Tudor Arghezi

Primul volum de versuri publicat în 1927 de Tudor Arghezi poartă titlul “Cuvinte
potrivite” şi debutează cu poezia “Testament”, care este o artă poetică modernă, deoarece
exprimă crezul artistic şi viziunea asupra lumii prin mijloace stilistice variate şi înnoitoare.
Poezia aparţine direcţiei moderniste fiindcă impune forme noi în planul creaţiei artistice,
adânceşte lirismul, ambiguizează limbajul, construieşte metafore inedite potrivit esteticii noi,
prin care elementele urâtului se transformă în frumos (estetica urâtului).
Tudor Arghezi este preocupat de menirea poetului în univers, de misiunea artei sale, de
raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică, de şlefuirea cuvintelor.
“Testament” este o artă poetică interbelică socotită o capodoperă a liricii argheziene,
deoarece ilustrează prin mijloace artistice novatoare unitatea de concepţie şi de viziune a
poetului asupra existenţei.
Adept al esteticii urâtului, Arghezi consideră că orice aspect al realităţii, frumos sau
urât, grotesc sau sublim poate constitui material poetic.
Poezia este un monolog adresat, caracterizat prin lirism subiectiv pentru că din text nu
lipsesc mărcile subiectivităţii (verbe, pronume, adjective pronominale la persoana I, singular),
exprimând convingerile şi aspiraţiile artistice ale poetului în legatură cu rolul creatorului şi al
artei sale. Arghezi este interesat şi de raportul artistului cu receptorul/ cititorul căruia i se
adresează părinteşte, sfătos.
Tematica este specifică unei arte poetice: procesul creaţiei, menirea acesteia, rostul
poetului în societate. Motivul central al poeziei este “cartea” care înseamnă cunoaştere, legatura
spirituală dintre generaţii, pentru că aminteşte despre străbuni şi se adresează tinerilor cititori.
Câmpul semantic al cărţii este alcătuit din cuvintele: “testament”, “hrisov”, “cuvinte potrivite”,
“vioară”.
Motivul poetului-făurar este “rob”, ipostază în care, cu modestie, se aşază Arghezi în
raport cu receptorul. Motivul revoltei este axat pe termenii: “durere”, “stăpân”, “bici”,
răzvrătită”. Câmpul semantic al creaţiei adună cuvinte sugestive cum sunt: “treaptă”, “condei”,
“călimară”.
Titlul are înţeles metaforic, se află în strânsă legatură cu tema şi exprimă dorinţa
poetului de a lăsa cititorilor o moştenire spirituală: cartea sa.
Incipitul introduce receptorul în problematica poeziei, în mod direct, prin referire la
atitudinea scriitorului faţă de creaţie, faţă de lume, el având doar o avere spirituală: “Nu-ţi voi
lăsa, drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte.”
Ca un părinte spiritual sau ca un mentor, eul liric se adresează direct cititorului, “fiule”
(substantiv în vocativ). Cartea oferită acestuia este “o treaptă” a cunoaşterii, “rodul durerii de
vecii întregi”, un bun de mare valoare care trebuie păstrat: “Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
Compoziţional, “Testament” are cinci strofe, alcătuite dintr-un numar inegal de versuri:
prima are opt versuri, a doua-patru, a treia şi a patra sunt poliforme, iar a cincea are opt versuri.
Strofele se pot grupa în trei secvenţe poetice: prima (strofa unu şi doi) evidenţiază
legatura dintre poet şi urmaşi (cititorii); a doua (formată din urmatoarele două strofe) redă rolul
etic, estetic, social al poeziei; a treia (ultima strofă) ilustrează efortul creator.
Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie “carte” şi a echivalentelor ei
stilistice în diferite poziţii ale discursului poetic, în fiecare dintre cele trei secvenţe lirice.
Relaţiile de opoziţie se stabilesc între diverse componente ale poemului: “sapa-n condei
şi brazda-n călimară”, exemplu în care sapa şi brazda sunt unelte specifice muncii fizice, iar
condeiul şi călimara simbolizează creaţia. Alte cuvinte în opoziţie sunt: “zdrenţe”-coroane”;
“venin-miere” care sugerează bogaţia lexicului în poezie. În versurile “Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”, există opoziţia dintre graiul popular, sursă
a lexicului poetic şi “cuvinte potrivite” care sugerează versificarea şi fac aluzie la titlul
volumului din 1927, care se deschide cu “Testament”.
Relaţia de opoziţie este prezentă în versurile care susţin estetica urâtului: “Din bube,
mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”, versuri în care enumeraţia metaforică
din primul vers, ce indică urâtul, este în antiteză cu sintagma din al doilea vers ”frumuseţi şi
preţuri noi”, adică opera, creaţia, arta, deci frumosul.
O altă opoziţie sugerează diferenţa dintre “slova de foc”-inspiraţia, talentul şi “slova faurită”-
efortul creaţiei.
De asemenea, în finalul artei poetice, există opoziţia dintre rob şi Domn, cel dintâi
sugerând poetul modest, iar cel de-al doilea-cititorul (ceea ce explică relaţia dintre autor şi
receptor): “Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.
Motivul central “cartea” are în poem mai multe semnificaţii: “treaptă”, etapa în
cunoaştere, în acumulările spirituale; “hrisovul cel dintâi”, actul care legitimează un popor
dându-i personalitate, “vioara” în sens metaforic desemnând opera poetului: “Durerea noastră
surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară”.
În cartea sa, Arghezi elogiază pe străbunii care au fost creatorii bunurilor materiale şi
marchează momentul în care s-a făcut trecerea la făurirea bunurilor spirituale: “Ca să
schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară…”
În acest demers, poetul, asemenea unui demiurg, a transpus limbajul popular în metafore
şi simboluri, aşa cum sugerează verbele: “am ivit”, “am prefăcut”, “grămădii”, “iscat-am”.
Arghezi subliniază rolul social şi moralizator al artei atunci când se referă la suferinţele
poporului puse pe seama “stăpânului” ce trebuie pedepsit pentru atitudinea nedreaptă ce a dus
la revolte şi nemulţumiri. Caracterul justiţiar este evident în versurile: “Biciul răbdat se-ntoarce
în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor”.
Poezia “Testament” este emblematică în lirica argheziană pentru ilustrarea esteticii
urâtului, dar şi pentru ideea că poezia se naşte din inspiraţie şi talent pe de o parte, iar pe de altă
parte, din sacrificiu şi efort.
Metaforele “slova de foc” şi “slova faurită” care pun în valoare aceasta idee,
“Împărecheate-n carte se mărită”, deci sunt fundamentale pentru creaţie.
Tudor Arghezi, după Eminescu, a contribuit în mod semnificativ la revoluţionarea
limbajului poetic prin metafore, asocieri de cuvinte inedite, şocante, care au la bază termeni
nepoetici, din diferite straturi lexicale: arhaism (“hrisov”), regionalism (“grămădii”), expresii
populare (“pe brânci”, “plăvani”, “zdrenţe”), termeni religioşi (“icoane”, “Dumnezeu”, “cu
credinţă”), neologism (“obscure”).
Pentru Arghezi, poezia este îmbinarea “slovei făurite”, şlefuite de un adevărat bijutier
al cuvintelor, şi a “slovei de foc”, inspiraţie de sorginte divină. Rolul poetului este de a da
cuvintelor urâte “bube, mucegaiuri şi noroi”, forme şi conţinuturi noi, transformându-le în
“versuri şi-n icoane” şi de a găsi calea cea mai potrivită pentru a păstra legatura dintre generaţii.
Poezia Flori de mucigai este poezia de deschidere a acestui volum si constituie arta
poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul
creatiei, constituind asadar, poezia programatica a acestui volum, asa cum Testament este arta
poetica din volumul Cuvinte potrivite.
In spirit modern, imaginarul poetic transfigureaza realitatea concreta intr-o viziune
artistica specific argheziana, prin revalorificarea cuvantului ca forta creatoare a sensibilitatii
lirice, prin functia expresiva a procedeului stylistic si semantic, estetica uratului, inovat de
Tudor Arghezi.
Propriu oricarei arte poetica, lirismul subiectiv se manfiesta si in aceasta poezie,
confirmand prezenta eului lyric, prin marcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele si
pronumele la persoana I- am scris, am lasat, am cunoscut, m-am silit, mi, ma.
 Modernismul poeziei Flori de mucegai este argumentat de structura compoziţională,
cele două strofe inegale se constituie în secvenţe lirice ideatice, în care poetul îşi exprimă în
mod direct concepţia despre actul creaţiei; accentuând dificultăţile condiţiei artistului în lume.

Tema poeziei este moderna si exprima efortul creator al artistului pentru un produs
spiritual si consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit
de framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt rezultatul unei revelatii, al harului
divin, ci al unei nelinisti artistice si al patimii creatoare.
Titlul poeziei Flori de mucigai este un oxymoron, prin alaturarea florilor, care sugereaza
frumusetea, puritatea, lumina, viata, cu mucegaiul, simbol al putreziciunii, descompunerii si
intunericului. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii in care valorile umane sunt
degradate, alterate. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului
arghezian numit estetica uratului. Asocierea celor doua categorii estetice contradictorii,
frumosul-reprezentat de floare- si uratul-sugerat de mucegai-ofera titlului o expresivitate
socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice.
Poezia Flori de mucegai este structurata in doua secvente lirirce inegale, prima ilustrand
crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare. Prima
secventa sugereanta dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind dominat de
setea de comunicare cu lumea.
Expresivitatea poeziei este realizata la nivel morfosintactic prin topica inversata: “Sau
nu o mai am cunoscut”, prin folosirea timpului trecut al verbelor, in care variaza perfectul
compus cu imperfectul: am scris, au lucrat, s-a tocit, am cunoscut/era, batea, ma durea. Verbele
aflate la prezentul gnomic permanentizeaza patima structural de a scris, freamatul creator si
dorinta de comunicare a sinelui poetic cu lumea, idei care confera caracterul programmatic al
poeziei.
Registrele stilistice imbina, in maniera moderna, limbajul popular cu iz arhaic cu cel
religios, din aceasta combinatie reiesind, de altfel, originalitatea, adesea constroversata, a
expresivitatii artistice si ambiguitatea poeziei: mucegai, firida, stihuri/ taurul, leul,vulturul,
simboluri ale evangheliilor lui Luca, Marcu si Ioan.
Prozodia moderna este sustinuta de versurile cu metrica si ritm variabile, de lexical
abrupt, colturos, in consonanta cu asprimea ideilor trasnite.