sistemul Zest Anchor

-Capsele Ceka sau Biaggi – au avantajul că permit mişcări uşoare ale protezei în
timpul masticaţiei.
În cazul acestor sisteme speciale igiena corespunzătoare este imperioasă, altfel,
eşecul terapeutic survine rapid. Din cauza complexităţii crescute şi a preţului
ridicat aceste sisteme sunt utilizate mai puţin în tratamentul prin supraprotezare.

Fig. XI.5. Sistemul Ceka

Sistemul de bară cu călăreţi

Sistemul constă într-o bară ataşată la dinţii stâlpi, iar la nivelul protezei se
află lăcaşul.
De obicei, bara are formă de pară pe secţiune, permiţând un anumit grad de
mişcări de rotaţie care pot să apară în timpul funcţiilor. De asemenea bara poate
avea şi o formă dreptunghiulară pe secţiune.
Unul dintre avantajele acestui sistem este dat de
solidarizarea dinţilor stâlpi. Solicitările sunt însă importante,
astfel că dinţii stâlpi trebuie să aibă un parodonţiu sănătos.
Dezavantajele barelor cu călăreţi:
- Igienizare dificilă
- Căptuşirile şi rebazările ulterioare sunt dificile

Forma crestei, poziţia dinţilor stâlpi şi forma arcadei

trebuie să permită barei să se înscrie în aspectul acesteia şi să
asigure un spaţiu suficient atât vestibular cât şi oral.
Situaţii nefavorabile:
1. Arcada are o formă ascuţită în zona frontală sau dintele stâlp este situat în
spatele porţiunii vestibulare a crestei, astfel încât bara va trece lingual de muchia
crestei, iar proteza va fi încărcată oral.
2. Lipsă de spaţiu atât în sens vertical cât şi în sens vestibulo-oral ceea ce
împiedică poziţionarea corectă a dinţilor artificiali.
3. Axele de implantare ale dinţilor stâlpi sunt divergente, paralelizarea
preparaţiilor fiind dificilă sau chiar imposibilă.

Tipuri de bare:
Barele utilizate pot fi drepte sau pot să urmeze forma crestei. Bara Dolder
este cea mai cunoscută, însa ocupă mult spaţiu.
Sistemul Dolder se compune dintr-un element primar, fixat prin cimetare la două
rădăcini, de regulă caninii inferiori, şi o componentă secundară, reprezentată de
„călăreţi”, ataşată bazei protezei totale mandibulare. Pentru protezarea totală se
recomandă sistemul Dolder articulat, cu bara interradiculară piriformă în secţiune,
ceea ce permite un grad de mişcări rotaţionale ce pot apărea în timpul mişcărilor
funcţionale.

Fig. XI.6. Sistemul Dolder

Sistemul Dolder este indicat numai la mandibulă; orice incercare de a-l aplica la
maxilar s-a dovedit a fi lipsită de succes, deoarece mucoasa maxilară arată o
tendinţă agresivă de proliferare la nivelul barelor intercoronare sau interradiculare.
În situaţii particulare pot persista şi pot fi antrenaţi în stabilizare şi alţi dinţi în afara
celor doi canini:
- Doi sau mai mulţi incisivi
- Doi dinţi laterali aflaţi pe o linie sagitală
 Fig. XI.7. Overdenture cu bară Dolder

Bara Ackermann este o bară angulată, ataşamentul protezei facându-se prin două
sau mai multe manşoane scurte.

Fig. XI.8. Bara Ackermann

Sistemul Kurer este utilizat în cazul rădăcinilor divergente ale celor doi dinţi stâlpi.
Capele şi bara sunt realizate dintr-o singură bucată, iar ancorarea se realizează prin
înşurubare la nivelul rădăcinii. Aceste şuruburi sunt inserate independent unul de
celălalt, paralelismul nefiind necesar.

Sistemul de bară cu călăreţi este capabil a îndeplini obiective biomecanice,

profilactice şi fiziologice ale sistemului stomatognat, fiind foarte funcţional.
Ancorarea rigidă prin fricţiune garantează menajarea câmpului protetic, având
sprijin mixt, dar fiind influenţată şi de repartizarea totpografică a dinţilor retanţi.
Mijloacele de ancorare de tipul croşetelor afectează estetica, astfel fiind preferate
aceste sisteme de ancorare, care sunt acoperite de baza protezei.
Recomandări privind conceperea şi execuţia protezelor stabilizate suplimentar prin
sistemul de bare interradiculare
 Dacă forma arcadei este ascuţită în zona frontală sau dacă dintele stâlp este
situat în spatele porţiunii vestibulare a crestei. Bara va trece lingual de
muchia crestei, iar proteza va fi prea încărcată oral. Aplicarea unei bare
angulate exercită forţe prea mari asupra dinţilor stâlpi.
 Axele de implantare divergente ale dinţilor realizează o paralelizare a
preparaţiilor dificilă; o alternativă ar putea fi realizarea separată a pieselor
(elemente de agregare + bară) din titan care se fixează individual la nivelul
câmpului protetic.
 Forma crestei, poziţia dinţilor stâlpi şi forma arcadei să permită barei să se
înscrie în aspectul acesteia şi să asigure un spaţiu suficient vestibular şi oral.
 Tipul ştiftului radicular se alege în funcţie de orientarea canalellor celor doi
canini; astfel pentru canini paraleli se pot utiliza ştifturi cilindrice, care oferă
o fricţiune sporită, pentru cei neparaleli se recomandă apelarea la ştifturi
cilindro-conice, care moderează lipsa de paralelism a canalelor preparate sau
se folosesc pivoţi din fibră de sticlă,
 Se va evita confecţionarea unor ştifturi scurte sau bare scurte, deoarece
stabilizarea în plan orizontal (mai ales antirotatorie) va fi insuficientă; în
cazul unor dinţi plasaţi aproape (ex. doi incisivi) se recomandă prelungirea
laterală a barei
 Distanţa dintre bara interradiculară şi creasta alveolară trebuie să fie de
aproximativ 2 mm.
 Contactul dintre componenta mobilizabilă şi cea conjunctă se va realiza doar
la nivelul barei interradiculare şi a tecii de retenţie; între capele radiculare şi
baza protezei totale va exista totdeauna un spţiu care va permite rotarea
protezei în jurul bareai fără ca acestea să se atingă şi să deranjeze
mecanismul stabilizării.
 Proteza totală nu trebuie să aibă succiune; existenţa succiunii determină
proliferarea mucoasei alveolare la nivelul barei, urmată de inflamaţia
acesteia. În scopul evitării succiunii se reduce baza protezei în zona frontală.
 Forţa de retenţie a tecii trebuie corelată cu retenţia însumată a dispozitivelor
radiculare, cu forţa exercitată de către limbă în tentativa de a îndepărta
proteza.
 Uneori se recomandă „armarea” protezei cu o placă metalică linguală, la
care se lipeşte teaca de retenţie, astfel se evită fisurarea ori fractura
acrilatului prea subţire, aflat deasupra tecii de retenţie şi a barei
interradiculare.
 Raportul dintre bara interradiculară şi creasta aleolară va fi variabil, de aceea
se recomandă:
 - rezervarea unui spaţiu de 1,5-2 mm care asigură o igienizare facilă a zonei,
evitându-se acumularea plăcii dentare şi declanşsarea unei inflamaţii
- un spaţiu mai mic trebuie evitat deoarece igienizarea corectă nu mai poate fi
asigurată. În astfel de cazuri este de preferat renunţarea la bară, alegându-se
un sistem cu minimagneţi sau capse.
- în cazul în care relieful crestei alveolare prezintă accidentări, bara va fi
modelată corespunzător acestora, astfel se va evita proliferarea mucoasei
alveolare.
- în cazul în care creasta alveolară este prea lată sau prezintă fose, urme ale
alveolelor, distanţa dintre bara interradiculară şi aceasta va trebui să fie ceva
mai mare.

Incidente şi complicaţii pe parcursul utilizării sistemului Dolder

1. Incidente şi complicaţii legate de componenta conjunctă (primară):
- inflamaţia gingivală
- retracţia gingivală
- caria radiculară
- formarea pungilor parodontale
- osteita apicală
- fractura unei rădăcini
2. Incidente şi complicaţii legate de componenta mobilizabilă (secundară)
- slăbirea stabilizării suplimetare
- acumularea plăcii bateriene mai ales pe faţa mucozală
- acumularea tartrului pe proteză
- fractura bazei protezei

Supraprotezarea prin telescoape

Fig. XI.9. Supraprotezare prin coroane telescopate

 Protezele totale telescopate sunt stabilizate suplimentar cu ajutorul uneia sau
mai multor corane duble.
Telescoparea se poate realiza coronar, corono-radicular şi radicular. Cea
coronară poate fi parţială sau totală. Sistemul telescopat integral coronar constă în
realizarea a două categorii de coroane pe acelaşi tip de dinte stâlp. Prima este
reprezentată de o capă metalică peste care culisează coroana telescopată turnată.
Capa trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Grosime de 0,2 mm, să acopere bontul în întregime
- Să aibă o înălţime suficientă pentru asigurarea retenţiei. Raportul dintre înălţimea
şi diametrul bontului trebuie să fie minim 1/1
- Să fie cilindrică
- Să aibă un prag cervical pe care să se sprijine coroana (telescopată)
- Se cimentează numai după ce se finalizează supraproteza

Fig. XI.10. Model funcţional şi capele metalice

Coroana telescopată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- Să refacă morfologia dintelui
- Să circumscrie capa, agregându-se prin fricţiune la aceasta
- Să angreneze corect cu atangoniştii
- Să asigure un sprijin dento-parodontal prin transmiterea forţelor masticatorii
ansamblului bont dentar-capă
 Fig. XI.11. Supraproteza (faţa mucozală) modelului de mai sus şi coroanele
secundare

Cele mai bune rezultate prin supraprotezare telescopată la pacienţi în vârstă

au fost obţinute în cazurile unor dinţi restanţi despărţiţi de breşe mari, oferind
avantaje biomecanice (se reduce bascularea protezei) şi menţinerea în timp a
dinţilor stâlpi. La nivelul mandibulei supraprotezarea se realizează cel mai frecvent
pe cei doi canini.
Prepararea dinţilor pentru coroane telescopate se va realiza tronconic sau
cilindro-conic, aceasta din urmă îmbunătăţind stabilitatea protezei.

Avantajele supraprotezării prin telescoape:

- Asigură un sprijin mixt, garantând protecţia crestelor reziduale şi a dinţilor stâlpi
pe care se agregă prin fricţiune proteza
- Permite încărcarea uniformă a parodonţiului profund al dinţilor restanţi,
asigurând imobilizarea unui dinte cu mobilitate de gradul I
- Oferă o funcţionalitate foarte bună protezelor
- Garantează o adaptare fără dificultăţi
- Îndeplinesc cerinţele estetice dacă se utilizează coroane de înveliş telescopate
mixte sau de tip Steger
- Oferă posibilitatea unei igiene corespunzătoare

Dezavantaje:
- Şlefuirea unei cantităţi importante de substanţă dentară pentru asigurarea
paralelismului
- Se realizează frecvent devitalizarea dinţilor stâlpi
- Fricţiunea este de lungă durată dacă se utilizează aliaje corespunzătoare.
Indicaţii:
 Când există doar un dinte restant pe arcadă
 Când acesta are o implantare bună
 Când au rămas doar doi dinţi, plasaţi însă nefavorabil pentru construcţia unui
sistem Dolder
 Când camera pulpară corornară nu este plasată superficial, spre a se evita
deschiderea camerei pulpare la prepararea pentru acoperire dublă
 Când au mai rămas 3-4 dinţi dar plasaţi nefavorabil pe arcadă.

Fig. XI.12. Coroanele primare telescopate cimentate pe dinţii superiori

Magneţii
Comparativ cu alte tipuri, supraprotezarea magnetică ce utilizează magneţi din
cobalt-samarium are următoarele avantaje:
- Câmp magnetic puternic
- Rezistenţă la demagnetizare
- Este bine tolerată, fluxul de retenţie magnetic nefiind nociv pentru ţesuturile de
sprijin ale protezei
- Conservă osul alveolar
- Reduce transmiterea forţelor masticatorii la nivelul dinţilor stâlpi
- Consolidează dinţii restanţi, chiar şi pe cei cu prognostic rezervat.
- Oferă o retenţie favorabilă şi confortabilă, dar nu poate substitui integral valoarea
funcţională a unei supraproteze telescopate sau cu sistem Dolder
- Iserarea şi dezinserarea protezei se face fără dificultate
- Supraproteza îşi menţine retenţia în timp datorită absenţei uzurii sistemului
magnetic spre deosebire de ataşamentele mecanice care îşi pierd fricţiunea şi
retenţia din cauza fenomenului de uzură
- Nivel estetic ridicat
- Uşor de realizat

Indicaţii pentru sisteme minimagnetice:

a. Afectare parodontală redusă prin optimizarea relaţiei coroană clinică-rădăcină
clinic
b. În cazul în care pe arcadă mai perisistă doar un dinte, care din diverse
considerente nu poate fi utilizat spre a ancora o proteză cu o coroană dublă,
sistem capsant etc.
c. În cazul în care de pe rădăcina unui dinte a fost îndepărtată o reconstituire
corono-radiculară ori o capă radiculară
d. În cazul unor dinţi scurtaţi prin abraziune, la care pulpa se află foarte aproape
de suprafaţa externă şi unde o acoperire dublă nu este posibilă.
e. În cazul a doi dinţi restanţi care prin poziţia lor pe arcadă nu mai pot fi
integraţi într-un sistem Dolder sau distanţa de la colet până la planul olcuzal
este atât de mică încât nu este loc pentru bară, menţinătorul de spaţiu,
“călăreţul” şi dinţii artificiali.
f. Când dinţii restanţi sunt vecini.
g. Când lipsa de paralelism dintre dinţii restanţi este atât de mare, încât fără a-i
devitaliza şi a le corecta poziţia prin reconstituiri coronoradiculare cu “bont
frânt” nu s-ar putea acoperi cu coroane duble.
h. În cazurile în care câmpul protetic maxilar sau mandibular este deficitar cu:
- Boltă palatină apaltizată
- Tuberozităţi maxilare absente
- Mandibula prevăzută cu dinţi naturali sau restaurări al căror plan ocluzal nu
poate fi optimizat din punct de vedere mecanic.
- Ultimii dinţi trataţi endodontic este preferabil să fie integraţi în sisteme
minimagnetice, deoarece şsansa lor de supravieţuire este mai mare decât
dacă vor fi prevăzuţi cu reconstituiri corono-radiculare sau cu oricare alt tip
de coroană: simplă cu un croşet, coroană cu culisă, coroană dublă.

Un sistem minimagnetic constă în existeţa unei componente mobilizabile şi a unei

fixe. Component mobilizabilă este reprezentată de o proteză mobilizabilă căreia i-
au fost aplicaţi unul sau mai mulţi minimagneţi. Component fixă poate fi
reprezentată de:
 - Un dispozitiv special cimentat in canalul radicular
- O capă radiculară confecţionată dintr-un aliaj special
- O piesă intermediară în care se află încorporat un alt minimagnet, ataşată
unui implant.

Fig. XI.13. Schema poziţiei magnetului în canalul radicular

De regulă magneţii au 3 mm înălţime şi 5,5 mm lungime. Se aplică în baza

protezei.
Sistemul de magneţi Dyna prezintă cape din paladiu-cobalt fixate pe dinţii
stâlpi, fiind receptive la atracţia magnetică. Magneţii au 2-5 mm înălţime şi 4 mm
diametru şi sunt fixaţi în baza protezei.

Fig. XI.14. Minimagneţi Dyna

Forţa de atracţie depinde de mai mulţi factori:

- Distanţa dintre cele două elemente ale sistemului- cu cât distanţa este mai
mică cu atât mai mare este forţa de atracţie
- Paralelismul celor două suprafeţe de interacţiune- cu cât suprafeţele sunt mai
paralele, cu atât creşte forţa de atrcţie
- Grosimea capei radiculare- grosimea cea mai favorabilă a capei este de 1
mm.
 Minimagneţii sunt alcătuiţi dintr-un miez (nucleu) şi o capsulă. Nucleul este
instabil în mediul oral, se corodează cu uşurinţă şi neprotejat s-ar dizolva şi pierde
în decurs de câteva săptămâni. Problema coroziunii magneţilor în contact cu
mediul bucal a fost rezolvată în prezent prin protejarea miezului prin intermediul
capsulei. Perioada de viaţă activă a magneţilor variază în funcţie de pacient.
Capsulele au fost realizate de-a lungul timpului din următoarele materiale:
 Răşini epoxidice
 Oţel nobil
 Aliaj de fier, crom şi molibden (Wirz, Shiner), paladiu (Angelini),
strat de crom (Gendusa), titan pur (Wirz).
Toate capsulele cu excepţia celor din titan s-au dovedit a fi instabile în
mediul bucal. Grosimea capsulei din titan este de 0,1 mm.

Fig. XI.15. Magent Ceka Fig. XI.16. Magnet Ceka

Revax extraradicular Revax intraradicular

Protezele trebuie examinate la 2 ani pentru a evalua necesitatea căptuşirii, iar

magneţii trebuie verificaţi dacă mai sunt activi sau este necesară înlocuirea lor.
Dacă pacientul menţine o igienă orală corespunzătoare şi este motivat, succesul
supraprotezării magnetice poate dura 5-6 ani.