Tudor Arghezi

Personalitate artistică excepţională, Tudor Arghezi domină

lirica românească şi este după unele aprecieri "cel mai de seamă
poet contemporan". Este considerat al doilea mare poet român
după Eminescu, opera sa încadrându-se în curentul modernist.
Îndelungata sa activitate creatore prezintă puternice trăsături
contradictorii, care au determinat dificultăţi reale în interpretarea
operei sale.

Scurta biografie.

S-a născut la 21 mai 1880, în Bucureşti, cu numele de Ion N.

Theodorescu. Pseudonimul său provine de la denumirea veche a râului Arges - "Argesis".
Părinţii săi au fost originari din judeţul Gorj "cel mai sărac şi mai pietros din regiune", după
propria mărturisire ("Les lettres francais"). Acolo, continuă poetul "locuitorii sunt ţărani
primitivi, care au un folclor admirabil. Strămoşii mei erau oameni care ştiau a lucra cu cuţitul, nu
în pâine pentru că n-o aveau ci în carnea altora. Cu vocabularul restrâns al cuţitului îşi aranjau ei
tărăşeniile de dragoste sau interesele. În ce mă priveşte, cred că şi eu port în umbră o părticică
din acest cuţit familial".

Datorită neînţelegerilor cu tătăl său el părăseşte familia la vârsta de 11 ani să-şi câştige
singur existenţa, paralel cu studiile liceale de la Sfântul Sava, în diferite moduri: ucenic la pietrar
poleind inscripţiile din cimitire, secretar al unei expoziţii de pictură. De asemeni a fost lucrător la
fabrica de zahăr de la Chitila. Din anii liceului încearcă o prietenie durabilă cu Gala Galaction.

Preocupările literare încep timpuriu. Sub pseudonimul Ion Theo (Ion Theodorescu),
debutează la 16 ani cu poezia "Tatăl meu" publicată la liga Ortodoxă a lui Macedonski (nr. 4 /
1896). Poetul mai publică şi în alte reviste macedonskiene precum "Revista modernă", "Viaţa
nouă" poezii influenţate de şcoala simbolisto-instrumentalistă a maestrului, care îi aduc elogii
pentru surprinzătoarea putere de a stăpâni şi modela materialul limbii.

O criză de misticism îl determină să se călugărească la vârsta de 19 ani, la mănăstirea

Cernica, unde tânărul credea că va afla liniştea necesară reculegerii, dar în chilia sa Iosif (noul
său nume) scrie şi studiază mai ales noaptea, spre surprinderea călugărilor bănuitori, care
credeau că ar fi avut legătură cu diavolul. În 1904 împreună cu V. Demetrius scoate o revistă în
care publică lucrări împotriva semănătorismului şi a "poeziei noi" şi pledează pentru
originalitatea creatore, publică un şir de poezii, printre care unele aparţin ciclului "Agate Negre".
Intrat în conflict cu clerul monahal, pleacă la o mănăstire din Elveţia. Părăsind după un an
definitiv mediul eclesiastic, duce o viaţă de vagabandaj, îndeplinind în străinătate (în Elveţia),
apoi în Franţa tot soiul de munci fizice ("am cărat cu spinarea, am vândut bibelouri, am învăţat să
fac inele şi capace de ceasornicar" - mărtuirisiri în "Principii de educaţie").
 În 1910, N. D. Cocea publică dintr-un caiet mai vechi al poetului, douăzeci de piese, o
parte din acestea provenind din acelaşi ciclu al "Agatelor negre". Prima operă, "Rugăciune de
seară" are un străvechi ton protestatar, pe linia ideilor socialiste. Întorcându-se în ţară în 1911,
colaborează la operele lui N.D.Cocea, dar desfăşoară şi o necontenită activitate ziaristică la
majoritatea ziarelor democrate şi la toate revistele de seamă, manifestându-se ca un redutabil
pamfletar. A condus câteva publicaţii de mare prestigiu precum "Cronica" (1915-1916),
"Cugetătorul românesc" (1922-1923) şi mai ales "Bilete de papagal" (1928-1930, 1937-1938).

Abia în anul 1927, la vârsta de 47 de ani apare primul său volum de versuri, "Cuvinte
potrivite". De atunci Arghezi a fost mereu prezent în conştiinţa publică românească cu noi
volume de versuri şi proză.

În timpul celui de-al doilea război mondial, poetul publică articole antifasciste,
culminând cu un virulent pamflet "Barone", împotriva baronului von Killinger, reprezentantul
Germaniei hitleriste la Bucureşti. Acest act îndrăzneţ îi atrage arestare şi internare în lagărul de la
Târgu Jiu (1943).

După eliberare nu-şi încetează activitatea creatoare şi începând în special de la Congesul

scriitorilor români din 1956, poetul este preţuit şi popularizat ca o expresie majoră a geniului
român. În acest an este primit membru al Academiei, iar în 1957 i se acorda premiul de stat. E
ales în Marea adunare naţională şi i se acordă cele mai înalte ordine ale republicii. Este sărbătorit
cu mari elogii la vărsta de 80 de ani. Opera sa editată şi reeditată, pătrunde tot mai adânc în masa
largă a poporului şi este tradusă în diferite limbi străine (italiană, franceză).

Universul liric arghezian

În lirica argehziană s-au contopit, mai ales în prima etapă, diverse influenţe, datorită
contactului prin lectură cu valorile naţionale şi internaţionale. Lăsând la o parte experienţele
iniţiale de tip macedonskian, menţionabile sunt şi unele scenete eminesciene din faza debutului,
după cum în special în ciclul "Agate negre", apare evident cea din sensibiliatea baudelariană.

Ajunge la maturitatea creatoare în 1916 cu poazia "Belşug", dovedindu-se o prezenţă

nouă, originală în lirica românească. Argezianismul se iveşte de fapt ca o reacţie violentă
împotriva unui climat cenuşiu ce se instalase în literatura română prin semănătorism şi
epigonismul eminescian. După excepţioanala contribuţie a lui Eminescu la făurirea expresiei
poetice naţionale, după exprienţa strălucită a lui Macedonski, lui Arghezi i-a revenit în secolul
nostru înalta viziune de a duce mai departe mesajul înaintaşilor şi de a crea un instrument politic,
mai complex, cu o nouă sensibiliate. Dar pătrunderea creaţiei argeziene în conştiinţa
contemporană s-a făcut greu, căci în faţa marii noutăţi, critica literară a manifestat o vie
rezistenţă. Dintre cei care au contestat opera lui Arghezi ne limităm la menţionarea numelor
prestigioase ale timpului precum: N. Iorga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu. În schimb criticii
precum Pompiliu Constantinescu şi G. Călinecu au apreciat revoluţia pe care o realizase în
literatura noastră.

Poezia argheziana este de mai multe tipuri:

- socială şi cuprinde estetica urâtului, universul ţărănesc şi revolta socială ("Flori de

mucigai", "Cuvinte potrivite", "Peizaje");
- filozofică, poetul este în căutarea lui Dumnezeu ("Psalmii"), fiind prezente elemente
precum lirica sociogonică ("Cântare omului"), atitudinea faţă de moarte ("De ce-aş fi
trist?") şi nu în ultimul rând arta poetică ("Testament");
- poezia de dragoste care la Tudor Arghezi îmbracă chipul reticenţei şi amânârii, sau
implinirea erotică de tip casnic ("Carticică de seară");
- poezia jocului "a boabei şi a farâmei" ("Mărţisoare", "Hore").

„Testament”
Prezentare generala
Poezia Testament de Tudor Arghezi deschide primul volum de poezii, " Cuvinte potrivite
" (1927) şi constituie poezia sa programatică, poate cea mai cunoscută artă poetică din lirica
românească. Alte poezii programatice sunt "Portret", "Rugă de seară", "Ia aminte".

"Dansează stihul ritmul şi pas cu pas îl sună,

O rimă-i mai scâlcie, o rimă c mai bună,
Dar trebuie o rimă şi-o pauză la vers,
Cum e şi călcătura la horă şi la mers.
Căci de se frânge stihul străbat şi dă în gropi
Şi jocul pare-o horă ca de ologi şi şchiopi. (...)
Gătit de sărbătoare cu fir, să luăm aminte
Ca stihul e o nuntă de graiuri şi cuvinte."
("la aminte")

Tema poeziei "Testament" exprimă concepţia despre artă a lui Arghezi şi defineşte
programatic întreaga creaţie lirică a poetului, în care cuvântul este atotputernic, stăpân absolut al
universului, iar opera literară este rodul harului divin şi al trudei.
Semnificaţia titlului. Cuvântul Testament înseamnă un act prin care o persoană lasă
bunurile sale urmaşilor. În poezia lui Arghezi, "testament" înseamnă relaţia spirituală între
generaţii precum şi responsabilitatea urmaşilor faţă de moştenirea primită. De asemenea, titlul
ilustrează şi în sens propriu faptul că poezia este un "act oficial" întocmit de poet, prin care lasă
moştenire urmaşilor opera sa literară:
"Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte."
 Structura poeziei
Poezia începe printr-o negaţie, care are rolul de a accentua valoarea deosebita a
moştenirii, opera literară, bunul cel mai de preţ al poetului, pe care acesta o lasă prin testament
viitorimii, accentuând faptul că ea constituie o acumulare spirituală "de la străbunii mei",
realizată cu mult efort şi în mod evolutiv:

"Prin râpi şi gropi adânci.

Suite de bătrânii mei pe brânci"

Continuarea tradiţiei străbune, continuarea operei înfăptuite de strămoşi constituie o

treaptă în evoluţia spirituală a omenirii, simbolizata aici prin "fiule", o adresare directă, care dă
poeziei un ton familiar, intim, ce apropie generaţiile trecute de viitorime:

"Şi care, tânăr, să le urci le-aşteaptă,

Cartea mea-i, fiule, o treaptă."

Ca mesager al trudei şi durerii străbunilor, poetul aşază "cartea" la căpătâiul civilizaţiei

omeneşti, cu îndemnul, din nou adresat direct, de a respecta acest bun spiritual şi a-l duce spre
progres:

"Aşaz-o cu credinţă căpătâi,

Ea e hrisovul vostru cel dintâi"

Evoluţia spirituală este ilustrată prin instrumentele pe care poetul le enunţă în poezie, de
la munca fizică, omenirea a progresat către o activitate intelectuală, ideatică:
"Ca să schimbăm acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară"
Limbajul poetic vine din vorbirea bătrânilor, din limba populară, "Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite", din care poetul a "ivit cuvinte potrivite", ceea ce constituie o mărturisire
de credinţă, căreia îi rămâne devotai. Inovaţia stilistică argheziană face ca poetul să valorifice
cuvintele în sens estetic, să le dea o nouă semnificaţie, întrucât cuvântul este la Arghezi
atotputernic:

"Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane.

Făcui din zdrenţe muguri şi coroane,
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere."

Cuvântul arghezian este omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească:

"Am luat ocara, şi torcând uşure

 Am pus-o când să-mbie, când să-njure."
Cuvântul este divin, este dat de la Dumnezeu, poetul făcând trimitere la Biblie, unde se
spune că "mai întâi a fost cuvântul", iar generaţiile viitoare au datoria de a-l păstra şi a-l înălţa:

"Am luat cenuşa morţilor din vatră

Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale. "

Datoria poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, 'Vioara", durerile neamului
românesc, imaginea grotească a stăpânului jucând "ca un ţap înjunghiat" fiind subliniată de ideea
biciului răbdat întors în cuvinte, ca simbol al izbăvirii şi pedepsirii celor ce au provocat
suferinţele. Limba poetică în care sunt exprimate aceste idei este surprinzătoare prin inovaţie
stilistică, Arghezi aducând în literatura română estetica urâtului, o nouă manieră literară de a
exprima frumosul, dându-i astfel o nouă valoare:
"Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi."
Tudor Arghezi considera poezia o domniţă răsfăţată, aleasă, care este plină de
sensibilitate şi de nobleţe spirituală:
"întinsă leneşă pe canapea
Domniţa suferă în cartea mea."
' Ultima strofă dă o definiţie concretă operei literare care, în concepţia lui Arghezi este o
îmbinare armonioasă între har, talent, inspiraţie şi trudă, efort, între care există o uniune perfectă:
"Slova de foc şi slova făurită
împerecheate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte."

Poetul se consideră robul cititorului, care este "Domnul", el creează o operă care să fie
citită de urmaşi, e cel care trudeşte din greu pentru ca cititorul sâ fie conştient de datoria sa de a
contribui la evoluţia civilizaţiei spirituale a omenirii:
"Robul a scris-o. Domnul o citeşte,"
întreaga operă literară este rodul unei tradiţii strămoşeşti în care se înscrie şi opera lui în
mod evolutiv, progresiv, pe care o lasă moştenire urmaşilor, aşa cum şi el a preluat-o şi a
înfrumuseţat-o, a îmbogăţit-o, a înălţat-o spiritual:
"Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.

Limbajul artistic (estetica urâtului) se individualizează în literatura noastră prin modalităţi

originale şi novatoare:
 1. sintagme poetice construite în serii opuse: "graiul lor cu îndemnuri pentru vite"/ "am
ivit cuvinte potrivite"; "bube, mucegaiuri şi noroi/frumuseţi şi preţuri noi"; "zdrenţe/muguri şi
icoane"; "veninul"/"miere";
2. metafore surprinzătoare ca semnificaţii: pentru sensul de opera poetul foloseşte o
multitudine de metafore: "carte", "hrisov", "ocara", "cuvinte potrivite", "Dumnezeu de piatră",
"ciorchini de negi", "slova de foc şi slova făurită";
3. epitetele se disting prin inovaţie, prin alăturarea de cuvinte surprinzătoare: "dulcea lui
putere", "durerea surdă şi amară", "torcând uşure";
4. sintaxa surprinde prin inversările de topică: "Şi dând în vârf, ca un ciorchin de
negi,/Rodul durerii de vecii întregi."
5. limbajul popular este semnificativ în poezie prin expresiile şi cuvintele populare: "pe
brânci", "saricile"; "plăvani", "poale", "zdrenţe", "ţap înjunghiat , "se mărită".

Versurile au metrică variabilă, iar lexicul e abrupt, colturos, în consonanţă cu asprimea

ideilor transmise.
Orice act creator spiritual implică şi cultul poetului pentru tradiţie, pentru strămoşi şi
totodată responsabilitatea creatorului faţă de urmaşi, idee exprimată, de Arghezi în mod explicit:
"Poezia e însăşi viaţa, e umbra şi lumina care califelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte
cu planeta lui în cer. Pretutindeni în toate este poezie, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins
într-o aureolă de icoană."