SUBIECT POSIBIL: TEMĂ ŞI VIZIUNE

POEZIA INTERBELICĂ. MODERNISMUL

TUDOR ARGHEZI: TESTAMENT

Tudor Arghezi creează o operă originală, care a influenţat literatura vremii. Plecând de la
aspectele tradiţionale, Tudor Arghezi oferă alternative poetice moderne, concepând opera ca pe un
ansamblu plurivalent, al cărui principiu ordonator este, paradoxal, cel al contradicţiei.
Volumul „Cuvinte potrivite” (1927) se deschide în mod semnificativ, cu un text
programatic, „Testament”, în care toţi comentatorii au descoperit mărturia poeticii lui Tudor
Arghezi. În receptarea acestei poezii, s-a pus accent pe decantarea modernului din tradiţie, pe
transfigurarea suferinţei în căutare, pe estetizarea urâtului, pe transmutaţia impurului în pur, pe
denaturarea cuvintelor, pe vocaţia ludică sau pe antipoezie.
Poezia „Testament” este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri
despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în sociatate. De asemenea, este
o artă poetică modernă, întrucât, în cadrul ei, apare o triplă problematică, specifică liricii
moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi
tehnica poetică.
Tema poeziei exprimă concepţia despre artă a lui Tudor Arghezi şi defineşte programatic
întreaga creaţie lirică în care Cuvântul este atotputernic, stăpân absolut al universului, iar opera
literară este rodul harului divin şi al trudei umane. Cuvântul este aşadar scânteia de divinitate a
poeziei argheziene.
Titlul poeziei are o dublă accepţie: una denotativă şi alta conotativă. În sens denotativ,
cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele
ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă transmiterea bunurilor materiale. Aceasta
este însă accepţia profană a termenului. În accepţia religioasă, cuvântul face trimitere la cele două
mari părţi ale Bibliei: „Vechiul Testament” şi „Noul Testament”, în care sunt concentrate
învăţăturile lui Iisus, ale Apostolilor, adresate omenirii; în aceste scrieri, cuvântul nu şi-a pierdut
esenţa sacră, pe care poetul vrea să o recupereze prin propria-i artă. Din această a doua accepţie a
termenului derivă sensul conotativ, întâlnit şi în poezie. Astfel, creaţia argheziană devine o moştenire
spirituală, adresată urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului. Chiar din titlu se observă
faptul că textul este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi lasă moştenire
„cartea”, un bun spiritual.
Titlul este format dintr-un substantiv nearticulat, care, prin indeterminare, capătă conotaţii de
permanenţă, ca element mereu acelaşi, indispensabil transmiterii culturii, respectiv evoluţiei.
La nivel fonetic, consoana „t” apare la începutul cuvântului după care, simetric, îl închide.
Astfel, sonoritatea se propagă, din teluric în astral, rostirea meşteşugită a cuvântului rezonând cu cele
mai intime coarde ale eului liric şi chemând cititorul în locul magic al Logosului. Vocala „a” din
interiorul cuvântului sugerează plenitudinea, împlinirea, vitalitatea, deschiderea eului liric spre
absolut, iar vocala „e” exprimă, de asemenea, înălţarea, aspiraţia spre albastru, seducţia ascensiunii
pentru recuperarea esenţei primordiale a spiritului prin artă.
Textul poetic este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului.
Discursul liric este organizat sub forma unui monolog între tată şi fiu, între străbuni şi
urmaşi, între rob şi Domn, care devin tot atâtea ipostaze ale eului liric.
Metafora „carte” are un loc central în această artă poetică, fiind un element de recurenţă.
Acest termen are rol important în organizarea materialului poetic, având semnificaţii multiple,
apărând sub diferite metafore: cartea este „o treaptă”, în marea trecere universală, un moment al
evoluţiei început în adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au ivit din golul
preexistenţei; cartea este „un hrisov”, cartea dintâi, care consfiţeşte nu doar o evoluţie (de la „sapă”
şi „brazdă” la „condei” şi „călimară”), ci şi ispăşirea blestemului biblic; cartea este alcătuită din
„cuvinte potrivite”, decantate din graiul aspru al truditorilor gliei, un grai simplu care întoarce poetul
la esenţele adevărate ale cuvântului; cartea este rezultatul sublimării urâtului („bube, mucegaiuri,
noroi”) în frumos, în artă; cartea reprezintă convertirea „durerii” adunate în „veci” fără nume,
care izbăveşte şi purifică; este o îmbinare sublimă între „slova de foc” şi „slova făurită”, o întoarcere
la primul element anterior facerii lumii: Cuvântul.
Strofa I debutează cu o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual şi conţine ideea
moştenirii spirituale, lăsată de acesta: „un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identităţii
obţinute prin Cuvânt, sugerând, de asemenea, şi condiţia poetului. Metafora „seara răzvrătită” face
trimitere la trecutul zbuciumat al strămoşilor, care se leagă de generaţiile viitoare prin „carte”.
Enumeraţia „râpi şi gropi adânci”, ca şi versul următor „Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează
drumul dificil al cunoaşterii, străbătut de înaintaşi. Formula de adresare, vocativul „fiule”,
desemnează un potenţial cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată, respectiv cu un
mentor al generaţiilor viitoare. Astfel, cartea devine „o treaptă” în desăvârşirea cunoaşterii.
În strofa a doua, „cartea”, creaţia elaborată cu trudă de poet, este numită, printr-o altă
metaforă, „hrisovul vostru cel dintâi”, cartea primordială a urmaşilor. „Cartea” regăsită sub forma
de „hrisov” are pentru generaţiile viitoare valoarea unui document fundamental, asemenea Bibliei,
un document al existenţei şi al suferinţei strămoşilor: „Al robilor cu saricinile pline / De osemintele
vărsate-n mine”.
Strofa a III-a prezintă transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel, „sapa”, unealtă
folosită pentru a lucra pământul, devine „condei”, unealtă de scris, iar „brazda” devine „călimară”;
asupra cuvintelor poetul aplică aceeaşi trudă transformatoare prin care plugarii munceau pământul.
Poetul este, prin urmare, un născocitor, care transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în
„cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meşteşug, ca trudă, nu numai ca inspiraţie
divină. În viziunea lui Tudor Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi însă forţa
expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere
/ Lăsând întreagă dulcea lui putere.”.
Strofa a IV-a începe cu o confesiune lirică: „Am luat ocara şi torcând uşure / Am pus-o
când să-mbie, când să-njure”. Poetul poate face din versurile lui imagini sensibile, dar poate şi să
stigmatizeze răul din jur, arta având funcţie cathartică şi, în acelaşi timp, moralizatoare. Prin
intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare
justiţiară: „Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră.”.
Strofa a V-a dobândeşte o tonalitate profetică, în care se distinge o notă de ameninţare.
Dincolo de mesianismul social al acestor versuri se dscifrează o estetică a urâtului, prin care
cuvintele considerate, în general, nepoetice, sunt aduse la prospeţimea lor originară, sacră, la
poeticitatea lor dintâi: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.
În ultima strofă, cartea îşi desemnează şi lectorul, într-o relaţie ambiguă: „robul”,
„Domniţa”, „Domnul”, trei figuri misterioase într-o poezie în care profetismul social se alătură
viziunii aprige a revoltei, iar sentimentul continuităţii se uneşte cu imaginea poetului-artizan, ce
îmbină inspiraţia divină („slova de foc”) cu propriul meşteşug („slova făurită”). Condiţia poetului
este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”, artistul fiind un „rob”, un truditor al
condeiului şi se află în slujba cititorului, „Domnul”.
Versificaţia, între tradiţie şi modernitate, prezintă şase strofe cu un număr inegal de versuri
(element de modernitate), cu metrica de 9-11 silabe, cu rimă împerecheată (aspecte ale
tradiţionalismului) şi ritm variabil, în funcţie de intensitatea sentimentelor şi ideilor exprimate,
trecând de la trohaic la iambic, de la expresia tristeţii metafizice la un ton săltăreţ, vioi, expresie a
împlinirii prin Creaţie.
În concluzie, înţeleasă ca „ucenicie şi mucenicie continuă”, facerea poeziei reprezintă, pentru
Tudor Arghezi, altoirea imanentului cu transcedentul, un act sacramental, ascuns şi inexprimabil
precum Dumnezeu însuşi.