TUDOR ARGHEZI

-biografie-

1880-1967

Tudor Arghezi - pseudonimul lui Ion N. Teodorescu - s-a nascut la Bucuresti,

pe 21 mai 1880 si a murit la 14 iulie 1967, fiind inmormantat in gradina casei
sale de la Martisor - Bucuresti. La varsta de 16 ani debuteaza in ziarul lui

Alexandru Macedonski
„Liga ortodoxa". Pana in 1910 - cand a inceput sa conduca sau sa editeze el
insusi reviste si ziare precum: „Seara", „Cronica", „Cuget romanesc", „Natiunea",
„Bilete de papagal" - publica la numeroase periodice ale vremii: „Revista
moderna", „Viata Romaneasca", „Viata noua", „Facla", „Rampa" etc.

Primul volum de versuri, Cuvinte potrivite (1927), cuprinde teme pe

care le va relua si adanci in volumele ulterioare: Flori de mucigai (1931),
Carticica de seara (1935), Martisoare (1936), Hore (1939), Una suta ana poeme
(1947), 1907-Peizaje (1955), Cantare omului (1956), Stihuri pestrite (1957),
Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri
(1966), Noaptea (1967); postum au aparut: Frunzele tale (1968). Crengi (1970),
XC (1970) etc, dezvaluind biografia spirituala a unui mare artist al cuvantului,
destinul dramatic al unui eu iscoditor si nelinistit.

Inscriptiile si Creioanele, risipite in mai multe volume, sunt specii aparte,

inventate de T. Arghezi, asa cum, ca prozator, va impune in literatura noastra
tableta. In primele decenii ale secolului, pana prin anii 1946 - 1947, se distinge
ca pamfletar. In aceasta perioada au aparut majoritatea cartilor argheziene de
proza, creatii de factura mozaicala, marcate de viziunea pamfletarului, afirmand
modalitati variate ale fictiunii: Icoane de lemn (1929). Poarta neagra (1930),
Tablete din Tara de Kuty (1933); romanele: Ochii Maicii Domnului (1934),
Cimitirul Buna-Vestire (1936), Lina (1942), iar in 1946, profesiunea de credinta a
pamfletarului moralist, Manual de morala practica.

Alte volume de proza, ca Bilete de papagal (1946), Pagini din trecui (1955),
Lume veche, lume noua (1958), Tablete de cronicar (1960), Razlete (1965) -
sunt culegeri eterogene ce reiau texte - majoritatea pamflete - mai vechi sau mai
noi, iar volumele Din drum (1957) si Cu bastonul prin Bucuresti (1961) sunt carti
de reportaj propriu-zis.

Volumele in versuri Martisoare (1936), Prisaca (1954), sau in proza Cartea cu

jucarii (1931) dezvaluie fascinatia autorului pentru universul marunt, pentru o
lume pura, plina de inocenta, gingasie si delicatete.

In 1962 apare primul volum al editiei de opere argheziene - Scrieri -, ajungand in

1999 la al 42-lea volum.
Incercarile de dramaturg sunt publicate in volumul Teatru (1968). A tradus din
Krilov, Rabelais, La Fontaine, Verlaine, Baudelaire, Rimbaud, Theophrast etc.

In 1946 primeste Premiul National de poezie; in 1955 este ales membru al

Academiei Romane; in 1957 este laureat al Premiului de Stat; in 1965 primeste
Premiul International Herder; deputat in Marea Adunare Nationala (1957).
Creator al unui limbaj original, Arghezi este scriitorul care are o mare influenta
asupra intregului scris literar al vremii.

Privita in ansamblu, opera lui Tudor Arghezi e de o complexitate unica in

literatura romana. E atata incoerenta in alcatuirea ei, incat o lectura sistematica
e, practic, imposibila. De fiecare data, aceasta se sustrage oricarei incercari de
periodizare sau chiar de integrare ferma intr-o formula consacrata. Mereu altul si
mereu egal cu sine insusi, Arghezi si-a conceput opera ca pe un ansamblu
plurivalent, al carui principiu ordonator e, paradoxal, cel al contradictiei. La
originea acestei alcatuiri atat de complexe se afla o structura scindata a eului
poetic, pe care Arghezi insusi o va recunoaste: .Sunt inger, sunt si diavol si/iara
si-alte-asemeni I Si ma framant in sine-mi ca taurii-n belciug" (Portret). Era
firesc, asadar, ca receptarea operei sa fie anevoioasa, insa toti criticii au putut
constata dualismul structural al poetului. Primul care a exprimat aceasta realitate
sufleteasca a fost E. Lovinescu; in '923, teoreticianul modernismului il descria pe
Arghezi ca pe un „suflet faustian, in care nu salasluiesc numai «doua suflete», ci
se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern" (Istoria literaturii romane
moder-ne). Revendicat deopotriva de traditionalisti si de modernisti, vehement
contestat de cateva personalitati ale vremii (N. Iorga, I. Barbu, Eugen Ionescu),
Arghezi se impune totusi ca unul din cei mai importanti poeti ai literaturii
romane. Critici de mare valoare, precum E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu,
Serban Cioculescu, Tudor Vianu, au intarit ideea ca „poezia lui Arghezi e sortita,
ca putere de expresie, ca adancime de sensibilitate, ca organica viziune de lirism,
sa ocupe versantul liber in fata lui Eminescu" (Pompiliu Constantinescu, Tudor
Arghezi).

Nonconformismul, fronda, pendularea intre extreme se manifesta pe intreg

traseul vietii si operei lui Tudor Arghezi. Debuteaza la 16 ani cu o violenta
contestare a tatalui (Tatalui meu). intre 1896 si 1899 publica versuri parnasiene,
manifestand totodata aderente temporare la instrumentalism (In Roma, Do-Re-
Mi, Aegypt). in jurul anului 1904, cand pare sa se fi definitivat ciclul Agatelor
negre, Arghezi experimenteaza romantismul macabru sj simbolismul
baudelairian. De altfel, ciclul Agatelor negre - desi nu a fost publicat niciodata
integral de autor - e prevestitor pentru devenirea poetului; gasim aici, in stare
embrionara, cateva din dominantele liricii argheziene: amestecul tenebrosului cu
senzualitatea, sentimentul uratului, imaginea descompunerii materiei, viziunea
infernului existential, erosul macabru. in 1910 i se publica un manifest poetic
expresionist, Ruga de seara, iar in 1916 tipareste un poem traditionalist, Belsug.
insa multe din aceste creatii de tinerete vor fi definitiv repudiate de parintele lor.
Arghezi a fost permanent in raspar fata de orice directie literara, dar mai ales
fata de propria opera. Abia dupa 31 de ani de Ia debut isi editeaza primul volum
de versuri, Cuvinte potrivite (1927), devenind astfel una din cartile cu cea mai
lunga perioada de germinatie din literatura romana. Ea insumeaza rodul mai
multor varste si experiente literare, incat numai prin aproximare putem distinge
unele influente, niveluri sau orizonturi tematice. De recunoscut sunt, totusi,
ecourile parnasiene si simboliste (Potirul mistic, Mitra lui Grigorie, Caliguld),
influente eminesciene din elegia erotica (Oseminu pierdute. Despartire, Toamna),
cele cosbuciene din lirica suava (Creioane). dar si reflexele baudelairiene din
Agate negre.
De asemenea, observam cum spatiul imaginar al Cuvintelor potrivite se
organizeaza in jurul catorva teme fundamentale.
 Caracterizarea personajului Ion din romanul lui
Liviu Rebreanu

Personajul Ion este un personaj titular si central al romanului

dominand intreaga opera. Este un personaj principal, realist, tipic pentru o
categorie sociala “taranul sarac”. Exponent al taranimii prin dragostea sa
pentru pamanat, Ion este si o individualitate prin modul in care il obtine. Este
ajuns la varsta maturitatii, initial este necasatorit, apoi se insoara cu Ana, dar o
iubeste pe Florica.
Din punct de vedere fizic, Ion era: ”Iute si harnic ca masa, chipes,
voinic, dar sarac.”
Din punct de vedere moral, Ion era un om lipsit de personalitate.
Patima pentru pamant il macina pentru ca “pamantul ii e drag ca ochii din cap”.
Toata fiinta lui este mistuita de ” dorul de pamant mult,cat mai mult”,
deoarece” iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil”.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, stapanit de o dorinta
navalnica, un temperament controlat de instincte primare, hotarat si
perseverent in atingerea scopului de a avea pamant, dar si viclean, Ion isi
planuieste cu meticulozitate si pricepere planul seducerii Anei.
Asadar, setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatiis ale,
facand din el un personaj memorabil prin aceea ca intreaga sa energie este
canalizataindeplinirii scopului de a avea pamant” glasul pamantului patrundea
navalnic in sufletul flacaului ca o chemare,coplesindu-l. Se simtea mic si slab cat
un vierme pe care-l calci in picioare”.
Alta data, Ion exclama impatimit :”Cat pamant,Doamne!”. Dupa ce
planul ii reuseste datorita ”inteligentei ascutite,vicleniei procedurale si mai ales
vointeiimense”, Ion intr-un glas de ardoare, saruta pamantul,iar fata ii zambea
cu o placere”nesfarsita”. Este a doua ipostaza a lui Ion, cand se vede “mare si
puternic ca unurias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri
ingrozitori.”
Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana,atitudinea lui Ion este rece, distanta,
cinica, refuza sa vorbeasca cu ea si-i spune sa-l trimita pe tatal ei sa discute.
Cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este “semet si cu nasul in
vant”, sfidator, constient ca detine controlul absolutasupra situatiei si ca il
poate sili sa-i dea pamantul la care ravnise atat. Cand s-a insurat cu Ana,Ion s-
a insurat de fapt cu pamanturile lui, sotia devenind o povara jalnica si
incomoda.
 Capitolul “Nunta” il surprinde pe Ion intre cel doua glasuri,devenite
voci interioare, mai intai”ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si om fugi amandoi
in lumesa scap de uratenia asta”, ca apoi in clipa imediat urmatoare sa
gandeasca in sine cudispret “... si sa raman tot calic pentru o muiere...”.
Trairile lui Ion in lupta pentru a intra in posesia pamanturilor lui Vasile
Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenta, la prefacatorie si
incantare.
Este caracterizat direct de catre narator: “Iute si harnic ca masa”.”Se
simtea mic si slabcat un vierme pe care sa-l calci in picioare”, dar si de alte
personaje.
In caracterizarea indirecta,trasaturile reies din faptele, vorbele,
gandurile personajului, dar si din mimica, gesturi si limbaj.
In concluzie, Ion este tipul arivistului, un om fara caracter, ce este
capabil de orice fapta pentru a domandi pamantul mult iubit.