Testament

De Tudor Arghezi

Tema și viziunea despre lume

MODERNISMUL este un curent literar și artistic

manifestat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care
se definește în opoziție cu valorile de tip tradițional,
promovând noul și inovația formelor. În poezie se
consideră că anul de naștere al liricii moderne este 1857,
când Charles Baudelaire publică volumul „Florile
Răului.”
Tudor Arghezi este unul dintre cei mai prolifici
și originali poeți români din toate timpurile și face parte,
alături de Mihai Eminescu și Nichita Stănescu, din seria
poeților care au transformat hotărâtor evoluția
limbajului poetic românesc. El inovează logosul creator,
realizând schimbări neașteptate la nivelul
metamorfozelor limbajului poetic.
Poezia Testament este așezată în fruntea
volumului de versuri Cuvinte potrivite, publicat în anul
1927. Aspectele moderniste ale poeziei sunt susținute
de promovarea esteticii urâtului, limbajul șocant,
fantezia metaforică și inovațiile prozodice. Totodată,
este o artă poetică, deoarece autorul își manifestă un
crez artistic despre menirea poetului și a poeziei.
O trăsătură a modernismului prezentă în text
este adeziunea poetului la estetica urâtului. Inesteticul
trece printr-un fenomen de transformare: „Din bube,
mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
Poezia e catharsis, purificare a experienței derizorii prin
cuvânt.
O altă trăsătură a modernismului este limbajul
ca „esență de cuvinte”. La Arghezi, ideea este redată în
forme surprinzătoare și fascinante. Asocieri lexicale
precum: „seară răzvrătită”, „cuvinte potrivite”,
„dumnezeu de piatră”, „rodul durerii de vecii” au forța
adevărului enunțat frust și aproape familiar.
Tema centrală a textului este poezia ca
moștenire spirituală. Fiind o artă poetică, arată
concepția autorului cu privire la literatură, precum și la
relația sa cu antecesorii și cu generațiile viitoare. Tema
centrală este dublată de tema ipostazei creatorului, ca
meșteșugar al cuvintelor care dă naștere unei creații
poetice unice.
O primă imagine poetică care reflectă tema
moștenirii spirituale este surprinsă în cadrul primei
strofe. Incipitul poeziei este conceput ca o adresare
directă a eului liric către fiul său spiritual: „Nu-ți voi lăsa
drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe o
carte”. Prima strofă evidențiază drumul greu al
cunoașterii și al experienței înaintașilor: „De la
străbunii mei până la tine/ Prin râpi și gropi adânci.”
Metafora „seară răzvrătită” face trimitere la trecutul
zbuciumat al strămoșilor. Cartea este o „treaptă” în
desăvârșirea cunoașterii, poezia fiind un „bun
spiritual”.
O a doua imagine poetică care reflectă tema
ipostazei creatorului este cea care definește poezia în
ultima strofă: „Slova de foc și slova făurită/
Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat
în clește”. Pornind de la actul modelării metalului dur,
Arghezi plasticizează procesul creației într-o imagine
inedită și sugestivă. Inspirația și meșteșugul sunt
deopotrivă necesare. Metalul incandescent: „slova de
foc”, nu poate lua forma dorită fără „îmbrățișarea
cleștelui”: efortul intens și migălos de artizan. Poezia nu
poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum
munca nu poate înlocui talentul, inspirația. Procesul
este o sărbătoare miraculoasă a creației.
Relevante pentru tema și viziunea despre lume
a poetului sunt și elementele de structură și compoziție.
 Titlul este surprinzător, caracteristic poeziei
moderne, sugerând ideea creației văzută ca moștenire
spirituală, ca bun transmis din generație în generație.
Poate fi interpretat în sens denotativ: document juridic,
unilateral prin care o persoană își exprimă dorințele ce
urmează a-i fi îndeplinite după moarte și în sens
conotativ surprinde relația spirituală dintre generații,
ideea moștenirii spirituale, a creației poetice pe care
autorul o lasă fiului spiritual, capabil să ducă mai departe
munca înaintașilor și să îmbogățească zestrea spirituală.
Figurile semantice inedite caracterizează stilul
poeziei argheziene. Epitetele sunt surprinzătoare, în
asocieri oximoronice: „Veninul strâns l-am preschimbat
în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
Comparațiile și metaforele creează imagini în contururi
dure, alături de culori luminoase: „E-ndreptățirea
ramurei obscure/ Ieșită la lumină din pădure”. Limbajul
este înnoit prin exploatarea la maximum a conotației,
poetul folosind resurse lingvistice până atunci
inaccesibile.
Poezia „Testament” este un veritabil manifest
literar, exprimând viziunea argheziană asupra
originilor creației, relației autor-cititor și a cuvântului
poetic sau nepoetic ca material estetic. Toate acestea
susțin caracterul de artă poetică modernă al textului,
Arghezi rămânând în istoria literaturii române drept un
„poet-orchestră”, prin „capacitatea lui de a folosi toate
coardele instrumentului poetic într-o literatură de
poeți în general monocorzi” (N. Manolescu).