Testament , de Tudor Arghezi

Introducere

Unul dintre cei mai însemnați poeți din literatura română, cu o contribuție remarcabilă în evoluția
poeziei interbelice, este Tudor Arghezi. Revendicat atât de mișcarea tradiționalistă, cât și de modernism,
autorului Cuvintelor potrivite îi este recunoscut meritul de a fi realizat o revoluție a limbajului poetic.
Eugen Lovinescu, în Istoria literaturii române contemporane, consideră că prin opera poetului „s-a
înfăptuit o revoluție (...) de la care începe o epocă nouă în scrisul român‟, iar Tudor Vianu remarcă faptul
că „rolul istoric al lui Arghezi a fost să depășească eminescianismul‟, tocmai prin această „reformă
lexicală‟.
Poetul debutează în anul 1896, în revista „Liga ortodoxă‟ a lui Alexandru Macedonski, deci sub
auspiciile simbolismului promovat de acesta, dar publică primul volum, Cuvinte potrivite, abia în anul
1927. Cu volumul Flori de mucigai din 1931, poetul va aduce o formulă poetică nouă, originală, marcată
de estetica urâtului, o inovare majoră în linia modernismului interbelic.

Reper 1 – evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-
un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

Poezia „Testament”, de Tudor Arghezi apare în deschiderea volumului de debut al poetului, „Cuvinte
potrivite”, apărut în anul 1927 și este o artă poetică modernistă în care poetul își exprimă concepția despre creație
și despre misiunea creatorului.
Modernismul este un curent literar apărut în literatura română în anul 1919 ca reacție împotriva
tradiționalismului. Fondatorul modernismului românesc este criticul literar Eugen Lovinescu, cel care în anul
1919 pune bazele cenaclului și revistei „Sburătorul”. În linii mari, modernismul reprezintă pentru Lovinescu
sincronizarea cu ”spiritul veacului” prin imitația modelului oferit de literaturile occidentale. Pentru domeniul
poeziei, Lovinescu observă ca element de modernitate „adâncirea lirismului” din poezia simbolistă care deschide
calea modernizării discursului liric în literatura română. La nivel tematic, poezia modernă se caracterizează prin
preocuparea pentru tema creației, a cunoașterii și, în general, pentru marile teme ce ţin de condiţia umană, precum
timpul, iubirea, natura, iar la nivel formal, marca modernității este încălcarea tiparului prozodic clasic.

Pe de altă parte, modernitatea discursului liric este dată, la nivelul limbajului poetic de accenturea
ambiguității despre care Hugo Friedrich, în volumul „Structura liricii moderne” afirmă că este principala
trăsătură a poeziei moderne. Discursul modernist arghezian se caracterizează prin această tendință de ambiguizare
generată de conotații, simboluri și de frecvența metaforelor care sporesc tensiunea discursului. Se observă, astfel,
o serie de simboluri și de metafore simbol care conțin sugestiile creației și efortului creator: cartea, hrisovul,
condeiul, călimara, mugurii, vioara, la care se adaugă metafore cu o mare forță de expresivitate: ”seara răzvrătită
care vine/ De la străbunii mei până la tine”, ”cenușa morților din vatră”, „Al robilor cu saricile pline/ De
osemintele vărsate-n mine”, ”odrasla vie-a crimei tuturor”, „slova de foc şi slova făurită”. Considerat de criticul
literar Nicolae Manolescu un înnoitor, Tudor Arghezi este așezat în linia celor trei poeți care au revoluționat
limbajul poetic românesc, alături de Mihai Eminescu și Nichita Stănescu.
În plus, un important element de modernitate din text este estetica urâtului prin care Arghezi anunță
titlul celui de-al doilea volum al său, „Flori de mucigai”, din 1931. Estetica urâtului este un concept modern, care
se referă la valorificarea categoriilor negative și la evidențierea dimensiunii lor estetice. Termenii din text care
ilustrează această estetică, evidențiind forța de expresivitate a urâtului sunt: ”bube, mucegaiuri și noroi”,
”veninul”, ”ocara”, să-njure”, ”ciorchin de negi”, ”zdrențe”. Transfigurarea urâtului în valoare estetică este
sugerată metaforic în versurile „Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”, iar
titlul celui de-al doilea volum al autorului, ”Flori de mucigai”, care amintește de cel al poetului francez Charles
Baudelaire, ”Les fleurs du mal” (”Florile răului”) este anticipat în versurile ”Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-
am frumuseți și prețuri noi” care mărturisesc, în același timp, o metodă de creație.

Reper 2 – comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;

Poezia „Testament” se încadrează în lirica modernistă prin tema creației văzută de autor ca meșteșug și ca rod
al unui efort îndelungat de transfigurare. Astfel, creația este reprezentată prin simbolul cărții ca obiect al
moștenirii pe care poetul o lasă cititorului aflat în ipostaza de „fiu”: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/
Decât un nume adunat pe-o carte.”
Preocuparea poetului pentru problema creației face din poezia „Testament” o artă poetică; în plus, caracterul de
artă poetică al textului este dat și de frecvența motivelor literare din sfera semantică a creației. Cartea ca motiv
central al textului apare în diverse contexte: inițial, cartea în sensul de operă este obiectul moștenirii lăsate de poet
„fiului” („Nu-ți voi lăsa drept bunuri dupa moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”), apoi cartea devine operă
capitală pentru evoluția spirituală („Așeaz-o cu credință căpătâi/ Ea e hrisovul vostru cel dintâi” sau „Cartea mea-
i, fiule, o treaptă”). În finalul textului, motivul cărții revine și ilustrează relația dinte autor, operă și cititor: „Întinsă
leneșă pe canapea/ Domnița suferă în cartea mea./ Slova de foc și slova făurită/ Împărecheate-n carte se mărită/
Ca fierul cald îmbrățișat în clește/ Robul a scris-o, Domnul o citește...”.
Se poate observa faptul că în prima strofă, poetul pune în relație tema creției și motivul cărții cu
motivul străbunilor. Textul arghezian surprinde relația poetului cu trecutul în sensul că autorul își prezintă
creația ca pe o continuare a unui efort ancestral (vechi, strămoșesc), ca pe o prelungire în formă estetică a
suferinței îndurate de străbuni. Astfel, ideea de evoluție de la munca fizică la cea intelectuală este exprimată în
versurile: „Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară/ Bătrânii-au adunat printre
plăvani/ Sudoarea muncii sutelor de ani.” Pe de altă parte, evoluția limbajului artistic este în concepția lui Arghezi
rodul trecerii de la limbajul popular, rudimentar al străbunilor, la o formă rafinată de expresie: „Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite.” Din acest punct de vedere, criticul literar G. Călinescu afirmă
despre Testament că reprezintă procesul de „germinaţie antropologică”, în timp ce Nicolae Balotă vede în poezie
„estetica transfigurării”.
În viziunea argheziană, actul creator reprezintă un efort sugerat de poet printr-o serie de verbe care
exprimă transfigurarea artistică: „am ivit”, „făcui”, „am preschimbat” „am prefăcut” etc. Sintagma „cuvinte
potrivite”, care dă și titlul volumului din care face parte poezia definește de fapt arta poetică. În concepția
autorului, poezia este rodul unei căutări estetice, iar o definiție a acesteia este dată de poet în versul „Le-am
prefăcut în versuri și-n icoane”.
Strofa a III-a a poeziei conține ideea centrală a transfigurării artistice și a esteticii urâtului în
opera literară. Ideea este exprimată de poet atât în versurile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând
întreagă dulcea lui putere” prin care se exprimă valorificarea urâtului drept categorie estetică, autonomă (nu
transformarea lui în frumos), cât și în următoarea strofă, în versurile „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”, care anunță cel de-al doilea volum, ”Flori de mucigai”, al autorului.
La începutul strofei a IV-a, poetul reia motivul suferinței pe care o transformă în operă literară:
„Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură vioară.” Vioara este metaforă pentru poezie ca expresie
artistică a suferinței. Verbul „grămădii” exprimă efortul poetului de a face din opera sa o sinteză a suferinței
străbunilor, astfel încât cei vinovați de această suferință să recepteze și să se regăsească în versuri: „Pe care
ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat”. Poetul descrie aici conceptul de catharsis, deoarece jocul
stăpânului la ascultarea viorii expimă,de fapt, emoția artistică în fața operei literare, dar și purificarea prin artă.
În aceeași strofă, poetul dezvoltă ideea rolului izbăvitor al artei. În viziunea poetului, suferința îndurată de
străbuni este purificată prin cuvânt, prin cartea care capătă rol social: „Biciul răbdat se-ntoarce în în cuvinte/ Și
izbăvește-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor.”
Ultima strofă a poeziei reia motivul cărții și redefinește creația ca îngemănare dintre inspirație și
meșteșug: „Întinsă leneșă pe canapea/ Domnița suferă în cartea mea./ Slova de foc și slova făurită/ Împărecheate-
n carte se mărită.” Sintagma „slova de foc” este o metaforă pentru inspirație, pentru harul poetic, în timp ce
sintagma „slova făurită” este o metaforă pentru meșteșug, pentru efortul și truda poetului. Unitatea dintre
inspirație și meșteșug, rolul lor egal în opera poetului sunt exprimate prin comparația „Ca fierul cald îmbrățișat în
clește”.
Reper 3- analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic
ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente
de prozodie etc.).

Poezia este alcătuită din cinci strofe, cu rimă împerecheată, cu măsura și ritmul variabile.
Motivul central și laitmotivul poeziei stabilește, prin recurență, un raport de simetrie între incipitul și
finalul discursului liric. Astfel, în deschiderea operei, cartea ca obiect testamentar cuprinde semnificația operei ce
devine treaptă în evoluția culturală și spirituală. Numele poetului, ”adunat pe-o carte” sintetizează identitatea lui
de creator care face trecerea de la graiul strămoșilor ”cu-ndemnuri pentru vite” la limbajul poetic modern, rod al
efortului de șlefuire artistică în ”cuvinte potrivite”. Finalul discursului poetic subliniază raportul dintre poet
(„Robul”) și cititor („Domnul”): „Robul a scris-o, Domnul o citește”. Așadar, cititorul care ia contact cu opera nu
descoperă în ea anecdoticul, ci esența ideilor născute din suferința sublimată a străbunilor: „Făr-a cunoaște că-n
adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei.”
Deși, conceptual, trecutul și prezentul se află în relație de opoziție, poetul stabilește raportul dintre trecut și viitor
prin continuitatea pe care o reprezintă opera sa, în prezent. Modernismul a însemnat, în general, ruptura cu
trecutul, situarea polemică față de acesta, dar pentru poetul Tudor Arghezi, în Testament, trecutul și viitorul se
află într-o relație cosubstanțială, căci poetul poartă în sine moștenirea trecutului (”Al robilor cu saricile pline/ De
osemintele vărsate-n mine”) pe care o transmite cititorului aflat în ipostaza de fiu spiritual.
Titlul reprezintă marca de identificare a temei și anunță ca orizont de așteptare problematica moștenirii.
În sens denotativ, termenul din titlu numește un document întocmit în vederea stabilirii unei moșteniri legale, dar
aici are sensul conotativ al unei moșteniri spirituale: ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume
adunat pe-o carte (...)”. Obiectul acestei moșteniri spirituale este marca identitară a autorului (numele ”adunat pe-
o carte”). Ideea de moștenire se regăsește în motivul străbunilor a căror trudă poetul o preia și o transfigurează în
creație artistică lăsată cititorilor: ”În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine.” De asemenea,
termenul ”testament” poate fi și o sugestie pentru cele două cărți biblice, Vechiul și Noul Testament care conțin
moștenirea spirituală pe care se fundamentează conduita morală a autorului și a cititorului.
Poezia „Testament” este o artă poetică modernistă în care autorul își afirmă crezul său cu privire la
creație și la misiunea creatorului. Astfel poetul figurează creația prin simbolul cărții pe care o consideră o treaptă
de evoluție care face trecerea între trecutul marcat de suferința străbunilor și viitorul reprezentat de cititorul-fiu:
„Prin râpi și gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci/ Și, care tânăr să le urci te-așteaptă/ Cartea mea-i fiule o
treaptă”. Un alt element de artă poetică este frecvența în text a motivelor care susțin tema creației, precum
motivul cuvântului, prin care se face trimitere chiar la titlul volumului de debut al poetului, „Cuvinte potrivite”
deschis de poezia „Testament”: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite.” Problema
cuvântului reprezintă o preocupare majoră a poetului, sintagma „cuvinte potrivite” descriind arta autorului ca
meșteșug. În ultima strofă, motivul cuvântului se reia în termenul „slovă”: „Slova de foc și slova făurită/
Împărecheate-n carte se mărită.” Motivul scrisului este redat prin simbolurile „condei” și „călimară” prin care
poetul ilustrează „poetica transfigurării” așa cum afirmă Nicolae Balotă în volumul „Opera lui Tudor Arghezi”:
„Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară...”. De asemenea, frecvența în text a
verbelor la persoana I care descriu efortul creator al poetului („am ivit”, „am prefăcut”, am preschimbat”, am
luat”, „am făcut”) reprezintă o formă de afirmare și de asumare a crezului poetic. În plus, relația dintre autor și
cititor este redată prin mărcile adresării directe din incipitul poeziei și din strofa a II-a: „Nu- ți voi lăsa drept
bunuri după moarte[...]/ Cartea mea-i fiule, o treaptă.// Așeaz-o cu credință căpătâi.”.
Concluzie
Prin tema creației, prin motive literare precum cuvântul, cartea sau scrisul, prin plasarea poeziei în deschiderea
volumului și prin prezența în text a sintagmei ce denumește volumul „Cuvinte potrivite” , dar și prin prefigurarea
volumului următor al poetului, „Flori de mucigai”(1931), textul lui Tudor Arghezi este o artă poetică. Poezia
„Testament” este una dintre cele mai importante arte poetice moderniste în care autorul exprimă, pe de o parte,
relația sa cu cititorul și, pe de altă parte, raporturile dintre opera sa și trecut. În plus, poezia exprimă ideea creației
ca transfigurare și ca îngemănare dintre inspirație și meșteșug.