Testament

de Tudor Arghezi

Modernismul este un curent care se manifesta in arta si literatura incepand din a doua
jumatate a secolului al xi x-lea si pana dupa Al Doilea Razboi Mondial. In poezie, se considera ca
anul nasterii liricii moderne este 1857, cand Charles Boudelaire publica volumul „Florile raului”.
Modernismul se defineste prin opozitia sa fata de traditie care apara un anume ideal de
frumusete neschimbator si trascendent, modernismul insemnand noul, schimbarea si diferenta.
Cu alte cuvinte, acest curent literar exprima o atitudine estetica opusa celei anterioare, o
ruptura in traditie, o revolta impotriva mostenirii crestine.
In Romania, Eugen Lovinescu pune bazele modernismului in prima jumatate a secolului al xx-
lea, prin cenaclul si revista „Sburatorul”. Obiectivele gruparii moderniste au fost promovarea
tinerilor scriitori si modernizarea literaturii. Primul obiectiv a constat in lansarea unor autori ca
Ion Barbu, Camil Petrescu si George Calinescu. Eugen Lovinescu obtine si colaborarea unor
scriitori mai vechi ca Victor Eftimiu si Ion Minulescu. Al doilea obiectiv a necesitat un proces mai
indelungat de constituire, Lovinescu afirmand ca exista „un spirit al veacului” care impune
procesul de sincronizare al literaturii romane cu literatura europeana (principiul
sincronismului).
In genul liric, principala inovatie pe care modernismul o aduce la nivelul continutului este
poezia de idei. In centrul oricarei poezii moderniste este o metafora-simbol, de intelegerea
careia depinde intreaga descifrare a textului. Noul model poetic este bazat pe accente afective,
iar sintaxa poetica recurge la tehnica ingambamentului si la versul liber. Viziunea asupra lumii
se concentreaza asupra unui univers existential modern, cu simboluri cultural-filosofice si
stiintifice, apare estetica uratului (transforamarea negativului si a uratului intr-o categorie
estetica), un nou limbaj ambiguu si apar influente expresioniste, poezia devenind ermetica,
emotia fiind intelectualizata.
Modernismul a cunoscut doua directii: una moderata, a lui Lovinescu si una avangardista.
Unul dintre cei mai mari poeti interbelici, Tudor Arghezi este considerat de majoritatea
istoricilor literari intemeietorul poeziei moderne in Romania, un poet a carui contributie la
dezvoltarea limbajului poetic este comparabila cu cea a lui Mihai Eminescu. Tudor Arghezi a
fost poet, pamfleator, romancier, traducator si intemeiator de reviste literare. Opera sa poetica,
de o originalitate exemplara, reprezinta o alta varsta marcanta a literaturii romane.
Opera literara „Testament” de Tudor Arghezi este asezata la inceputul volumului de debut al
autorului, „Cuvinte potrivite” publicat in 1927. Ca specie literara, poezia este o arta poetica
moderna, deoarece in cadrul ei apare o tripla problematica, specifica liricii moderne:
trasnfigurarea socialului in estetic, estetica uratului si raportul dintre inspiratie si munca sau
mestesug.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata catre un fiu spiritual caruia ii este
lasata drept unica mostenire „cartea”. Lirismul este subiectiv, discusrul liric avand un caracter
adresat si se realizeaza prin atitudinea poetica transmisa in mod direct si, la nivelul expresiei,
prin marcile subiectivitatii: pronumele personale, adjectivele posesive, verbele la persoana intai
si a doua singular.
Asa cum indica si titlul, „Testament”, tema „de suprafata” este cea a mostenirii, insa la o
lectura de profunzime se poate observa faptul ca tema este prezentarea rolului creatorului si al
operei sale in evolutia generatiilor. Este o arta poetica, deoarece autorul isi exprima propriile
convingeri despre arta literara, despre menirea literaturii, despre rolul artistului in societate.
Titlul poeziei are sens dublu, conotativ si denotativ. In sens propriu (denotativ), cuvantul-titlu
desemneaza un act juridic prin care se lasa mostenire o avere sau bunuri. Sensul figurat
(conotativ) face trimitere la Testamentele Bibliei, sugerand de asemenea experienta
generatiilor trecute lasata mostenire celor viitoare prin intermediul poetului care este legatura
dintre trecut si viitor.
Pe parcursul intregii opere formata din 6 strofe, ideile poetice nu se succed, ci se reiau in
diferite structuri, amplificandu-se.
In prima strofa, Arghezi isi exprima, unui fiu spiritual, ideea testamentara de a lasa urmasilor
mostenire valori morale, spirituale, intelectuale, „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/
Decat un nume adunat pe-o carte,”. In timp ce strabunii au depus efort „Prin rapi si gropi
adanci”, poetul doreste ca generatiile urmatoare sa aiba acces cu mai multa usurinta la lumina,
la carte.
In a doua strofa, eul creator isi reconstituie identitatea, situandu-se intr-un lung sir al
stramosilor. Versurile „Al robilor cu saricile pline/ De osemintele varsate-n mine.” Este o
frumoasa imagine poetica ce reprezinta legatura indestructibila cu stramosii a poetului, cat si a
noastra.
In a treia strofa este prezentat procesul indelungat prin care a trecut limbajul popular, oral al
stramosilor pentru a da nastere creatiei argheziene. Din acest limbaj, „cu-ndemnuri pentru
vite”, poetul a „ivit cuvinte potrivite/ Si leagane urmasilor stapani”, iar dupa un proces
indelungat, ce a durat „mii de saptamani”, a preschimbat uratul in noi valori estetice si morale
„Le-am prefacut in versuri si-n icoane,/ Facui din zdrente muguri si coroane./ Veninul strans l-
am preschimbat in miere/ Lasand intreaga dulcea lui putere.”
Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică: „Am luat ocara şi torcând uşure/ Am pus-o
când să-mbie, când să-njure". Poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar
şi să stigmatizeze răul din jur („să înjure"), arta având funcţie moralizatoare. Legatura dintre
generatii este mult mai stransa, „fiului” fiindu-i incredintata misiunea de a pazi si pastra in
armonie cele doua lumi, trecutul si prezentul: „Hotar inalt, cu doua lumi pe poale/ Pazind in
piscul datoriei tale.”
In strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea, revolta
socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin „vioară", instrument mult mai reprezentativ
pentru universul ţărănesc decât clasica liră: „Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o
singură vioară, / Pe care ascultănd-o a jucat/ Stăpânul ca un ţap înjun­ghiat.
Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul
francez Charles Baudelaire. Arghezi, la rândul lui, consideră că orice aspect al realităţii,
indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „Din
bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.
De asemenea, pentru Arghezi, poezia reprezintă şi un mijloc de răzbunare a suferinţei
înaintaşilor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a
crimei tuturor".
Ultima strofa evidenţiază faptul că muza, arta contemplativă, „Domniţa", „pierde" în favoarea
meşte­şugului poetic: „întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea".
Poezia este atât rezultatul inspiraţiei, al harului divin „slova de foc, cât şi rezultatul
meşteşugului, al trudei poetice „slova făurită": „Slova de foc şi slova făurită/ împărechiate-n
carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte".
Condiţia poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte"; artistul este un
„rob", un truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului, „Domnul”.
Opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul
devine, în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda
creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine, cât şi al
tehnicii poetice. Un alt argument în favoarea modernităţii poeziei este faptul că Arghezi
introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenind un
mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei şi o modalitate de amendare a răului.