Modernismul

prof. Iuliana Canae

Testament
Tudor Arghezi

Introducere

Modernismul este curentul literar manifestat, cu predilecție, în perioada interbelică, ale cărui trăsături
sunt teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul revistei și al cenaclului „Sburătorul”.
Curentul dorește o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare
de exprimare. În planul poeziei, se formulează următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv,
ambiguitatea limbajului, prin utilizarea metaforei, inovația formală, prin renunțarea la prozodia tradițională.
Creator de o excepțională vigoare, Tudor Arghezi produce în poezia românească interbelică o
revoluție estetică de proporțiile aceleia înfăptuite de Eminescu în veacul anterior.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-o perioadă, curent literar
sau într-o orientare tematică
Poezia „Testament” deschide volumul de debut din 1927, „Cuvinte potrivite”. Se încadrează în
seria artelor poetice moderne din literatura română interbelică.
În primul rând, dimensiunea modernistă a textului arghezian se evidențiază tocmai prin caracterul
său de ars poetica. Textul concentrează ideile estetice ale autorului, concepţia despre poet, artă, poezie,
anticipând marile teme ale operei argheziene. Discursul liric reflectă conceptul de poezie intelectualizată,
creația devenind un act artistic asumat. În concepția lui Tudor Arghezi, actul creației nu mai este doar
inspirație, ci și rezultat al meșteșugului, al efortului minții: „Și frământate mii de săptămâni/ Le-am prefăcut
în versuri și icoane.” Astfel, creația cunoaște două coordonate, denumite metaforic: „slova de foc”, inspirația
spontană de natură divină și „slova făurită”, meșteșugul, migala, care se unesc în mod indestructibil, revelând
un univers artistic unitar și aparte: „Slova de foc și slova făurită/ Împerechiate-n carte se mărită”. Spre
deosebire de contemporanii săi, viziunea poetului se distinge și prin modul în care se raportează la
modernitate. În concepția sa, modernitatea nu presupune anularea tradiției, a trecutului, ci asumarea lor,
poezia modernă obținându-se prin modelarea instrumentarului poetic tradițional: „Ca fierul cald îmbrățișat în
clește...”
O altă trăsătură a modernismului prezentă în text o constituie limbajul neobișnuit, rezultat din
asocieri inedite de cuvinte (seara răzvrătită, Dumnezeu de piatră). Poezia își evidențiază caracterul
modernist, în special prin utilizarea cuvintelor considerate nepoetice, cum ar fi „bube”, „mucegaiuri”,
„noroi”, cu valoare estetică, inaugurând în literatura română „estetica urâtului”. Ideea esteticii urâtului este
modernă, cunoscută de la Baudelaire, poetul Florilor răului. Artistul poate, prin arta lui, să purifice
cuvintele, să le spiritualizeze, îndemnurile pentru vite ale celor de odinioară devenind acum „versuri și
icoane.” În plus, se remarcă îmbinarea dintre arhaisme și neologisme (hrisov, sarici, obscură), termeni
religioși (icoane, Dumnezeu), cuvinte și expresii populare (pe brânci, plăvani). Imaginile create prin acestea
frapează prin forța de sugestie, șochează sensibilitatea lectorului, purtând o extrordinară forță de sugestie.

Prezentarea a două imagini artistice/ idei poetice, relevante pentru tema și viziunea despre lume

Tema poeziei o constituie creația, conturată prin intermediul unor motive literare precum cartea,
poeta faber (poetul meșteșugar), inspirația („slova de foc”), truda artistică („slova făurită”),
Textul este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică
moștenire „cartea”, simbol al operei literare. Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele eu
(poetul, în ipostaza unui părinte spiritual) și tu (fiul, cititorul, urmașii), iar în finalul poeziei de „robul” –
„Domnul”.
Discursul liric poate fi structurat în două secvențe: partea întâi (primele 12 versuri) are caracter
adresativ, stabilind un contact cu lectorul, pe care poetul îl tratează ca pe un fiu spiritual; a doua parte este
o prezentare a mecanismului creaţiei, a ideilor şi a temelor propriei opere.
Prima parte dezvoltă ideea cărții ca simbol al evoluției. Aceasta apare ca o treaptă, însumând
experiențele strămoșilor care au urcat pe scara umanității; poetul evocă printr-o amplă metaforă imaginea
unei istorii chinuite (sugerată prin simbolurile râpi, gropi adânci), a cărei sinteză este opera sa. Descriind
această istorie, poetul şi-o asumă, iar cititorul are datoria de a continua cu forţe proaspete (epitetul tânăr).
Generațiile tinere vor prelua, din experiența trecutului, acele exemple care merită să fie respectate și urmate.

Pagina 1 din 2
Modernismul
prof. Iuliana Canae
Versurile vor constitui o treaptă, pe care fiul o va urca pentru a desăvârși cunoașterea vieții și a spiritului
omenesc. Cartea devine printr-o metaforă „hrisovul cel dintâi”, prin importanţă ea este asemenea Bibliei,
impunând respectul urmaşilor. Creația literară argheziană se confundă intenționat cu „hrisoavele” istorice, în
care au fost notate faptele devenirii acestui popor și ale existenței „robilor” anonimi care au făurit istoria
națională.
Partea a doua a poeziei dezvăluie idei referitoare la procesul de elaborare a operei şi finalităţile ei,
precum și la rolul poetului, verigă esențială în lanțul generațiilor. Pronumele personale eu şi tu devin noi şi
voi, accentuând ideea unui dialog între generaţii, sau între trecut şi viitor, dialog facilitat de opera poetică.
O altă idee relevantă pentru tema operei apare în strofa a treia. Aceasta se concentrează pe rolul
artistului și pe ideea că scriitorul trebuie să depună un efort îndelungat și constant, deoarece cartea
înseamnă muncă. Schimbul sapei în condei și al brazdei în călimară ține de prefacerea trudei fizice a
străbunilor în munca intelectuală a artistului. Creația se naște din prelucrarea unui limbaj rudimentar folosit
de țăranul român, pe care poetul îl transfigurează în poezie: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am
ivit cuvinte potrivite.” Metafora „cuvinte potrivite”, regăsită şi în titlul volumului de debut din 1927, este
echivalentă cu întreaga operă argheziană. Ea reprezintă fondul lexical pe care poetul îl șlefuiește pe interior
până îi scoate la iveală capacitatea de a căpăta noi înțelesuri. Artistul a învăţat meşteşugul potrivirii
cuvintelor, care presupune selecţie, asociere, armonizare. Prin decantare („frământate mii de săptămâni”),
obţine o limbă nouă, metaforică, sugerată în text prin simboluri precum „versuri şi icoane”, „muguri şi
coroane”.
Ideea esenţială a textului este aceea privitoare la estetica urâtului, poetul considerând că frumosul
estetic are adeseori rădăcini urâte: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi...”.
Poezia are capacitatea de a transfigura realitatea, elementele respingătoare, degradate pot deveni sursă
poetică prin harul creatorului: „zdrenţe - muguri şi coroane”, „veninul – miere”. Poetul este conștient că prin
arta sa încalcă o tradiție, agresează „arta frumoasă” a celor ce l-au precedat, instaurând o nouă dimensiune a
actului artistic, astfel încât poezia clasică va fi transformată radical și ireversibil („domnița suferă în cartea
mea”). Urâtul, grotescul, cotidianul pot deveni obiecte estetice pe care să se clădească valori noi, atâta vreme
cât frumusețea are adeseori rădăcini urâte, așa cum unele flori cresc din mucegaiuri.
În strofa a patra apare ideea poeziei cu rol social, prin faptul că poetul răzbună suferinţele trecutului,
cuvântul căpătând forţa materială a unui bici. Versurile argheziene reprezintă o condensare a energiilor
strămoșilor şi ale durerilor acestora, opera fiind denumită metaforic „vioară.”

Ilustrarea a două elemente de compoziție și limbaj ale textului poetic

Un element de compoziție esențial al textului este titlul . Acesta avertizează asupra specificului
operei și orientează așteptările cititorului către o poezie programatică. Se anticipează astfel ideea de
moștenire literară. Prin multitudinea de consoane, are o sonoritate gravă, iar prin semnificație (act juridic
prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte) o aură solemnă. Vocativul
„fiule” din cuprinsul primei strofe pune autorul testamentului în legătură cu „fiul”, moștenitorul averii
spirituale concentrate într-o carte. Se creează astfel o legătură peste timp, care sfidează moartea. Întrucât un
act cum este testamentul se întocmește, în general, la vârsta maturității și după o perioadă de acumulări,
moștenirea lăsată de poet implică ideea unei cristalizări artistice depline, a unei izbânzi creatoare ce poate fi
dăruită posterității.
Elementele de prozodie sunt un alt element de compoziție foarte important, deoarece conferă
textului expresivitate, evidențiind, în același timp, și ideea poetică. Tudor Arghezi se dovedește un autor
inovator și la nivelul organizării strofice și la cel al prozodiei. Strofele inegale sugerează stări emoționale
diferite, frângeri bruște ale discursului poetic și continuări largi, explicative. Frazele sunt, în general, lungi,
enunțiative, caracteristice unei confesiuni. Patru versuri consecutive din strofa a treia se deschid cu verbul-
predicat, dezvăluind o atitudine energică și accentuând caracterul de poezie programatică al textului: „Am
luat.../Am pus..../ Am luat/... Și am făcut...” Rima, împerecheată, este când masculină, când feminină,
stabilind și ea un joc între asprime și suavitate. Ritmul este variabil. Poezia se situează prin versificație la
granița dintre tradiție și modernitate.
Concluzie
Testament este o artă poetică reprezentativă pentru direcția modernistă interbelică, o explicitare a rolului
artistului și al poeziei, ce nu-și propune epuizarea subiectului: „Robul a scris-o, Domul o citește/ Făr-a cunoaște că-n
adâncul ei/ zace mânia bunilor mei.” Explorarea unor zone noi ale limbajului, transfigurarea urâtului în frumos,
ambiguitatea metaforelor dovedesc cultul lui Arghezi pentru cuvânt, în neobosita lui căutare de a găsi mereu „cuvinte
potrivite”.

Pagina 2 din 2