Marin Sorescu 

(n. 29 februarie 1936,[2][3] Bulzești, Bulzești, Dolj, România – d. 8 decembrie 1996,[2][4]

[5][6]
 București, România) a fost un scriitor român, membru titular (din 1992) al Academiei Române.[7]
S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în
străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic, după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția
de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 - 5 mai 1995). A tradus
versuri ale lui Boris Pasternak.
În perioada 1978-1990, Marin Sorescu a fost redactor-șef la revista craioveană Ramuri, de unde a
fost forțat să plece în 1991, în urma unei scrisori semnate de mai mulți redactori ai revistei.[8]
În 1992, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Insolitul ca
energie creatoare, cu exemple din literatura română”.

Cuprins

 1Biografie
 2Opera
o 2.1Poezia
o 2.2Dramaturgia
o 2.3Volume publicate
o 2.4Poezii
o 2.5Literatură pentru copii
o 2.6Romane
o 2.7Teatru
o 2.8Publicistică
o 2.9Traduceri
o 2.10Varia
o 2.11Ediții în limbi străine
o 2.12Studii critice despre opera soresciană
 3Distincții
 4Referințe
 5Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]
Marin Sorescu a fost fiul lui Ștefan Sorescu și al Nicoliței (născută Ionescu), țărani din Bulzești. A
urmat cursurile școlii primare în satul natal, apoi a continuat studiile la Colegiul Național „Frații
Buzești” din Craiova; în continuare a studiat la Școala medie militară din Predeal. Studiile
universitare le-a făcut la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, la Facultatea de Filologie
(1955-1960), licențiat în limbi moderne. A fost membru al Programului Internațional pentru Scriitori la
Universitatea din Iowa - SUA.

Opera[modificare | modificare sursă]
Poezia[modificare | modificare sursă]
Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii "Singur printre
poeți". Până la moartea sa (în 1996) mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a
poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul
"Poeme", reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei sale.
Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tușiți" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972),
precum și ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit
pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.
Marin Sorescu a excelat în poezii parodice, a dat aproape echivalențe la versuri de Maria
Banuș, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, a compus excelente parodii la cînticele lui Miron Radu
Paraschivescu, versurile lui Ion Horea, Victor Felea, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Eugen
Frunză, Nicolae Stoian, Toma George Maiorescu...[9]
Într-o postfață la volumul Tinerețea lui Don Quijote, Marin Sorescu susține că actul poetic constă în
a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase,
spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care,
petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac. Poezia
trebuie să fie clară, nu coborâtă la nivelul comun de înțelegere, pe cât posibil concisă, spre a avea
parte de o critică lungă și personală, originală fără ostentație. Cam toate aceste însușiri se pot
recunoaște în poezia sa, de predilecție în versuri albe, comunicative, adesea presărate cu ironii și
autoironii, într-un limbaj care nu ocolește familiaritatea în sens filistin...(Al. Piru, op. cit. pp. 175-176).
Înainte de 1989 nu a putut să apară volumul „Poezii alese de cenzură” (1991), dintre care cea mai
cunoscută este poezia Casa sub observație.
Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul
ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de
acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece
volume, poezie, eseu, jurnal și roman.

Dramaturgia[modificare | modificare sursă]
Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în
trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde
piesele Iona, Paracliserul și Matca. Paracliserul întruchipează tragedia artistului creator consumat de
propria-i flacără ce nu lasă în trecerea sa prin lume decât impalpabile vestigii, niște „vorbe pe pereți.”
Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan, precum în Există nervi, teatrul istoric (în A treia
țeapă și Răceala) sau comedii, precum Vărul Shakespeare, al căror armă primordială este chiar
ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

Volume publicate[modificare | modificare sursă]

Poezii[modificare | modificare sursă]
 1964 - Singur printre poeți
 1965 - Poeme
 1966 - Moartea ceasului
 1968 - Tinerețea lui Don Quijote
 1970 - Tușiți
 1970 - Unghi
 1972 - Singur printre poeți
 1973 - Ocolul infinitului mic pornind de la nimic
 1975 - Norii
 1976 - Poeme Sorescu
 1977 - Trei dinți din față
 1972 - Suflete, bun la toate
 1972 - Rame - Douăzeci și cinci de poezii
 1973 - Astfel
 1973 - Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic
 1976 - Descîntoteca
 1978 - Sărbători itinerante
 1979 - Ceramică
 1982 - Fîntîni în mare
 1984 - Drumul