Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Cea mai cunoscută creaţie sadoveniană, Baltagul, apărut în anul 1930 , ilustrează formula
tradiţională a romanului realist de observaţie socială şi problematică morală. Reconstituind monografic
viaţa muntenească din Moldova începutului de veac XX, acest roman reprezintă o sinteză a prozei
sadoveniene.

Critica literară a remarcat profunzimea romanului, căruia i se poate stabili o adevărată

diversitate a codurilor de lectură pe care le acceptă , fiind interpretat ca roman cu evident caracter
mitic, simbolic şi baladesc , un roman al transhumanţei, în care se zugrăveşte o civilizaţie pastorală
arhaică, o monografie a satului românesc , un roman de dragoste , al familiei şi , nu în ultimul rând, ca
roman cu intrigă poliţistă.

Specificul operei sadoveniene în general este ca ea să fie străbătută de un fior melancolic, ai

cărui termeni-cheie sunt „odinioară” şi „departe”. Pentru personajul sadovenian, prezentul este doar un
rezultat al unei lungi acumulări de clipe trecute, în care se ascund taine strămăşeşti păstrate cu sfinţenie,
capabile să îl pună într-o legătură mistică cu universul.

Astfel, descoperim în Baltagul nu atât un sat din secolul trecut, cât mentalităţi arhetipale ,
gravitatea, dârzenia, toate aceste aspecte fiind însemne ale etnopsihologiei alpine. Satul Tarcăul din
roman continuă să opună civilizaţiei interbelice norme şi cutume multiseculare , oamenii pământului se
mişcă grav pe un fundal cvasimitologic, ei trăiesc într-o durată concretă şi în alta mitică, într-un „atunci”
ţinând de prototradiţii.

În ceea ce priveşte tema acestui roman , se poate vorbi mai degrabă de o împletire tematică,
datorită stratificării planurilor narative ale operei : tema vieţii şi a morţii, precum şi cea a căutării
adevărului se întemeiază epic pe motivul călătoriei iniţiatice şi explorative, având ca scop cunoaşterea şi
restabilirea justiţiei.

Titlul romanului Baltagul pune întregul univers al cărţii sub semnul dualităţii : baltagul ( topor
cu două tăişuri ) e, în acelaşi timp, armă a crimei şi a răzbunării, simbolizând viaţa şi moartea.

S-a vorbit despre realismul mitic al romanului, deoarece există în Baltagul ilustrarea unei
echivalenţe între ordinea cosmică şi ordinea umană, între ordinea naturii şi cea a individului , care aspiră
la perfecţiune prin integrarea ritmurilor proprii în cele universale. Astfel, o geografie mitică se ascunde
sub cea reală, cu toponime identificabile pe hartă, tot aşa cum un scenariu mitic se camuflează în
scanariul căutării lui Nechifor Lipan. În realitatea lumii evocate de Sadoveanu se împletesc cel puţin trei
mituri fundamentale : cel mioritic, indicat chiar de autor în mottoul romanului, cel al odiseei zeiţei Isis,
plecată în marea călătorie a recompunerii trupului dezmembrat al lui Osiris , iar cel de-al treilea –
coborârea în Infern a lui Orfeu.
 Drumul parcurs de Vitoria Lipan din Măgura Tarcăului, prin valea Dornelor, până la Suha, este
numai parţial o călătorie în spaţiu, ea e dublată de o călătorie în Infern, pe celălalt tărâm, pentru
împlinirea ordinii transcendente a fiinţei.

Viziunea despre lume înfăţişată în acest roman (redus ca dimensiuni, dar epopeic ca forţă de
evocare ), este una tradiţională, specifică ethosului românesc. Echivalenţele dintre ordinea cosmică şi
cea umană sunt concentrate într-o lege universală, pe care autorul şi personajele sale o numesc
rânduială. Uitarea , neglijarea ordinii, a rânduielii lumii este unul dintre pericolele vârstei moderne a
umanităţii , iar omul arhaic , desprins din mijlocul naturii autohtone, se confruntă cu lumea modernă.
Din această perspectivă , se poate discuta raportul romanului Baltagul cu balada Mioriţa. Nechifor
Lipan, personajul absent al romanului, este obligat de mersul noii lumi să se desprindă de natura
protectoare şi să coboare în valea Dornelor nu ca cioban, ci ca negustor.

Dacă în baladă moartea rămâne ipotetică, în roman ea se înfăptuieşte. Vitoria parcurge un

traseu pe care se presupune că l-ar fi făcut şi „măicuţa bătrână”, încercând să restabilească rânduiala.

Construcţia epică a operei este specifică romanului tradiţional: naraţiune heterodiegetică ,

perspectivă narativă obiectivă , narator omniscient, compoziţie închisă. Cele 16 capitole ale cărţii sunt
deschise de un prolog .

Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic , continuând parcă textul biblic al Genezei :
„Domnul Dumnezeu , după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam”. Cuvintele-cheie
ale interpretării romanului sunt „rânduiala” şi „semnul”, ele conturând viziunea asupra lumii: existenţa
este ordine şi semnificaţie. Aşadar, incipitul situează întâmplările într-un orizont mitic, dar are şi rolul de
a fixa soarta aspră a unui popor ajuns prea târziu la masa destinului, după ce toate celelalte daruri divine
au fost împărţite altor popoare. Pământul recreat asfel este o nouă „arcă a lui Noe”, într-o versiune
ironică şi uşor demitizată. Muntenii ajung ultimii, deoarece ei merg domol, suie şi coboară plaiurile, în
transhumanţă. Lor li s-a dat tărâmul înalt, apropiat de cer, stând pe culmile munţilor „cu Dumnezeu şi
cu singurătăţile”. Astfel, lumea lor e mai apropiată de mit, prelungind până în vremea secolului al XX-lea
(timpul acţiunii romanului ) aspiraţia către puritatea începuturilor.

Finalul romanului prezintă ieşirea personajului principal din împărăţia morţii şi reluarea
ritmurilor fireşti ale existenţei. Mandatul justiţiar al Vitoriei fiind împlinit, ritualul integrării cosmice a
celui dispărut s-a finalizat, deci viaţa poate să meargă înainte în familia Lipanilor, condusă de-acum de
Gheorghiţă. Finalul intră în raport de simetrie cu incipitul, prin destinul personajului Vitoria.

Acţiunea romanului sadovenian este lineară, cu episoade narative bine marcate, înlănţuite logic
şi cronologic.

În expoziţiunea dezvoltată, este surprinsă existenţa satului de munte, Măgura Tarcăului, şi a

familiei Lipan. Capul familiei, Nechifor Lipan, plecase la târgul de oi de la Dorna să vândă şi să cumpere
oi şi întârzie nepermis de mult. Celălalt plan este centrat asupra Vitoriei , care se nelinişteşte din cauza
întârzierii soţului, făcând drumuri la preotul Daniil Milieş ( să-i scrie carte pentru Gheorghiţă) şi la baba
Maranda, vrăjitoarea ( să-i explice pe căile ei întârzierea lui Nechifor). Semnele rele şi visul îi sporesc
femeii teama de răul care s-ar fi putut întâmpla.

Factorul perturbator – intriga – este întârzierea nejustificată a bărbatului şi decizia Vitoriei de a

pleca în căutarea lui, împreună cu Gheorghiţă.

Desfăşurarea acţiunii prezintă pregătirile de plecare şi urmăreşte, cronologic, drumul nevestei şi

al feciorului. Pregătirile pentru călătoria propriu-zisă încep cu o călătorie la Piatra pentru a anunţa
autorităţilor dispariţia lui Lipan, dar şi la mănăstirea Bistriţa. Pregătirile practic-gospodăreşti sunt
dublate de pregătiri spirituale, Vitoria purificându-se prin post şi rugăciune timp de douăsprezece vineri.

Călătoria iniţiatică începe „sub zodia primăverii” pe 10 martie şi urmează un traseu labirintic: Bicaz,
Călugăreni, Fărcaşa, Borca, Cruci, Vatra Dornei, Sabasa şi Suha. Între ultimele două sate , Vitoria
descoperă osemintele lui Lipan în râpa de sub Crucea Talienilor. În vreme ce Gheorghiţă priveghează
osemintele părintelui ucis, Vitoria anunţă autorităţile şi pregăteşte praznicul de înmormântare.

Punctul culminant e de un intens dramatism: în faţa celor adunaţi la praznic, Vitoria

reconstituie împrejurările morţii lui Lipan. Ea arată că acesta a pierit ucis de baltag, din vina lui Calistrat
Bogza şi Ilie Cuţui. Deznodământul aduce pedepsirea vinovaţilor, care îşi mărturisesc păcatul crimei ,
Calistrat Bogza moare, răpus de câinele lui Nechifor, iar Cuţui e arestat.

Personajele romanului Baltagul sunt construite pe o trăsătură dominantă de caracter, având o

mare coerenţă comportamentală.

Protagonista romanului este Vitoria Lipan, o femeie voluntară, curajoasă, inteligentă şi lucidă.
De altfel, întreaga operă a fost numită metaforic „romanul unui suflet de munteancă” , afirmaţie sub
care se certifică un mare adevăr : nu subiectul ( situat în parametrii cunoscuţi ai baladei Mioriţa )
conferă un caracter deosebit acestei creaţii, ci eroina, cu modalitatea sa particulară de a se raporta la
existenţă.

Vitoria este un personaj reprezentativ pentru comunitatea „locuitorilor de sub brad”.

Caracterul arhetipal al eroinei este subliniat prin portretul fizic esenţializat, redat în mod direct prin
perspectiva naratorului omniscient : ochii căprui cu gene lungi şi părul castaniu. Lumina care izvorăşte
dinăuntru îi dezvăluie inteligenţa vie şi marea forţă interioară . Prin detaliul semnificativ „privirea îi era
dusă departe”, naratorul surprinde zbuciumul ei sufletesc. Vitoria închizând în sine, ca într-o fortăreaţă,
iubirea şi neliniştea. Astfel, portretul fizic, care pune în evidenţă o frumuseţe sobră, austeră, alunecă
spre cel psiho -moral. Portretul moral al eroinei se conturează treptat, prin acumularea unor elemente
semnificative. În complexitatea sa, personajul este privit din numeroase unghiuri , dobândind
profunzime caracterială. Ca soţie , ca mamă , ca munteancă , ca detectiv – iată doar câteva dintre
ipostazele Vitoriei Lipan, prin care transpar calităţi precum : iubirea necondiţionată, devotamentul
exemplar, inteligenţa nativă, autoritatea, intuiţia, caracterul puternic.

Ca personaj reprezentativ pentru categoria oamenilor de la munte, Vitoria e definită prin firea ei
energică, hotărâtă şi dârză, prin priceperea cu care conduce gospodăria ori face negoţ. În lumea în care
„Dumnezeu a pus rânduială şi semn” , Vitoria apără cu străşnicie rânduielile vechi şi „citeşte” semnele
naturii şi cele trimise ei din plan divin. Toate acţiunile ei sunt conduse de neclintită voinţă a ordinii , de
o înţelegere superioară asupra lumii, explicabilă prin faptul că satul de munte, ca spaţiu mioritic, e mai
aproape de cer , de spiritualitate.

În ipostaza de soţie, Vitoria e un model de iubire şi devotament, de statornicie şi sensibilitate. Din

dragoste adevărată, e gata să-şi sacrifice chiar viaţa : „Dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după
dânsul.” Nu întâmplător, romanul se deschide cu evocarea legendei pe care obişnuia să o spună
Nechifor Lipan , ci este o dovadă că glasul marelui absent se aude neîncetat în conştiinţa şi sufletul
Vitoriei. Astfel, cei doi comunică spiritual, dincolo de viaţă şi de moarte. În dragostea Vitoriei faţă de
soţul ei există certitudinea că este iubită şi că Nechifor se întoarce mereu la ea „ca la apa cea bună”.

Altă ipostază a femeii este cea de mamă. Ea veghează cu străşnicie ca Minodora şi Gheorghiţă
să crească în respect faţă de valorile morale şi tradiţionale. Asprimea cu care sancţionează orice abatere
a fetei sale de la obiceiurile şi practicile străvechi izvorăşte din sentimentul responsabilităţii materne.
Tot astfel, pentru Gheorghiţă ea reprezintă un mentor şi un model. Totodată, Vitoria vede în fiul său
„oglinda” bărbatului ei, moştenitorul numelui său secret, dar şi al caracterului puternic.

Una dintre ipostazele neobişnuite în care apare un personaj feminin în romanul românesc este
aceea de detectiv . În „metoda” cu care investighează crima, se întrezăresc mai multe calităţi ale
Vitoriei : inteligenţa vie, intuiţia feminină, voinţa, arta disimulării . Eroina ştie, instinctiv, cum să schiţeze
portretul-robot al celui dispărut, dar are şi tăria de caracter de a-i face pe ucigaşi să se autodemaşte.

Vitoria reprezintă femeia justiţiară prezentă şi în baladele populare româneşti, dar poate fi şi o
dezvoltare originală a motivului măicuţei bătrâne din Mioriţa. Oricare ar fi izvoarele din care s-a inspirat
autorul, Vitoria Lipan rămne un personaj de mare forţă artistică.

Eroul absent al romanului este Nechifor Lipan, iar portretul său se construieşte prin însumarea
episoadelor retrospective şi a imaginilor fixate în amintirea celor care l-au cunoscut. Această modalitate
neobişnuită de configurare a personajului este un element de modernitate în romanul românesc
interbelic.

Gheorghiţă reprezintă o prezenţă bine conturată în roman, deşi el stă în umbra mamei. Fiul
Vitoriei şi al lui Nechifor Lipan ( al cărui nume de taină îl poartă), este la vârsta adolescenţei, a iniţierii.
Portretul fizic, construit din perspectiva naratorului, evidenţiază caracteristicile vârstei : „începea să-i
înfiereze mustăcioara”. Trăsăturile morale ale băiatului reies în mod indirect : priceperea în meşteşugul
oieritului, inteligenţa dublată de seriozitate, credinţa în Dumnezeu şi respectul faţă de părinţi.
Momentul cel mai semnificativ al maturizării sale îl reprezintă veghea osemintelor părintelui său.
Ipostaza lui finală este aceea a unui erou justiţiar, plin de curaj şi bărbăţie.

Romanul Baltagul este de tip tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice,
dar prin complexitate, prin polimorfism şi semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalului şi
intră în categoria romanului mitic.