Modernismul 

este o mișcare culturală, artistică și ideatică ce include artele vizuale, arhitectura, muzica și
literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, când artiștii s-au
revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor anterioare,
începând cu cele ale secolului al XIV-lea și culminând cu rigiditatea și "osificarea" academismului secolului
al 19-lea.
Moderniștii au crezut că prin refuzarea tradiției ar fi putut descoperi noi și radicale feluri de a crea "un altfel
de artă". Arnold Schoenberg a crezut în ignorarea armoniei tonale, tradiționale – sistemul ierarhic de
organizare a muzicii care a ghidat acest domeniu pentru mai bine de două secole și jumătate – întrucât a
descoperit un mod nou de a organiza sunetul, bazat pe gruparea notelor în rânduri de câte douăsprezece.
Această tehnică a rezultat în crearea muzicii seriale a perioadei de după primul război mondial. Artiștii
abstracți, inspirați de mișcarea impresionistă și de lucrările lui Paul Cézanne și Edvard Munch, au pornit
conceptual de la presupunerea că atât culoarea cât și forma - nu reprezentarea lumii naturale - sunt
elementele esențiale ale artei vizuale. Astfel, Wassily Kandinsky, Piet Mondrian și Kazimir Malevich au
încercat să redefinească arta ca și aranjamentul culorii pure. Dezvoltarea fotografiei a afectat puternic acest
aspect al modernismului, fiindcă nu mai era nevoie de funcția pur descriptivă ale niciuneia din artele vizuale.
Acești artiști moderniști au crezut cu tărie că prin refuzarea reprezentărilor reale și materiale, arta va trece de
faza materialistă și va intra într-una spirituală.

Modernismul în literatura română se defineşte în termeni specifici, având în vedere că, în istoria şi în
critica literară, acest concept – modernismul – se foloseşte la noi cu referire la perioada interbelică, fiind
teoretizat de Eugen Lovinescu, critic literar, conducător al revistei “Sburătorul” (1919-1922, 1926-1927), în
paginile căreia au şi fost promovate opere moderniste.

În viziunea lui Eugen Lovinescu, influenţat de filosofia francezului Gabriel Tarde, există un “saeculum”,
adică un “spirit al veacului”, definit ca “o totalitate de condiţii materiale şi morale, configuratoare ale vieţii
popoarelor europene, într-o epocă dată”. În virtutea acestui “spirit al veacului”, există o “lege a
sincronismului”, bazată pe o primă etapă a “imitaţiei” culturilor apusene.Mai exact, Eugen Lovinescu
sugera adoptarea noilor formule artistice mai întâi prin imitaţie, deoarece “orice formă de artă apărută într-
un centru cultural dezvoltat se propagă aproape instantaneu peste toată Europa”, ulterior sincronizarea
producând “mutaţii” ale valorilor estetice, având în vedere că valorile artistice nu sunt imuabile, iar frumosul
nu se defineşte la fel pentru toate timpurile şi spaţiile culturale. O teorie contestată de tradiţionalisti, la
vremea respectivă.Gândirea critică a lui Eugen Lovinescu, precum şi literatura nouă, de factură modernistă,
au exercitat o influenţă benefică asupra literaturii româneşti interbelice, considerată un moment de vârf în
cultura românească, atât în poezie, cât şi în proză.

Modernismul în literatura română interbelică a dus la lărgirea fără precedent a orizontului tematic şi
de viziune, a impus formule literare noi şi este prima desprindere categorică de prelungirile
tradiţionalismului secolului al XIX-lea. În poezie, expresionismul şi suprarealismul, ermetismul, poezia
chtonică (a teluricului) sau a fiorului metafizic, din operele unor scriitori precum Lucian Blaga, Tudor
Arghezi, Ion Barbu, au fost şi au rămas repere valorice până astăzi.

Modernismul în literatura română interbelică –

Tudor Arghezi – poeta artifex, intre modernism şi tradiţionalism

Modernismul interbelic,Tudor Arghezi
Ipostaza de “poeta artifex” (“poetul meşteşugar”) cu care critica literară l-a asociat mereu pe Tudor
Arghezi, scriitor din perioada interbelică, se referă la felul în care se reunesc, în opera sa, “slova de foc”
(cuvântul spontan, inspirat) şi “slova făurită” (expresia elaborată, căutată), aşa cum autorul însuşi recunoaşte
prin metaforele citate anterior, din cea mai cunoscută poezie programatică argheziană – “ Testament” – care
deschide volumul de debut “Cuvinte potrivite”, din 1927.

Fără a-l putea raporta pe Tudor Arghezi la un anumit curent literar, opera sa, ilustrată prin volume
precum “Cuvinte potrivite”, “Flori de mucigai”, “Versuri de seară”, ciclul Psalmi etc. – reuneşte
modernismul şi tradiţionalismul interbelic într-o expresie poetică inconfundabilă.

Teme consacrate ale literaturii – condiţia creatorului, relaţia cu sacrul, universul rural, iubirea, jocul etc. –
sunt valorificate şi exprimate într-un limbaj de o excepţională modernitate, bazat pe metaforă, sugestie,
ambiguitate, pe sensuri surprinzătoare pe care le dobândesc cuvintele în contexte neaşteptate. Alte teme –
creştinismul în ruină, urâtul, starea agonică, însingurarea, coborârea “ad inferos” corespund aşa-numitelor
“categorii negative”, obsesiv cultivate de modernismul european.

Cel mai pregnant aspect de modernitate adus de Tudor Arghezi în poezia românească interbelică este
“estetica urâtului”, după modelul scriitorului francez Charles Baudelaire, în “Les fleures du mal” (“Florile
răului”). Aşa cum Baudelaire s-a inspirat din lumea periferiei pariziene, Arghezi a căutat “frumosul” în
zonele abjecte ale închisorii, periferiei, tansformând trivialul, grotescul, în valori estetice, surprinzând, cum
afirma criticul George Călinescu, “suavitatea sub expresia de mahala”.

De fapt, marea îndrăzneală a lui Arghezi, pe linia modernismului, a fost de a apela, în poezie, la

cuvinte considerate a fi nepoetice: “Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie,
cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal“.
Relevante pentru puterea poeziei de a transforma “urâtul” în valori estetice, prin talentul scriitorului, pot fi,
de exemplu, poeziile din volumul “Flori de mucigai”: “În frig şi noroi/Trec hoţii-n convoi, câte doi,/Cu
lanţuri târâş de picioare,/Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare./Fiertura e gata./E seară. E ploaie./O
lingură grea, cât lopata,/Dă ciorba din două hârdaie.” (Cina). Sunt “stihuri” scrise “cu unghia pe tencuială/Pe
un părete de firidă goală,/Pe întuneric, în singurătate” (“Flori de mucigai’).

Modernismul arghezian este prezent şi în ciclul celor 16 Psalmi, mai ales la nivelul atitudinii, al viziunii
poetice şi al limbajului, deşi psalmul, ca specie literară, ţine de tradiţionalism. Oscilând între “credinţă” şi
“tăgadă”, poetul abordează tema relaţiei dintre om şi divinitate dintr-o perspectivă problematizantă,
filosofică: “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/Să văd: eşti şoimul meu
cel căutat?/Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere”.

Modernismul poeziei lui Tudor Arghezi, manifestat în alt sens decât modernismul expresionist al lui Lucian
Blaga, fixează o contribuţie decisivă la înnoirea lirismului românesc interbelic.
Lucian Blaga şi expresionismul german

Primul mare poet român “care reuşeşte să sincronizeze în mod definitiv formele poetice româneşti cu
cele europene” (Marin Mincu) este Lucian Blaga, a cărui poezie, cel puţin cea din primele volume –
“Poemele luminii” (1919) şi “Paşii profetului” (1921) – stă sub semnul expresionismului german, implicit
al modernismului. Din expresionism vin, în lirica blagiană, sentimentul absolutului, exacerbarea eului,
elanul dionisiac, interesul pentru fondul mitic primitiv, spiritualizarea peisajului. Poetul însuşi
mărturisea, în “Filosofia stiulului”, că “De câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa
interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a
face cu un produs artistic expresionist”.

Modernismul blagian se manifestă deopotrivă la nivelul conţinutului şi al viziunii poetice, şi la nivel

formal. Temele literare frecvente în etapa de început a creaţiei sale sunt: misterul universal, iubirea,
timpul, trăirea vitalistă etc. De altfel, prima poezie, a primului volum, “Poemele luminii”, aşază eul
creator, prin metaforele revelatorii (care “revelează” latura ascunsă a lucrurilor, îmbogăţind cu noi sensuri
realitatea din care se inspiră), sub semnul misterului care trebuie “protejat” şi transformat într-un mister şi
mai mare: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea
mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte./Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi
de întuneric” (“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).

În contextul unei astfel de percepţii a lumii, sufletul este cuprins de elanuri titanice: “O, vreau să joc, cum
niciodată n-am jucat!/Să nu se simtă Dumnezeu/în mine/un rob în temniţă – încătuşat./Pământule, dă-mi
aripi:/săgeată vreau să fiu, să spintec/nemărginirea,/să nu mai văd în preajmă/decât cer,/deasupra cer,/şi cer
sub mine -/şi-aprins în valuri de lumină/să joc/străfulgerat de-avânturi nemaipomenite/ca să răsufle liber
Dumnezeu în mine,/să nu cârtească:/”Sunt rob în temniţă!” (“Vreau să joc”).

În volumele ulterioare – În marea trecere, Lauda somnului – frenezia diosiniacă este înlocuită treptat cu
tristeţea metafizică, “lumina”, metaforă centrală în opera lui Lucian Blaga, trecând în plan secund,
pentru ca alte motive literare să fie privilegiate – noaptea, somnul, tăcerea, umbra. Viziunea artistică
specifică esteticii expresioniste nu dispare, dar este valorificată dintr-o altă perspectivă, mai întunecată,
aceea a dispariţiei universului paradisiac: “Cocoşi apocaliptici tot strigă,/tot strigă din sate
româneşti./Fântânile nopţii/deschid ochii şi-ascultă/întunecatele veşti./Păsări ca nişte/îngeri de apă/marea pe
ţărmuri aduce./Pe mal – cu tămâie în păr/Isus sângerează lăuntric/din cele şapte cuvinte/de pe cruce.”(Peisaj
transcendent).

Expresioniste sunt, în poezia lui Lucian Blaga, şi intelectualizarea emoţiei, spiritualizarea peisajului,
percepţia lumii sub semnul unităţii contrariilor (coincidentia oppositorum): “De unde-şi are raiul –
lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul/cu flăcările lui!”.
Chiar dacă în volumele următoare – La cumpăna apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte – Lucian
Blaga se întoarce spre un univers mai echilibrat, redescoperind “sufletul satului”, miturile autohtone, erosul,
fragilitatea fiinţei umane supuse trecerii, lirica sa rămâne, în esenţă, reflexivă, interiorizată, modernismul său
schimbând în mod esenţial drumul poeziei româneşti, tot mai apropiat de modernismul european.

Ion Barbu – poetul ermetic, din “locul luminos” în care geometria se întâlneşte cu poezia

Ion Barbu (pseudonimul literar al matematicianului Dan Barbilian), ajuns în universul poeziei după ce îşi
consolidase renumele de matematician, este “modernistul” prin excelenţă. “Mă stimez mai mult ca
practicant al matematicilor si prea putin ca poet – mărturisea Ion Barbu într-un interviu – si numai atât cât
poezia aminteste de geometrie. Oricât ar părea de contradictorii acesti doi termeni la prima vedere, există
undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneste cu poezia. Suntem contemporanii
lui Einstein, care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să facem si noi
(vezi sincronismul d-lui E. Lovinescu) concurenţă demiurgului în imaginea unor lumi probabile. Pentru
aceasta, visul este o nouă sursă de inspiraţie. Ca si în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică
pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă. Domeniul visului este larg si întotdeauna interesant de
exploatat. În felul acesta înţeleg suprarealismul care, în cazul nostru, devine un infrarealism”.

Autor a numai două volume de poezii – “După melci” (1921) şi “ Joc secund” (1930) – Ion Barbu,
pornind de la modelul poeziei franceze parnasiene, trecând printr-o etapă “baladic-orientală” (ilustrată de
creaţii precum “Riga Crypto şi lapona Enigel”, “Domnişoara Hus”, “Isarlâk” etc.), în care structura narativă
a baladei culte îi serveşte ca pretext pentru dezvoltarea unor ample alegorii despre cunoaştere, iubire,
timp, atinge apogeul modernităţii prin poezia ermetică (“Joc secund”, “Oul dogmatic”, “Uvedenrode”,
“Ritmuri pentru nunţile necesare” etc.).

Modernismul lui Ion Barbu se caracterizează, la nivelul limbajului, printr-o accentuată încifrare a
metaforelor şi simbolurilor, iar la nivelul conţinutului, dincolo de temele dense în semnificaţii, prin
permanentul drum simbolic, spiritual şi iniţiatic, intre apolinic (în sensul armoniei, echilibrului,
raţiunii) şi dionisiac (elan vitalist, exces, hybris). Metaforele pentru cele două ipostaze contradictorii sunt,
de exemplu, “castelul de gheaţă” al gândirii şi “caldul ţinut de miazăzi” al sentimentului. al cunoaşterii prin
simţuri (patronată de Venus) şi prin contemplaţie (al cărei simbol este zeul Mercur).

Pe această idee se construieşte, cu o mare densitate de simboluri, şi cea mai cunoscută baladă cultă a lui Ion
Barbu – “Riga Crypto şi lapona Enigel” – o poveste de iubire imposibilă, intre Crypto, “regele” ciupercilor,
“inimă ascunsă” şi o fată din Laponia, Enigel, pornită în căutarea idealului şi a sensului existenţial, spre
Sudul însorit. Un fel de “Luceafăr întors”.

Modernismul barbian este cel mai elocvent exprimat însă în poeziile sale ermetice, în care discursul
liric este încifrat în simboluri şi metafore (după modelul francezilor Stephane Mallarme şi Paul Valery). “Joc
secund”, de exemplu, este o astfel de expresie metaforică şi ermetică a ideii că poezia (prin care poetul
repetă “jocul prim”, jocul divin) este imaginea unei lumi “purificate în spirit până la a nu mai oglindi decât
figura spiritului nostru”: “Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/Intrată prin oglindă în mântuit
azur,/Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/În grupurile apei, un joc secund, mai pur”.

Literatura, traditionalism si modernism

Din perspectiva literaturii de astăzi, modernismul literaturii româneşti interbelice, manifestat în poezie şi
în proză deopotrivă, efortul de sincronizare cu literatura occidentală, asimilarea firească şi originală a unor
formule literare inovatoare, şansa ivirii unor talente excepţionale, toate au marcat valoric evoluţia culturii
româneşti, care a trebuit să facă mereu, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, cel puţin, efortul de a
recupera sau de a arde etape, pentru a nu rămâne o cultură izolată şi inerţială.

Avatarurile poeziei moderne, incluzând sub acest concept modernismul interbelic, neomodernismul

anilor 1960-1980, postmodernismul de după 1980, nu ar fi dus literatura română în rândul marilor
culturi, fără opera unor scriitori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu.

După cum sublinia Mircea Scarlat, în “Istoria poeziei romaneşti”, “Acţiunea modelatoare a operelor lăsate
de Arghezi, Barbu, Blaga va fi îndelungată, cei trei scriitori rămânând, până astăzi, clasici necontestaţi ai
modernismului poetic românesc, nu doar în sensul exemplarităţii, ci şi în acela (mai profitabil în dezvoltarea
literaturii) al stimulării energiilor creatoare vizând diferenţierea. […] Provocatoare la data apariţiei, operele
lor au devenit, în timp, elemente de stabilitate în sistemul complex al poeziei naţionale”.