*obligatoriu

Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Debutand in cadrul miscarilor traditionaliste de la sfarsitul secolului al XIX-lea, Mihail

Sadoveanu este un scriitor semnficativ, revalorificand povestirea in rama (“Hanu Ancutei”)
si creand romanul istoric (“Fratii Jderi”). Totodata, scrierile sale apar si in perioada
interbelica, important fiind anul 1930 in care este publicat romanul “Baltagul”, opera
literara ce valorifica din punct de vedere estetic realismul. Astfel, scriitorul urmareste
obtinerea obiectivitatii prin prezentarea raportului dintre individ si mediu social.

Avand in vedere incadrarea in curentul realist, tema este sociala, romanul prezentand
o comunitate veche de tip pastoral, aceea a muntenilor, viziunea artistica fiind de tip
obiectiv si monografic. Astfel, personajul este plasat in mediul sau de viata, fixat prin
introducerea celor doua coordonate de timp si de spatiu. Prin raportarea la realism,
scriitorul urmareste obiectivitatea creand iluzia realului prin folosirea numelor reale ale
locurilor: Vitoria Lipan pleaca din satul Magura de la poalele Tarcaului, trecand prin Piatra
Neamt si ajungand in Vatra Dornei. Pe de alta parte, viziunea monografica implica o
reconstituire a societatii prin aspecte diverse, procedeele utilizate de scriitor fiind:
retrospectiva, pauza descriptiva si detaliul semnificativ. Astfel, prin intermediul legendei
despre intemeierea muntenilor, marcand incipitul romanului, este exprimata dimensiunea
mitica a acestei colectivitati, pastrand neschimbata structura, organizarea de la inceputul
timpului ; prin corespondente, printr-un paralelism evident, personajul este plasat in acest
mediu de viata care devine semnficativ, modelandu-I gandirea si comportamentul: fire
apriga, hotarata, Vitoria Lipan are abilitatea citirii semnelor, traind intr-o stransa legatura
cu natura (“Satul risipit pe rapi sub padurea de brad, casutele sindrilite intre garduri de
razlogi, paraul Tarcaului care fulgera devale intre stanci”)

Retinem valoarea stilistica a regionalismului in crearea iluziei realului, limbajul avand

un rol important in reconstituirea vietii muntenilor. In acest context, sunt surprinse
ocupatiile traditionale (“Munteanului i-I dat sa-si castige panea cea de toate zilele cu
toporul ori cu cata”), institutiile specifice (preotul si vrajitoarea, concretizata in Baba
Maranda) si gospodaria specifica (“Avere aveau cat le trebuia: poclazi in casa, piei de miel
in pod, oi in munte”).

De altfel, introducerea intrigii permite totodata valorificarea unui aspect important al

acestei colectivitati, calendarul pastoral. Astfel, timpul este inteles nu prin istoricitate, ci
prin raportarea la sarbatori: “Nechifor Lipan plecase de acasa dupa niste oi la Dorna si-acu
Sf. Andrei era aproape si el inca nu se intorsese”.

Personajul, element intratextual avand o natura fictiva, este construit prin raportarea
la un context socio-istoric, avand o biografie pentru fixarea statutului social: Vitoria Lipan
este sotia lui Nechifor Lipan (in opera, acesta are statut de personaj principal absent,
marcand desfasurarea intregii actiuni). Pe de alta parte, este mama Minodorei si a lui
Gheorghita, traind permanent in colectivitatea inchisa a muntenilor pe care o reprezinta.
Fiind din punct de vedere psihologic o individualitate puternica si hotarata, Vitoria Lipan
pleaca in cautarea sotului sau, parasind pentru prima data structura mitica a lumii
munteanului si punand in evidenta pe parcursul calatoriei opozitia dintre legea scrisa,
asociata profanului si legea nescrisa, traditia, exprimand sacrul; statutul moral al Vitoriei
Lipan este concretizat prin credinta neabatuta in Dumnezeu si in valorile traditiei de care
eroina da dovada. Importanta este secventa intalnirii Vitoriei Lipan cu autoritatea in Piatra
Neamt, in care atitudinea femeii este aceea de refuz, ignorand gravitatea legilor si
continuandu-si drumul prin citirea semnelor pentru a descoperi adevarul.

In sustinerea conflictului operei, Vitoria Lipan are un rol determinant: declansat prin
intarzierea lui Nechifor Lipan, acesta se dezvolta treptat pe parcursul calatoriei femeii si
implica opozitia dintre aceasta si Ilie Cutui si Calistrat Bogza, ucigasii descoperiti ai sotului
sau. In acest context, drumul spre Vatra Dornelor capata semnificatii multiple: pe de-o
parte, femeia doreste sa descopere adevarul legat de moartea sotului, iar pe de alta parte,
calatoria poate fi inteleasa si ca un act justitiar prin pedepsirea ucigasilor. Nu in ultimul
rand, avand in vedere respectul Vitoriei Lipan pentru traditie, drumul poate fi inteles si ca
o restabilire a echilibrului lumii traditionale prin oficierea ritualului de inmormantare,
aceasta semnificatie fiind sustinuta si de deznodamantul operei: prin replica Vitoriei Lipan
este punctata reintegrarea in ritmul mitic al existentei muntenilor (“S-apoi dupa aceea ne-
om intoarce iar la Magura, ca sa luam de coada toate cate-am lasat”).

Importanta atat in constructia personajului, cat si in exprimarea viziunii artistice este

relatia Vitoriei Lipan cu Gheorghita, care din punct de vedere social este fiul acesteia si al
lui Nechifor: pentru baiat, calatoria este una de formare, de maturizare; recunoastem,
treptat, valoarificarea scenariului mitic al initierii, Vitoria Lipan asumandu-si inca de la
inceput, din momentul parasirii spatiului securizant, rolul de calauza. In acest context,
semnificativ este dialogul dintre cei doi dupa revenirea tanarului acasa, chemat prin
scrisoarea parintelui Danila: “Trebuie sa te duci si sa-l gasesti pe tatu-tau, alta nu-I nevoie
sa stii”. Este evidenta hotararea Vitoriei Lipan, care are un temperament aprig, asumandu-
si fiecare decizie. De altfel, personajul, caracterizat direct prin interventia naratorului,
concretizeaza ipostaza tipica a eroului in opera lui Sadoveanu, aceea a omului definit de
dureri inabusite. Interioritatea puternica si intensitatea trairilor sunt puse in evidenta prin
structura “Ea era plina de ganduri, de patima si durere”.

Pe de alta parte, Gheorghita, initial lipsit de experienta, “sfios si nesigur”, se

maturizeaza treptat, semnificativ fiind momentul vegherii acestuia langa osemintele
tatalui sau gasite intr-o rapa intre Suha si Sabasa. Secventa este construita prin
valorificarea gandirii mitice a munteanului, existenta acestuia fiind definita de o stransa
legatura cu natura. Astfel, parasind ritmul existentei obiective, tanarul se integreaza
cosmicului, avand astfel acces la o experienta fundamentala in maturizare: confruntarea
cu moartea (“Era o liniste neclintita, parca toate impietrisera in asfintitul soare. Statu si el
neclintit ca toate ascultandu-si bataile inimii”). Prezenta pajurei concretizeaza gandirea
populara, aceasta fiind o aparitie fabuloasa asociata trecerii sufletului mortului dintr-o
lume in cealalta (“Tresari numai cand auzi sus, in aurul luminii, un strigat de pajura”).

Vitoria Lipan este un personaj construit atat prin modalitati directe, cat si indirecte. In
primul rand, retinem portretul acesteia realizat de catre narator, portret construit in jurul
unui element central, acela al ochilor, reflectand trairile puternice ale femeii (“Ochii ei
caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului erau dusi departe… acei ochi
aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute”). De altfel, rememorand viata sa alaturi de
Nechifor Lipan, femeia recunoaste ca-si iubeste sotul ca in tinerete, marturisire care a
determinat intelegerea operei ca un roman de dragoste. De asemenea, caracterizarea
indirecta a personajului este realizata pe baza atitudinilor, actiunilor si a limbajului. In
acest context, semnficative sunt secventele ce vor concretiza gandirea mitica a Vitoriei
Lipan: aceasta afla despre moartea sotului ei pe baza visului sau a unei superstitii (“Il
viseaza pe Nechifor Lipan trecand calare peste o apa neagra fara a se uita inapoi”), iar
capacitatea citirii semnelor pentru descoperirea adevarului este pusa in evidenta prin
cocosul care se opreste in tinda fara a intra in casa. Pe parcursul calatoriei, conducandu-se
dupa legea nescrisa a traditiei, Vitoria Lipan reuseste sa reconstituie crima; personajul este
astfel caracterizat de initiativa, dovedind printr-o inteligenta nativa un spirit de detectiv,
aceasta trasatura determinand intelegerea operei drept un roman politist. Prin puterea de
a cauta adevarul si de a prezenta in fata criminalilor intregul scenariu al mortii violente a
lui Nechifor Lipan, Vitoria Lipan a fost asociata unor personaje ale literaturii universale, G.
Calinescu afirmand ca aceasta poate fi considerata “un adevarat Hamlet feminin.”

Actiunea este organizata cronologic prin procedeul inlantuirii secventelor epice in

succesiune, este fixata in timp si in spatiu si desfasurata pe un singur plan narativ. Prin
pauzele descriptive sau prin retrospectiva, actiunea este uneori suspendata, interventiile
naratorului omniscient urmarind plasarea personajului intr-un mediu social reconstituit
prin aspecte diverse. Mai mult, prin elementele cu functie de anticipare opera urmareste
destinul personajului, fiind respectat canonul realist al structurii inchise, semnificative, de
tip sferoid. Este semnificativa in acest sens secventa din incipit a schimbarii numelui din
Gheorghita in Nechifor a lui Lipan tatal, pentru a fi ferit de boala si de moarte.

Opera este redactata la persoana a III-a, naratiunea fiind obiectiva, heterodiegetica.

Avand in vedere prezentarea unui narator omniscient, focalizarea este zero si perspectiva
obiectiva (“Astfel, s-a framantat fara sa i se aline gandurile si fara sa primeasca vreo
veste”).

La nivel stilistic, semnificativa este utilizarea dialogului, acesta avand atat un rol in
caracterizarea indirecta a personajelor, cat si unul in punctarea momentelor de tensiune
in desfasurarea conflictului sau in accelerarea ritmului evenimentelor, deznodamantul
operei fiind semnificativ prin dialogul dintre Vitoria Lipan si cei doi ucigasi, secventa
marcand marturisirea acestora.

In opinia mea, tema sociala a operei reflecta interesul scriitorului pentru un spatiu
asociat traditiei, intemeindu-si existenta pe mit si simbol. Aceasta particularitate este pusa
in evidenta inca din titlu, element paratextual exprimand succind ideea principala a
operei. Acesta are o functie de anticipare, fiind construit din punct de vedere gramatical
dintr-un substantiv articulat hotarat, baltagul, care din punct de vedere stilistic o sa capete
valoare de simbol: topor cu doua taisuri, este pe de-o parte, instrumentul de lucru specific
vietii muntenilor, iar pe de alta parte, sugereaza actul justitiar prin prezenta sa din
deznodamantul operei. Prin urmare, acesta devine un element asociat atat vietii, cat si
mortii.

In concluzie, romanul “Baltagul” este considerat de multi critici ca fiind “varful de

realizare artistica pentru toata proza sadoveniana”. Avand puternice radacini in folclorul
romanesc, romanul foloseste anumite idei, mituri si simboluri specifice gandirii autohtone,
transpunandu-le intr-o formula originala, care pastreaza farmecul povestii, insa si rigoarea
realismului secolului XX.