TESTAMENT

de Tudor Arghezi
- text poetic modernist / artă poetică -

INTRODUCERE
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică. Este așezată în deschiderea primului volum
arghezian, „Cuvinte potrivite” (1927) și are rol de program literar, realizat însă cu mijloace
artistice.

EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA TEXTULUI POETIC STUDIAT
ÎNTR-UN CURENT LITERAR, ÎNTR-O ORIENTARE SAU ÎNTR-O PERIOADĂ LITERARĂ
Modernismul este un curent literar apărut în Franța, care se opune clasicismului și
tradiționalismului. Primul reprezentant al modernismului este scriitorul francez Charles
Baudelaire prin publicarea volumului „Florile răului”.
Poezia argheziană, deși poartă ecouri, romantice, tradiționale sau simboliste, se deschide către
modernism prin valorificarea resurselor esteticii urâtului, așa cum ilustrează secvența „Din
bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. De asemenea, se observă
extraordinara eliberare a limbajului poetic de prejudecăți, clișee și constrângeri prin neașteptate
asocieri lexicale și semantice: termeni religioși și arhaisme – „hrisovul”, „icoane”, „Dumnezeu”,
neologisme, termeni argotici, expresii populare – „sapa”, „brazda”. Alte trăsături moderniste
sunt reprezentate de fantezia metaforică și înnoirile prozodice, iar de tradiționalism ține ideea
legăturii între generații și opțiunea pentru tematica socială.
„Testament” este o artă poetică întrucât autorul își exprimă propriile convingeri despre arta
literară ș menirea literaturii, despre rolul poetului în societate. Poetul este prezentat ca un
meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului, precum reiese din versurile „Și
frământate mii de săptămâni / [...] Făcui din zdrențe muguri și coroane”. Pe de altă parte, creația
artistică este atât produsul inspirației divine, sugerate de metafora „slovă de foc”, cât și al
tehnicii poetice, redate de metafora „slovă făurită”.
PREZENTAREA MODULUI ÎN CARE TEMA SE REFLECTĂ ÎN TEXTUL POETIC STUDIAT, PRIN
COMENTAREA A DOUĂ IMAGINI / IDEI POETICE
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată
moștenire posterității. Arghezi este un poet angajat social, care își transfigurează în artă
suferințele prin recurgere la estetica urâtului. Creația lirică este o „carte”, un bun spiritual prin
care poetul contribuie la evoluția poporului său.
Compozițional, textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în
patru secvențe poetice. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie „carte” și a
sinonimelor sale în cele patru secvențe ale poeziei.
Prima secvență sugerează legătura dintre generații: străbunii, poetul, cititorii – scriitorii-urmași.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, așa cum relevă versul
„Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte”, evidențiază sensul titlului, ideea moștenirii
spirituale, sugerat prin secvența „un nume adunat pe-o carte”. În prima strofă, versurile „Prin
râpi și gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci” relevă drumul dificil al cunoașterii și al
acumulărilor străbătut de înaintași. „Cartea” este „o treaptă” în desăvârșirea cunoașterii. În
strofa a doua, „cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic „hrisovul
vostru cel dintâi”, ce are menirea de a-i conferi rolul unei cărți sfinte, asemenea Bibliei.
Secvența a doua se referă la condiția creatorului și anume că acesta este dator să producă, prin
opera sa, o schimbare majoră în domeniul artei (poeziei). Ideea centrală în strofa a treia este
reflectată în paralelismul și suprapunerea cu lumea obiectelor. Astfel, „sapa”, unealtă folosită
pentru a lucra pământul, devine „condei”, unealtă de scris, iar „brazda” devine „călimară”,
opoziții ce sugerează o formă de elevație spirituală prin poezie. Poetul este un născocitor de
cuvinte, care transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, metaforă ce
identifică poezia ca meșteșug. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine
îndreptar moral și dobândește veșnicie, precum reiese din secvența „Am luat cenușa morților
din vatră / Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
În a treia secvență lirică apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea și
revolta socială sunt concentrate în poezie. Poetul angajat filtrează prin sufletul său suferințele
poporului, precum evidențiază versul „Durerea noastră surdă și amară”, și le transpune artistic
în poezia de revoltă socială, cu valoare justițiară. La fel ca poetul francez Baudelaire în volumul
„Florile răului”, Arghezi consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât,
sublim sau grotesc, poate constitui material poetic, folosindu-se de estetica urâtului în
construirea versurilor „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
A patra secvență poetică are în centru două metafore referitoare la creație și la condiția
creatorului. Ultima strofă evidențiază faptul că poezia este atât rezultatul inspirației, al harului
divin, sugerat de metafora „slovă de foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice,
reflectat în metafora „slovă făurită”. Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o,
Domnul o citește”: artistul este un „rob”, un truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură
cititorul – „Domnul”.

ANALIZA, LA ALEGERE, A DOUĂ ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ ALE TEXTULUI POETIC

STUDIAT (TITLU, IMAGINAR POETIC, MOTIVE POETICE, FIGURI SEMANTICE / TROPI, ELEMENTE
DE PROZODIE)
Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu,
denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic prin care o persoană încredințează, după
moarte, bunurile sale unei alte persoane. În sens figurat, creația argheziană devine o moștenire
spirituală adresată în egală măsură urmașilor-cititori și urmașilor viitori scriitori, susținând
caracterul de artă poetică al operei.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora „carte”, cu sensul
de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate, fiind
„hrisovul cel dintâi”. Ca element de recurență, cuvântul „carte” are o bogată serie de sinonime
în text: „testament”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „slovă de foc”, „slovă făurită”.
Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și la nivelul
expresiei, prin mărcile eului liric: pronume și verbe de persoana I singular („eu am ivit”, „am
preschimbat”), adjective posesive („cartea mea”), care se referă la eul liric, dar și pronume și
verbe de persoana a II-a singular („te”, „tine”, „urci”) sau substantive în vocativ („fiule”), care
desemnează un interlocutor imaginar. Astfel, textul poetic este conceput ca un monolog adresat
de tată unui fiu spiritual, căreia îi este lăsată drept moștenire „cartea”, metonimie care
sugerează opera literară. Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele „eu” (tatăl
spiritual, poetul) și „tu” („fiul”, cititorul, urmașii), iar în finalul poeziei de metonimiile „robul” –
„Domnul”.
Poezia „Testament” este o artă poetică, nu întâmplător așezată în fruntea întregii creații
argheziene, vorbind despre misiunea poetului în lume, aceea de meșteșugar al cuvintelor și
explicând sintagma „Cuvinte potrivite” care arată că, pentru Arghezi, „potrivirea cuvintelor”
înseamnă garanția valorii artistice.