Particularitățile unui text poetic modernist

Testament
de Tudor Arghezi

Unul dintre poeții moderniști, revendicat atât de clasici, cât și de moderni,

Tudor Arghezi se remarcă în lirica românească prin înnoirea limbajului poetic,
încălcarea convențiilor și a regulilor.
Poezia „Testament”, care deschide volumul de debut din 1927 „Cuvinte
potrivite”, este o artă poetică modernă a literaturii române din perioada interbelică, în
care poetul își exprimă concepția despre poezie care este rezultatul inspirației, al
talentului, dar și al trudei depuse de poet. În viziune argheziană, poetul este un
meșteșugar al cuvintelor, asemenea fierarului care prelucrează fierul cald cu ajutorul
cleștelui. P
Poezia se încadrează în modernism, curent literar care se manifestă ca reacție
împotriva tradițiilor și a romantismului, fiind teoretizat în literatura română de Eugen
Lovinescu, care susține principiul sincronismului și teoria imitației.
O trăsătură modernistă a textului poetic este estetica urâtului. Poetul consideră
că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc,
poate constitui material poetic. Astfel, prin intermediul unor versuri precum „Din
bube, mucegaiuri și noroi,/ iscat-am frumuseți și prețuri noi” se conturează ideea că
poezia modernă își are resursele nu doar în realitatea plăcută, expresivă, ci și în tot ce
ține de boală, moarte, suferință, nedreptate socială.
O altă trăsătură modernistă o reprezintă înnoirile lexicale prin prezența
limbajului șocant. Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o
concepție nouă, modernă, rezultând asocieri neașteptate de cuvinte: comparația
inedită (Împărechiate-n carte se mărită/Ca fierul cald îmbrățișat în clește”),
oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere/Lăsând întreagă dulcea lui
putere.”), epitetul rar („seara răzvrătită”).
Tema poeziei o reprezintă creația poetică în ipostaza de meșteșug, creație lăsată
ca moștenire unui fiu spiritual. Fiind o artă poetică, poetul își exprimă concepției
despre poezie, care trebuie să devină mesagera suferinței, veninului și ocarei îndurate
de strămoșii lui țărani, care au dus o existență foarte dură, plină de nedreptăți și de
exploatare.
O secvență relevantă pentru tema condiției poetului și a concepției sale despre
poezie apare în strofa a treia, în care poetul anunță că, în lanțul generațiilor sale, el
este primul care schimbă truda asupra pământului depusă de țăranii-strămoși cu
munca intelectuală a scrisului: „Ca să schimbăm acum întâia oară / Sapa-n condei și
brazda-n călimară”. Poetul este un meșteșugar de cuvinte, care transformă „graiul cu-
ndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca
meșteșug. Strofa mai conține și estetica urâtului, prin care vrea să demonstreze că
poetul poate să metamorfozeze orice aspect urât al existenței în frumos: „Din bube,
mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
 O altă secvență relevantă este ultima strofă, în care poetul anunță cititorul că
poezia sa este rezultatul inspirației divine, sugerat de metafora „slova de foc” și al
trudei depuse asupra cuvintelor, dedus din metafora „slova făurită.” Asemenea unui
meșteșugar, trebuie să trudească și poetul asupra materialului lingvistic pentru a
obține poezie. Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o
citește”; artistul este un „rob”, un truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură
fără efort cititorul – „Domnul”. Versurile anunță cititorul că poetul nu va scrie o
poezie facilă, domnița suferind în cartea lui, ci o poezie socială, deoarece el
efectuează un act justițiar, vorbind despre durerea îndurată de țăranii înaintași, care
au fost biciuiți, exploatați, ducând o existență anonimă.
Discursul liric este structurat în strofe inegale, cu versuri inegale, dar care au
rimă împerecheată, Arghezi combinând versificația tradițională cu cea modernistă, iar
lirismul este subiectiv. Apar mărci ale eului liric, verbe, pronume și adjective
pronominale la persoana I („eu am ivit”, „cartea mea”).
Poezia are forma unui monolog liric adresat direct unor urmași spirituali,
numiți prin vocativul „fiule”, cititorul fiind numit la final „Domnul” pentru care
trudește poetul-rob.
Titlul poeziei este sugestiv pentru legătura dintre generații. În sens denotativ,
„testament” înseamnă un act juridic prin care se lasă moștenire urmașilor bunuri
materiale sau amintește de învățăturile religioase adresate omenirii de cărțile
„Bibliei” („Vechiul Testament” și „Noul Testament”). Titlul poeziei este însă
conotativ, deoarece exprimă legătura dintre poet și urmași cărora le lasă moștenire
bunuri spirituale, adică propria creație poetică, poezia devenind o „ars poetica”.
Incipitul poeziei conține o negație parțială prin care se scoate în evidență
valoarea moștenirii spirituale: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un
nume adunat pe-o carte”. Cuvântul „o carte” devine element de recurență, căci în
jurul lui se construiește întreg discursul liric. „Cartea”, ca valoare spirituală, este
redată prin metafora ce denumește toată creația scriitorului: „un nume adunat pe-o
carte”. „Cartea” este apoi numită „o treaptă” adică o legătură între înaintași și urmași
„cartea mea-i fiule, o treaptă”. De asemenea, „cartea” este și un cult al străbunilor, o
sinteză a devenirii neamului, de aceea poetul adresează îndemnul de a fi păstrată cu
sfințenie „Așaz-o cu credință căpătâi / Ea e hrisovul vostru cel dintâi.”
Un alt element de modernitate este limbajul poetic. Sunt folosite toate registrele
limbii, deoarece apar arhaisme „hrisov”, alături de neologisme „obscure”, cuvinte
populare „vite”, „grai”, dar și cuvinte care, până atunci, erau considerate nepoetice:
„bube”, „mucegaiuri”, „zdrențe”, „noroi”, „ciorchini de negi”, care demonstrează
inovația limbajului în creația argheziană.
În concluzie, poezia „Testament” este reprezentativă pentru particularitățile
liricii argheziene pentru că redă concepția despre poezie ca produs atât al talentului,
cât și al muncii. De asemenea, poetul demonstrează că arta este un mijloc de
reflectare a aspectelor sociale ale realității și o modalitate de a înfrumuseța orice
univers, oricât ar fi de urât.