In literatura romana, „aventura” romanului, cea mai complexa structura narativa in proza, a

inceput tarziu, in a doua jumatate a veacului al XIX-lea. In perioada interbelica, insa, romanul
romanesc s-a sincronizat spectaculos cu proza moderna europeana. Alaturi de romanul realist
obiectiv s-au afirmat si alte tipuri de romane, unele urmarind modelul Proustian de analiza
psihologica (Camil Petrescu), altele propunand sa recupereze modelul balzacian (George
Calinescu), in timp ce Mihail Sadoveanu recupereaza dimensiunea mitica in romanele sale:
„Baltagul” (1930) si „Creanga de aur” (1933).

Cea mai cunoscuta creatie sadoveniana, inspirata din mitul existential romanesc (motoul
din „Miorita”), ori din mitul egiptean al lui Isis si Osiris (Al. Paleologu), ilustreaza perfect
formula traditionala a romanului realist de observatie sociala si de problematica morala.
Reconstituind monografic viata munteneasca din Moldova inceputului de veac XX, romanul
„Baltagul” este sinteza a prozei sadoveniene, ducand la desavarsire formula „realismului liric”.
Sadoveanu scrie, in numai 17 zile, un roman complex, cu caracter mitic, simbolic si baladesc,
roman al transhumantei, in care zugraveste o civilizatie pastorala arhaica, roman filozofic,
relevand o conceptie despre lume si om, bazata pe credinte si „randuieli” ancestrale, roman
initiatic, al ritualurilor de trecere oficiate de Victoria, si al initierii lui Gheorghita, roman de
dragoste, roman al familiei si chiar roman cu intriga politista.

Tema vietii si a mortii si cea a cautarii adevarului se intemeiaza epic pe motivul

ordonator al calatoriei explorative si initiatice (ca in eposul popular), avand ca scop cunoasterea,
initierea, restabilirea justitiei si a pierdutului echilibru cosmic. Titlul pune intregul univers al
cartii sub simbolul dualitatii; baltagul (topor „cu ascutisul curb”, cu doua taisuri) e, in acelasi
timp, si unealta, si arma, figurand simbolic viata si moartea. Calatoria Victoriei este de viata si
drum de moarte, desfasurandu-se nu numai intr-un spatiu geografic real, ci si intr-un spatiu
launtric, un labirint interior in care se hotaraste totul. „In sensul basmului arhaic baltagul poate
fi considerat unealta magica si simbolica insusita de raufacatori si recucerita de erou” (Z.
Singeorzan).

Un prim argument pentru încadrarea romanului „Baltagul” în paradigma tradiţională

este construcţia epică, specifică romanului tradiţional: naraţiune heterodiegetică (la persoana a
III-a), narator omniscient, focalizare 0, compoziţie închisă. Vocea care relatează este a unui
„narator supraindividual” (N.Manolescu) omniscient, demiurgic. Modul principal de expunere
este naraţiunea, în care sunt inserate şi secvenţe descriptive, scene dialogate sau monologuri.

Arhitectura compoziţională este caracterizată prin echilibru perfect, prin „epic, logic,
continuitate”(N. Manolescu). Principiile compoziţionale şi tehnicile narative sunt clasice:
cronologie, tehnica înlănţuirii, cu inserţia unor episoade retrospective. Cele 16 capitole pot fi
grupate in trei parti. Primele sase capitole surprind asteptarea plina de neliniste si presimtiri,
hotararea Victoriei de a porni pe urmele lui Nechifor si pregatirile (spiritual-purificatoare si
practic-gospodaresti) pentru marea calatorie. Partea a doua, cea mai ampla (cap. VII-XIII), se
refera la calatoria care reface in sens invers traseul strabatut in toamna de Lipan, traseul
labirintic, pe care Vitoria si Gheorghita il parcurg pentru a afla adevarul si sfarseste cu
descoperirea osemintelor lui Lipan. In ultima parte, care contine punctul culminant si
deznodamantul (cap. XIV-XVI), dezvaluie adevarul despre moartea lui Nechifor si descrie
infaptuirea actului justitiar.

Ca în toate romanele tradiţionale, structura narativă este perfect echilibrată, cu planuri

clar delimitate, dinamizate de conflicte puternice. Viziunea artistică e structurată pe trei planuri.
Prim-planul este acela al existenţei individuale şi familiale. Este un plan epic, urmărind
călătoria explorativă a Vitoriei, dinamizat de un conflict exterior de interese care a dus la
moartea lui Nechifor. Planul existenţei comunităţii de oieri este un plan monografic, surprinde
existenţa unei lumi arhaice, ce se confruntă cu noi forme de viaţă socială, şi dezvoltă un conflict
morala. Existenţa muntenilor este integrată cosmic într-un plan mitic şi simbolic.

Un alt argument care confirmă modelul romanului tradiţional e faptul ca „Baltagul” îşi
focalizează interesul asupra acţiunii, ilustrând afirmaţia lui Jean Ricardou: „romanul clasic e
povestirea unei aventuri, în vreme ce romanul modern este aventura povestirii.”Acţiunea
romanului  sadovenian este lineară, cu episoade narative înlănţuite logic şi cronologic.
Subiectul insumeaza intamplari si situatii semnificative din existenta eroilor, în succesiunea
celor cinci momente. Incipitul de tip clasic rezumă o legendă cosmologică, având funcţii
multiple. Ea integrează cosmic existenţa muntenilor, schiţează un portret al personajului
colectiv, - ciobanii şi introduce personajul absent al cărţii: Nechifor Lipan. În expoziţiunea
dezvoltată, se surprinde existenţa satului de munte, Măgura Tarcăului şi a familiei Lipan.
Nechifor Lipan, capul familiei, plecase la târgul de la Dorna să vândă şi să cumpere oi.
Întârzierea lui o nelinişteşte pe Vitoria, soţia lui, care îşi cheamă fiul, pe Gheorghiţă, de la stână.
Semnele rele şi visul prevestitor îi sporesc femeii teama. Hotărârea Vitoriei de a pleca cu
Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor constituie intriga. Desfăşurarea acţiunii narează
pregătirile pentru drum, care încep cu o călătorie la Piatra, pentru a anunţa autorităţilor
dispariţia lui Lipan, şi la mănăstirea Bistriţa, unde Vitoria se închină icoanei Sfintei Ana, face
danie şi se spovedeşte. Pregătirile gospodăreşti sunt dublate de cele spirituale.

Călătoria explorativă şi iniţiatică pe urmele lui Nechifor începe sub „zodia  primăverii”(10
martie) şi urmează un traseu labirintic: de la Bicaz la Călugăreni şi Fărcaşa, apoi la Borca şi
Cruci, la Vatra Dornei şi Broşteni, la Borca, Sabasa şi Suha. Între ultimele două sate, Vitoria
descoperă osemintele lui Lipan în râpa de sub Crucea Talienilor. În vreme ce Gheorghiţă
priveghează osemintele părintelui ucis, Vitoria anunţă autorităţile şi pregăteşte înmormântarea
şi praznicul. Punctul culminant e de un intens dramatism: în faţa celor adunaţi la praznicul
funerar, Vitoria reconstituie împrejurările morţii lui Lipan, spre spaima crescândă a lui Calistrat
Bogza şi a lui Ilie Cuţui, oierii care l-au însoţit pe Nechifor de la Dorna. Deznodământul fixează
situaţia finală: pedepsirea vinovaţilor, care îşi mărturisesc vina (Calistrat Bogza moare, răpus de
baltag şi de câinele lui Nechifor, iar Cuţui este arestat. „Deznodământul dezvăluie reacţiile etice
fundamentale ale sufletului ţărănesc patriarhal, restabilirea justiţiei are solemnitatea tragică a
unui ritual.”(Ov. Crohmălniceanu).

Ca orice roman tradiţional, şi Baltagul este orientat spre o lume obiectivă, surprinsă în
existenţa ei social-istorică. Aşadar, actiunea se desfasoara in spatii determinate, reale, obiective
si urmareste evolutia personajelor intr-un timp real. Eroii sadovenieni sunt şi ei surprinşi într-
un spaţiu real - de la Măgura Tarcăului până în ţinutul Dornelor – şi într-o durată reală, care
acoperă aproximativ o jumătate de an (din toamnă până primăvara). Spaţiul real şi timpul
obiectiv sunt dublate de spaţiul simbolic şi de timpul mitic, ca si de durata interioara, timpul
subiectiv al rememorarii, al amintirilor Victoriei.

Personajele sadoveniene din acest roman sunt construite pe o trăsătură dominantă de

caracter, ilustrând aşadar o tipologie general-umană. Sunt personaje de mare coerenţă, în
construirea lor fiind accentuat ceea ce este tipic, definitoriu. Vitoria Lipan şi soţul ei sunt
orientaţi spre lume, văzuţi în relaţiile cu ceilalţi, cu comunitatea. Evoluţia lor epică e previzibilă,
bine motivată prin logica interioară a romanului.

Personajul principal, Vitoria - femeia voluntară, un „exponent al speţei”(G.Călinescu),

„în căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de răzbunare şi aplicaţie de detectiv. Vitoria e un
Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale
reprezentaţiuni trădătoare, şi când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării.”- G.Călinescu.
Caracterul arhetipal al eroinei este subliniat prin portretul fizic esenţializat, construit din
perspectiva naratorului. Trăsăturile fizice ale femeii de aproape 40 de ani (ochii căprui cu gene
lungi, părul castaniu) nu o individualizează. Lumina care izvorăşte însă dinlăuntru şi pune o
„frumuseţe neobişnuită în privire” îi dezvăluie inteligenţa vie şi marea ei forţă interioară.
Portretul fizic pune în evidenţă o frumuseţe sobră, austeră, spiritualizată, aluneca astfel spre
trasatura de caracter.

Portretul moral se alcatuieste prin însumarea mai multor ipostaze. Ca personaj

reprezentativ pentru femeia de la munte, Vitoria e definită prin firea energică, hotărâtă, hărnicia
şi priceperea cu care conduce gospodăria şi face negoţ, prin credinţa neabătută în Dumnezeu şi
în valorile tradiţiei. In lumea in care „Dumnezeu a pus randuiala si semn”, Victoria apara cu
strasnicie randuielile vechi dupa care se conduce comunitatea arhaica a oierilor si „citeste”
semnele naturii si pe cele trimise ei din plan divin. În ipostaza de soţie, Vitoria este un model de
iubire şi devotament, de statornicie şi sensibilitate. Dragostea pentru Nechifor este atat de
puternica, incat el este mereu prezent in gandul sau in visul Victoriei. Din iubire adevărată
(„Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe) e gata să-şi sacrifice viaţa : „Dac-
a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul.” Alta ipostază este cea de mamă. Ea
veghează cu străşnicie ca Minodora şi Gheorghiţă să crească în respect faţă de valorile morale şi
legile nescrise ale pământului. Asprimea cu care sancţionează orice abatere a fetei sale de la
obiceiurile şi practicile străvechi se iscă din sentimentul responsabilităţii materne. Faţă de
Gheorghiţă, Vitoria dovedeşte grija mamei care îşi ajută copilul să se maturizeze, reprezentând
un mentor şi un model în călătoria iniţiatică a fiului.

Ca femeie care se confruntă cu o lume necunoscută, Vitoria dă dovadă de inteligenţă

nativă bazată pe o logică riguroasă, abilitatea de a intui psihologia celor din jur, harul de a
vorbi, capacitatea de a se adapta împrejurărilor şi modului de a gândi al celui cu care vorbeşte.
„Personajul cel mai caracteristic al lui Sadoveanu, dominat de înţelepciunea adâncă şi puţin
sceptică a omului care confruntă orice situaţie de viaţă cu o enormă experienţă personală,
istorică, ancestrală.”(Al.George.)

Acţiunile şi comportamentul ei relevă tenacitatea, diplomaţia, abilitatea, capacitatea de

disimulare care contribuie la aflarea adevarului. Alte modalităţi indirecte de construire a
portretului sunt limbajul, notarea gestului semnificativ, observarea relaţiilor cu celelalte
personaje, numele. Eroina sadoveniana poate fi si o dezvoltare originala a motivului maicutei
batrane din Miorita. Oricare ar fi izvoarele din care s-a inspirat scriitorul, Victoria Lipan ramane
un personaj de mare forta artistica, cu valoare de model.

Eroul absent al romanului este Nechifor Lipan, personaj reprezentativ pentru

comunitatea „locuitorilor de sub brad”. El este oier priceput si harnic, ajuns prin vrednicia lui
stapan de turme, cu stane si rost temeinic in munte, cu gospodarie indestulata in Magura
Tarcaului. Portretul sau se construieste prin insumarea episoadelor retrospective si a imaginilor
fixate in amintirea celor care l-au cunoscut. Aceasta modalitate neobisnuita de configurare a
personajului este un element de modernitate in romanul romanesc interbelic. Rezultatul
procedului este surprinzator: Nechifor e un personaj de mare forta artistica si cu certa valoare
de arhetip.

Portretul fizic – construit din perspectiva celorlate personaje- evidentiaza robustetea,

forta si frumusetea barbateasca. Nechifor este un barbat voinic si puternic, lat in spate, cu
mustata groasa si plete negre. Trasaturile fizice sunt completate de o descriptie a vestimentatiei
caracteristice stapanilor de turme din tinutul Tarcaului. Portretul facut personajului colectiv in
secventa cu care se deschide romanul se aplica perfect si lui Nechifor, ceea ce subliniaza
caracterul sau reprezentativ. Harnic si priceput in mestesugul oieritului, el traieste mai mult la
munte, randuindu-si stanele si ciobanii. Toamna merge la targ sa vanda si sa cumpere oi, band
aldamas si zabovind la petreceri. El este darnic si cu inima deschisa la chefurile cu lautari, dar si
aprig de manie. Curajul, marea energie si forta interioara ii intregesc portretul. Acesta se
alcatuieste prin caracterizare directa, facuta de catre personajele in memoria carora a ramas viu,
si indirect, prin relatarea unor intamplari. Portretul care se cristalizeaza astfel are un puternic
relief, amintind de eroii de balada.

Desi nu este personaj de prim-plan al romanului Baltagul, ci un personaj secundar,

Gheorghita este o prezenta bine conturata. Fiul Victoriei si al lui Nechifor Lipan (al carui nume
„de taina” il poarta), Gheorghita este la varsta adolescentei, a initierii. Portretul fizic, construit
din perspectiva naratorului, evidentiaza caracteristicile varstei, dar si trasaturi particulare, care
il evidentiaza. Descrierea vestimentatiei si notarea gestului semnificativ intregesc imaginarea
exterioara a facaului. Trasaturile morale evidentiate indirect, prin stilul epistolar al baiatului
sunt: priceperea in mestesugul oieritului, inteligenta dublata de sensibilitatea sufleteasca,
credinta in Dumnezeu si respectul fata de parinti. Relatia dintre el si mama sa (procedeu
indirect de caracterizare) pune in evidenta faptul ca a crescut in spiritul traditiei si in respectul
fata de parinti. Noua initiere se petrece treptat. Monologurile sale interioare dezvaluie spiritul
de observatie si natura reflexiva a personajului.

Momentul cel mai semnificativ al maturizarii sale – moment de emotie, infiorare si

teama – il reprezinta veghea osemintelor parintelui sau. Baiatul isi invinge frica si, dintr-o data,
se simte cu adevarat barbat, asemenea tatalui. Acum, Gheorghita este pregatit sa manuiasca
baltagul. In scena infruntarii directe cu ucigasii parintelui sau, el va lovi fara sovaiala. Ipostaza
finala este cea a unui erou justitiar, plin de curaj si barbatie. El se dovedeste astfel urmas demn
al tatalui sau, care devine si el o ipostaza particulara a personajului colectiv, ciobanii de pe
Tarcau.

Evoluând într-o lume „omogenă, coerentă şi plină de sens”, personajele sadoveniene

ilustrează „miturile luptei, vigorii şi cuceririi.”(N. Manolescu), aşa cum întregul roman
ilustrează formula tradiţională a prozei româneşti. Chiar daca romanul traditional ca tipar si
formula narativa a pierdut in competitia cu romanul modern, Baltagul lui Sadoveanu impune
un model etic si estetic care, dincolo de „mode”, ramane neuitat in memoria cititorului si dupa
ce cartea s-a inchis.