TESTAMENT

de Tudor Arghezi

Perioada interbelică se caracterizează în plan cultural autohton printr-un mare

dinamism creator. Dincolo de efervescența culturală ce distinge această perioadă, se pot
observa două curente literare cu viziuni în opoziție: modernismul, teoretizat de Eugen
Lovinescu în revista și cenaclul „Sburătorul” și tradiționalismul, promovat de Nichifor Crainic
în revista „Gândirea”.
Modernismul este o mișcare culturală artistică și ideatică, apărută ca reacție
împotriva tradițiilor impuse și considerate standarde ale secolelor anterioare, caracterizată
prin introducerea unor idei și concepții noi asupra expresii artistice. Direcția modernistă
este reprezentată de Lovinescu care formulează două teorii esențiale pentru sincronizarea
literaturii române cu cea europeană: teoria imitației și cea a mutației valorilor estetice. În
privința poeziei, acesta propune o serie de schimbări: intelectualizarea și abstractizarea
emoției estetice, cultivarea unei poetici de cunoaștere, folosirea unui limbaj abstract,
metafore și simboluri inedite.
Poezia „Testament” deschide volumul de debut al lui Tudor Arghezi, „Cuvinte
potrivite” (1927).
O primă particularitate ce face posibilă încadrarea operei în modernism o constituie
caracterul de artă poetică. Este o poezie cu caracter programatic, în care autorul își exprimă
concepţia despre rolul poetului și al poeziei. Astfel, Arghezi consideră că orice cuvânt capătă
valenţe poetice, dacă este bine „potrivit”. Rolul poetului este acela de a obţine, prin trudă
frumosul artistic, considerând că inspiraţia se subordonează meşteşugului: „slova de foc și
slova făurită/Împărecheate-n carte se mărită”, arta reprezentând pentru poet rezultatul
îmbinării dintre talent si meşteşug. Arta este de asemenea un bun pe care cei năpăstuiți îl
aduc la lumină prin creaţia poetului, întocmai cum „ramura obscură” își face loc pentru a
ajunge la lumină.
O a doua particularitate ce face posibilă încadrarea operei în modernism o constituie
prozodie. Strofele și versurile inegale relevă un tipar metric complex. Tudor Arghezi adoptă o
atitudine iconoclastă, se dovedește capabil de gesturi de frondă, apelează la un imaginar
inovator și la un vocabular liric diferit. Ritmul urmează fluxul sentimentelor poetului. Apare
procedeul ingambamentului (continuarea unei idei dintr-un vers în altul): „în seara
răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi și gropi adânci”. O altă
caracteristică a scrisului arghezian constă în dislocarea părţilor de proporţie și schimbarea
topicii, îngreunându-se astfel lectura.
Tema textului este creația literară văzută în ipostaza de inspirație și meșteșug pe
care poetul o lasă moștenire unui fiu spiritual. Această temă este susținută, în cadrul
poemului, de ideile poetice întărite de numeroasele mijloace de expresivitate.
 O primă idee poetică relevantă pentru tema operei vizează metafora „cărții”,
simbolul cărții, element recurent în structura fundamentală a poemului. Obiectul moștenirii
spirituale este cartea, acest laitmotiv căpătând diferite valențe. Cartea joacă rolul de treaptă
inițiatică, făcând posibil accesul la cunoaștere. Ea este o mărturie despre trecut, poetul
devenind mesagerul suferinței străbunilor: ,,Ea e hrișovul vostru cel dintâi”. Totodată, cartea
are valențe sacre și devine instrument justițiar. Poetul oferă o imagine a unei istorii
tumultoase, activează conștiința colectivă, arta devenind astfel și o cale de izbăvire pentru
cei care au îndurat suferinţe, umilinţe nesfârşite.
O a doua idee poetică relevantă pentru tema operei este reprezentată de procesul
creației. Creația elaborată cu trudă de poet, este numită „hrișovul vostru cel dintâi”, cartea
de căpătâi a urmașilor. Procesul creației constă în transformarea poeziei într-o lume
obiectuală. Astfel „sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei”, unealtă
de scris, iar „brazda” devine „călimară”, munca poetului fiind numai ca material întrebuințat
altfel decât a înaintașilor lui țărani, asupra cuvintelor aplicând aceeași trudă transformatoare
prin care plugarii supuneau pământul. Efortul poetic presupune un timp îndelungat, necesar
transfigurării artistice și trudei asupra cuvintelor. Transformarea cuvântului brut în cuvânt
poetic se realizează prin şlefuire, prin cizelare: „Și, frământate mii de săptămâni,/ Le-am
prefăcut în versuri și icoane”, Arghezi recurgând la o adevărată ars combinatoria.
În construcția poemului, un rol esențial îl prezintă elementele de structură și
compoziție precum titlul și relațiile de opoziție și simetrie.
Titlul poeziei este format dintr-un substantiv ce provine din domeniul juridic, poezia
fiind văzută drept un „act oficial” întocmit de poet, prin care acesta lasă urmaşilor opera sa
literară. Acesta este încărcat, însă, cu multe semnificaţii poetice, accentul plasându-se pe
valoarea sa conotativă. Titlul reflectă ideea fundamentală a poeziei, aceea a relaţiei dintre
generaţii și a responsabilităţii urmaşilor față de mesajul primit de la străbuni. Concepția
poetică argheziană se poate identifica încă din aceste versuri de început, scriitorul
deschizându-și primul volum cu un ,,testament”, ceea ce sugerează o viziune deja bine
articulată.
Relațiile de simetrie și opoziție organizează materialul poetic având în prim-plan
„cartea” sau ipostazele sale. Elementele aflate în antiteză exprimă conceptul arghezian cu
privire la rostul creaţiei artistice și la necesitatea implementării esteticii urâtului: „Am luat
ocara și, torcând usure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”. Veninul devine miere,
estetica urâtului fiind completată apoi prin enumeraţie: „Din bube, mucegaiuri și noroi/
Iscat-am frumuseţi și preturi noi”. Poetul își enunţă astfel de la început intenţia de a lărgi
câmpul literar prin promovarea esteticii urâtului, devenind astfel creator de limbă poetică
românească.
Mai mult, izvoarele creației poetice și poezia însăși sunt redate prin metafore și
sintagme poetice dispuse în serii opuse: ,,Graiul cu îndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte
potrivite”. Limbajul primitiv, rudimentar se metamorfozează într-un vocabular poetic. Arta
este pentru Arghezi „Dumnezeu de piatră”, două noţiuni aflate în antiteză: Dumnezeu,
pentru că arta este absolutul, idealul, și piatra pentru că este eternă, e unică; arta este
reprezentantul harului și are tăria pietrei de a rezista în timp. Arta are „două lumi pe poale”:
cea fizică și cea abstractă, lumile îi vizează atât pe cei asupriţi, cât și pe asupritori.
Urâtul se convertește în frumos, în manieră baudelairiană și se produce un proces al
resemantizării, o alchimie poetică. ,,Zdrențele” devin ,,muguri și coroane”, ,,veninul” se
preschimbă în ,,miere”, ,,ocara” ,,îmbie”. ,,Cenușa”, un material precar, insignifiant,
inconsistent se metamorfozează în ,,Dumnezeu de piatră”, în operă durabilă. Se observă și
îmbinarea cuvintelor populare („saricile”, „plăvani”) cu metafore şocante („Dumnezeu de
piatră”, „ciorchini de negi”).
Așadar, în viziunea lui Arghezi, poezia este o valoare spirituală ce provine din
experienţa înaintaşilor, poetul este un reprezentat al poporului său, cartea este o treaptă
între înaintaşi şi urmaşi, poezia valorifică estetica urâtului și e rezultatul inspiraţiei și al
meşteşugului. Prin toate acestea „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de
sinteză pentru orientările poeziei interbelice, cu elemente tradiţionale și moderne.