SUBIECTUL al III-lea

Testament
de Tudor Arghezi

Literatura s-a născut dintr-o sinteză a spiritului cu materia care îi dă omului şansa
de a progresa şi de a cunoaşte dincolo de efemeritatea existenţei sale pământeşti. Opera
poetică îşi are scopul în sine şi nu există cu adevărat decât dacă este percepută şi
consacrată prin percepţie (M. Dufrenne).
Modernismul este o mişcare culturală, artistică şi ideatică, apărută ca o reacţie
împotriva tradiţiilor academice şi istorice, caracterizată prin introducerea unor idei şi
concepţii noi asupra expresiei artistice. Teoretizat de Ch. Baudelaire, în Florile răului, în
1857, curentul modernist este caracterizat ca o reacţie la apariţia romantismului retoric.
S-a afirmat plenar în perioada interbelică şi a fost promovat în literatura română de Eugen
Lovinescu prin revista „Sburătorul”. Prin intermediul acestei reviste se afirmă o orientare
bazată pe ideea sincronizării cu literatura și cultura Occidentului, prin imitație, dar și prin
adaptare. Modernismul presupune atitudini antitradiționale și anticonservatoare și se
bazează pe „ruptura” față de trecut și pe negarea valorilor din etapa anterioară. Revista
„Sburătorul” și cercul literar format în jurul acesteia condamnă tradiționalismul şi
misticismul ortodoxist. În paginile revistei apar creațiile unor autori importanți, cum ar fi:
Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, aceştia fiind preocupați, în primul rând, de
căutarea unor noi teme, exprimate cu ajutorul unui limbaj care nu mai respectă canoanele
anterioare.
În evoluţia limbajului poetic românesc, creaţia lui Tudor Arghezi constituie un
moment de regenerare tematică şi stilistică de o importanţă deosebită, comparabil cu cele
reprezentate de creaţiile lui Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu. Aşa cum observa Tudor
Vianu, creaţia argheziană marchează sfârşitul eminescianismului în poezia românească.
Considerat al doilea mare poet după Eminescu, creează o operă originală, care a
influenţat literatura vremii. Plecând de la aspecte tradiţionale, Arghezi oferă alternative
poetice moderne.
Poezia argheziană este reprezentativă pentru modernismul românesc, una dintre
temele recurente fiind cea a raportului dintre artist şi opera de artă („Testament”, „Flori
de mucigai”, „Rugă de seară”, „Epigraf”).
Un text reprezentativ pentru lirica argheziană este poezia „Testament”, aşezată în
deschiderea volumului de debut al autorului, „Cuvinte potrivite” din 1927. Textul este o
artă poetică modernistă care pune problema raportului creatorului cu opera de artă şi cu
universul în care acesta există, încercând, în acelaşi timp, să prezinte modul concret în
care ia naştere opera de artă.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată
ca moştenire unui fiu spiritual. Astfel, cartea devine un mod de a cunoaşte lumea, „cartea
mea-i, fiule, o treaptă”, reprezentând „hrisovul cel dintâi”. Metafora „cartea” este motivul
central şi are sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generaţii şi oferă
urmaşilor o identitate.
Viziunea despre lume evidenţiată în această artă poetică modernistă relevă
atitudinea creatorului faţă de predecesori, dar şi faţă de urmaşi, prin mesajul şi valoarea
estetică ale operei sale.
Titlul surprinde caracterul aparent paradoxal al acestui text, care dobândeşte
valoare testamentară în ciuda faptului că este plasat în volumul de debut al autorului,
având, astfel, dublă accepţie. În sens propriu, „testament” desemnează un act juridic
întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite
după moarte. În accepţie religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale
Bibliei, Vechiul şi Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile adresate
oamenilor, de aici derivând sensul conotativ al termenului. Aşadar, creaţia argheziană
devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor-cititori.
Compoziţional, textul poetic este structurat în cinci strofe, cu număr inegal de
versuri, grupate în trei secvenţe poetice. Prima secvenţă evidenţiază legătura ce se
stabileşte între generaţii, cea de-a doua redă rolul etic, estetic şi social al poeziei, iar
ultima secvenţă reprezintă contopirea dintre har şi trudă.
Un termen-cheie în înţelegerea textului arghezian este „cartea”, termen ce
dobândeşte semnificaţii profunde: un bun de natură spirituală („Nu-ţi voi lăsa drept
bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte”), un element de legătură între
generaţii („Cartea mea-i, fiule, o treaptă”) şi un mod de justificare a existenţei individului
în lume (Aşeaz-o cu credinţă căpătâi/Ea e hrisovul vostru cel dintâi”). Eul creator îşi
asumă, în text, ipostaza alchimistului, devenind un exemplu al transformării celor mai
umile zone ale realităţii în opusul lor: „Ca să schimbăm acum întâia oară/Sapa-n condei şi
brazda-n călimară”. Această primă transformare are a face cu înlocuirea elementelor
caracteristice preocupărilor de natură materială (sapa, brazda) cu simboluri ale
preocupărilor de natură spirituală (condeiul, călimara). Versurile „Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite” surprind rădăcinile sociale ale poeziei,
dar şi faptul că poezia presupune rafinarea limbajului comun, a limbajului utilizat de
oamenii simpli.
Textul consemnează o serie de transformări pe care artistul le înfăptuieşte graţie
limbajului poetic, reuşind, spre exemplu, să convertească „zdrenţele” (simbol al
sfârşitului) în „muguri şi coroane” (simboluri ale începutului şi puterii). Versurile „Din
bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi” schiţează o viziune despre
poezie care trebuie pusă în legătură cu „estetica urâtului”, promovată de Charles
Baudelaire, încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Estetica urâtului reprezintă o
orientare în cadrul poeziei moderne, care îşi propune să recupereze zonele periferice ale
realităţii (urâtul, grotescul, dizgraţiosul) prin limbajul poetic. În „Testament”, Arghezi
schiţează estetica urâtului, pe care o va dezvolta ulterior în volumul „Flori de mucigai”
din 1931.
Secvenţa finală a textului conţine o mărturie despre felul în care Arghezi înţelege
să definească poezia drept produs al inspiraţiei şi al efortului („Slova de foc şi slova
făurită/Împărecheate-n carte se mărită”). În viziunea argheziană, poetul nu este doar un
individ ales, inspirat de divinitate (poeta vates), ci şi un meşteşugar, un artizan (poeta
artifex). Condiţia poetului este redată în versul: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”,
artistul fiind un meşteşugar al condeiului ce se află în slujba cititorului, nu întâmplător
numit „Domnul”. Acest cititor, reprezentând de fapt urmaşii, este obligat să descifreze
sensul ascuns al „cărţii” în care zace „mânia bunilor mei”. Prin urmare, artistul îşi atinge
scopul propus, şi anume acela de a lăsa moştenire o dovadă a suferinţei şi a destinului
tragic al stămoşilor.
Prozodia îmbină elementele de modernitate cu cele tradiţionale: rima este
împerecheată, strofele sunt compuse dintr-un număr inegal de versuri, cu măsură de 9-11
silabe şi un ritm variabil, evidenţiind intensitatea sentimentelor exprimate.
 Consider că poezia Testament evidenţiază patru idei fundamentale privind
concepţia scriitorului despre artă şi misiunea poetului. Poezia reprezintă un proces de
purificare a cuvintelor şi de modelare a unui univers de frumuseţe, care să îi exprime şi să
îi răzbune realitatea: „Din bube, mucegaiuri şi noroi,/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.
În concluzie, poezia lui Tudor Arghezi este o ilustrare riguroasă a artei poetice din
testament, după cum mărturisea poetul însuşi.