Poezia modernistă Testament

de TUDOR ARGHEZI

Modernismul este o mișcare culturală,artistică și ideatică,caracterizată prin

introducerea unor idei și concepții noi asupra expresiei artistice.În literatura română
E.Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctină estetică,dar ca și manifestare
artistică,introducerea curentului având la bază principiul sincronismului și al teoriei
imitației.
Preocupat de misterul poeziei,Arghezi i-a analizat mecanismele,în încercarea de a
o defini,fapt dovedit de mulțimea artelor poetice Meditaţia poetului, privind creaţia şi
creato¬rul, nu este un gest singular în epoca interbelică, moderniştii Ion Barbu şi Lucian
Blaga procedaseră la fel..Dintre toate aceste texte,”Testament”,așezat cu intenție în fruntea
primului volum „Cuvinte potrivite” (1927),este cel mai semnificativ,definind crezul artistic
al poetului și conturând liniile viitoarei sale creații lirice.
Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă, în care sunt prezente idei
privind dimensiunile estetice, etice şi sociale ale creaţiei, regăsim identitatea între planul
autorului şi cel al eului liric. Opera dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun viziunea
despre lume şi viaţă a poetului, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale,
într-un limbaj literar particular.
Poezia aparţine direcţiei moderniste,pentru că impune forme noi în planul creaţiei
artistice precum:ambiguitatea limbajului particular, construieşte metafore şocante potrivit
esteticii noi. T. Arghezi nu-şi ascunde atracţia faţă de cuvintele fruste, uneori violente,
considerate până la el ca nepoetice. Poetul înnoieşte limbajul liric şi prin folosirea acestor
cuvinte, din convingerea că ele pot deveni expresive în funcţie de contextul în care apar. O
categorie negativă specifică liricii argheziene este estetica urâtului, pe care poetul o asimilase
în urma receptării creaţiei lui Charles Baudelaire
Testament se încadrează în direcţia modernistă şi prin rolul asumat de poet de a crea
şi de a reflecta asupra creaţiei sale, un fel de „lirism voluntar", reluat şi dezvoltat şi în alte
poezii din volumele ulterioare. De asemenea, interesul autorului se îndreaptă spre raportul
dintre inspiraţie şi tehnica poetică, punând problema cuvântului, a capacităţilor acestuia de a
recrea lumea, dar şi pe aceea a şlefuitorului de cuvinte, a artistului.
Tema poeziei o reprezintă concepţia asumată a poetului de a echilibra tensiunile dintre
„slova de foc" şi „slova făurită" în creaţia cu valoare testamentară. Poezia-carte e o treaptă
spre cunoaştere, un hrisov „al robilor cu saricile pline/ de ose¬mintele" filtrate prin fiinţa
poetului.
Titlul este o metaforă care ilustrează foarte bine conceptul vizat: structura lingvistică
care stă în fruntea unui text, in¬dică, de cele mai multe ori, conţinutul şi-i atrage pe cititori.
Acesta se află în strânsă legătură cu tema, pe care o suge¬rează şi cu universul de idei
prezentat.
In sens denotativ, „testament" înseamnă un act juridic unilateral, prin care cineva îşi
exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu
transmiterea averii sale.
Titlul exprimă, de asemenea, tipul de relaţie instituită între autor şi cititor. În sens
conotativ, metafora din titlu ilustrează ideea de moştenire literară, „act oficial" adresat
urmaşilor-cititori sau viitorilor artizani ai condeiului.
 Arta poetică Testament ilustrează unitatea de concepţie şi de viziune a lui Arghezi
asupra existenţei.În opinia lui Arghezi, poetul este un creator orgolios, dublu determinat:
„Două forţe paralele, de o parte pământul, principiu al germinaţiei eterne, de alta cuvântul,
semn al relevanţei în spirit” (Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române). El
deschide relaţia paternală cu un cititor abstract, pentru care aduce un mesaj, trecând prin
generaţii succesive. El este un poetafaber, adică făuritor, „şlefuitor de cuvinte", care filtrează
trăirile neamului prin propria sa conştiinţă.
Motivul central al textului este acela al cărţii, care simbolizează ideea de cunoaştere,
de legătură spirituală între generaţii, pentru că ea oglindeşte „seara răzvrătită" a strămoşilor
ce au urcat „Prin răpi şi gropi adânci", dar şi ideea de trudă, de meşteşug, de pasiune.
Termenul are, în text, mai multe sinonime cu ajutorul cărora creează nuanţări şi
particularizări ale artei poetice. În succesiunea secvenţelor lirice, semnificaţiile sunt
următoarele: „treaptă" - etapă în cunoaştere, în acumulările spirituale necesare omului şi ca
legătură între generaţii; „hrisovul cel dintâi" - cu sensul propriu de act domnesc care servea
ca titlu de pro¬prietate, sugerează ideea că poezia legitimează un popor, îi dă personalitate;

Cele cinci strofe ale poeziei se grupează în trei secvenţe poetice . Prima este alcătuită
din primele două strofe, sugerând legătura dintre poet şi cititorii-urmaşi; a doua, alcătuită din
următoarele două strofe, redă rolul etic, estetic şi social al poeziei; a treia, reprezentată de
ultima strofă, încrâncenata luptă a poetului cu lexicul.
Prima strofă conţine monologul adresat al eului poetic către cititorul abstract, în
ipostaza de fiu spiritual: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat
pe-o carte", exprimând ideea că poetul îşi lasă averea spirituală urmaşilor „stăpâni".
Bunurile artistului sunt con¬centrate în opera sa, care devine o „treaptă" spre cunoaştere.
El adoptă intenţionat ipostaza modestiei, adverbul decât întărind această idee şi menţionează
legătura sa cu opera. Cartea este treapta spre cunoaştere necesară tinerilor spre a-şi descoperi
propria identitate: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi", aşa cum apare în strofa a doua.
În strofa a treia, mai amplă, se construieşte ideea că lumea materială se
metamorfozează în dimensiune spirituală, prin intermediul poetului. În poezie, se pleacă de la
o realitate dură, frustă, bolovănoasă. Se dezvoltă câmpurile semantice al trudei şi al cărţii ca
elemente cheie ale artei poetice argheziene, procesul de creaţie presupune transformarea
realităţii, prin cuvânt, într-o lume ideală, din punct de vedere artistic. Versurile „Ca să
schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n calimară" conţin o serie de opoziţii
privind trans¬formarea uneltelor muncii fizice în unelte ale muncii inte¬lectuale sau trecerea
de la formele poetice tradiţionale la acelea moderne.
Strofa a patra este construită pe ideea rolului social, moralizator al artei, dar şi pe
aceea a funcţiei cathartice, de transformare a suferinţei în bucurie, prin intermediul creaţiei.
Poetul sublimează suferinţele poporului, le grămădeşte simbolic în arta sa, în timp ce
stăpânul joacă rolul ţapului - sacrificat pentru purificarea şi înălţarea cuvântului poetic. În
această strofă este conturată clar şi misiunea morală a poeziei, de a purifica trecutul şi de a
căpăta un caracter justiţiar: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet
Strofa a cincea reiterează ideea că poezia se naşte din tensiunea creată între har şi
meşteşug, din fuziunea dintre spirit şi materie: „Slova de foc şi slova făurită / împerecheate-n
carte se mărită". Cele două metafore originale: „slova de foc" exprimă inspiraţia, harul divin
şi „slava făurită" sugerează meşteşugul, truda poetului. Pentru T. Arghezi, poezia înseamnă
efort. Ea este rodul metamorfozelor ale materiei în spirit şi dă naştere catharsisului.
Modestia creatorului se desprinde din opoziţia rob - Domn, poet şi cititor, două roluri
importante în scrierea operei şi în receptarea ei
 Fiind un monolog adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică
transmisă în mod direct, iar la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii :pronumele
personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele la prezent,
persoana I singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a; topica afectivă
(inversiuni şi dislocări sintactice).

Sonorităţile dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda căutării,
sunt conferite şi de versificaţie. Poezia este alcătuită din cinci strofe inegale ca număr, are
metrica între 9 şi 11 silabe, rima împerecheată şi ritmul variabil, situându-se şi prin
versificaţie la graniţa dintre tradiţie şi modernitate.

În concluzie,la rândul lui, G. Călinescu considera că poeziile lui Arghezi conturează

un tot; „...este o operă de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii
dedat cu toate mirodeniile.