Tudor Arghezi

Testament

Tudor Arghezi s-a născut la București pe 21 mai 1880 și a decedat pe 14 iulie 1967 în
același oraș. A fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii
românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară,
reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză,
pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga
literatură română. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.
Curentul literar în care se încadrează operele lui Tudor Arghezi este modernismul.
Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică apărută la sfârșitul secolului al XIX-
lea. Acest curent a apărut împotriva tradițiilor academice și istorice, caracterizată prin
introducerea unor idei și concepții noi asupra expresiei artistice.
În literatura română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină
estetică, dar și ca manifestare artistică.
Creația poetică argheziană aparține curentului modernist prin: interesul procesului de
creație, transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica
poetică.
Aceste trăsături moderniste le regăsim în opera lui Tudor Arghezi numită Testament.
O prima trăsătura modernistă care se regăsește în poezia Testament este preocuparea
continuă pentru procesul de creație. La fel ca și alți autori moderni, Tudor Arghezi a scris
numeroase arte poetice care pun problema condiției poeziei și a poetului. Creația literară este
văzută sub două ipostaze: ca meșteșug, punându-se accentul pe efortul creator al poetului, și ca
moștenire, creația transmisă urmașilor ca dovadă și ca mijloc de cunoaștere. Poetul este văzut
în ipostaza de artizan, de meșteșugar al limbajului deoarece el deține puterea de a crea și de a
schimba lumea prin intermediul cuvântului. Poezia modernă este o expresie a efortului creativ,
nu o sursă a inspirației. Prin urmare, muza este depășită de meșteșug: ,,Întinsă leneșă pe
canapea,/Domnița suferă în cartea mea”. Această condiție a poeziei moderne este duală însă,
fapt subliniat de opoziția dintre ,,slova de foc” (cuvântul inspirat, de sursă divină) și ,,slova
făurită” (cuvântul elaborate, meșteșugit de poet).
A doua trăsătură care încadrează opera argheziană în modernism este introducerea în
literatura română a teoriei despre estetica urâtului, preluată de la autorul francez Charles
Baudelaire. Conform acestei teorii, poezia poate avea ca sursă de inspirație orice domeniu al
realității, inclusiv urâtul și grotescul. Se observa că în poezie, Arghezi nu folosește antiteza (ca
în romantism), pentru a pune în evidență lumina, prin contrast cu întunericul sau pentru a scoate
în relief frumosul, prin contrast cu urâtul. El se folosește de estetica urâtului pentru a demonstra
că poetul are capacitatea de a transforma urâtul în frumos, nepoeticul în poetic, materialul în
spiritual: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Arghezi susține că
nu există experiență umană care să nu poată fi transformată în fapt artistic și din care
beneficiarul produsului estetic să nu poată extrage o pilda semnificativa. În poezia Testament,
Tudor Arghezi alege să vorbească despre suferința strămoșilor, poetul având rolul de a crea o
legătură între trecut și viitor. Creația literară are astfel o valoare socială, fiind o mărturisire
pentru întreaga existență a strămoșilor, de a căror suferință au datoria de a-și aminti urmașii:
,,Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu sarcile pline/De osemintele vărsate-n mine.”
După ce a găsit sursele de inspirație, poetul transformă socialul în estetic, elementele
concrete în idei poetice, prin intermediul limbajului. Dacă poetul își poate găsi sursele de
inspirație în orice mediu social, atunci poate folosi cuvinte din toate registrele stilistice:
regionalisme, arhaisme, cuvinte din limbajul comun. Aceste ,,cuvinte potrivite” sunt rezultatul
muncii de meșteșugar a artistului, exprimată prin următoarele versuri: ,,Din graiul lor cu-n
demnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite/Şi leagane urmaşilor stăpâni./Şi, frământate
mii de săptămâni/Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,/Făcui din zdrenţe muguri şi
coroane./Veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Efortul creativ este redat prin intermediul
elementelor aflate în opoziție, ,,sapa”, ,,brazda”, care reprezintă munca fizică a țăranilor, și
,,condei”, ,,călimară”, care descriu munca intelectuală a poetului.
Tema poeziei, Testament, o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație
lăsată ca moștenire unui fiu spiritual. Astfel, cartea devine un mod de a cunoaște lumea, ,,cartea
mea-i, fiule, o treaptă”, reprezentând ,,hrisovul cel dintâi”. Metafora ,,carte” este motivul central
și are sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate,
fiind ,,hrisovul cel dintâi”. Ca element de recurență, cuvântul ,,carte” are o bogată serie
sinonimică pe parcursul discursului liric: ,,testament”, ,,hrisov”, ,,cuvinte potrivite”, ,,slova de
foc”, și ,,slova făurită”.
Titlul poeziei are o dublă accepție: una denotativă și alta conotativă. În sens propriu,
cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană, prin care acesta își exprimă
dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai ales în legătură cu transmiterea averii.
În accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părți ale Bibliei, Vechiul și Noul
Testament, în care sunt concentrate învățăturile adresate oamenilor. Din aceasta, derivă și
sensul conotativ el termenului din poezie. Astfel, creația argheziană devine o moștenire
spirituală adresată urmașilor-cititori.
 Viziunea argheziană despre lume evidențiată în această artă poetică modernistă relevă
atitudinea creatorului față de predecesori, dar și față de urmași prin mesajul ți valoarea estetică
ale operelor sale. Prin urmare, în viziunea argheziană, creatorul trebuie să fie angajat social, să
își transfigureze în creație suferințele, iar rodul muncii sale de ,,șlefuitor de cuvinte” să devină
un bun spiritual care să contribuie la evoluția neamului său. Discursul liric este realizat ca un
monolog adresat de tată către un fiu spiritual, căruia îi lasă drept unică moștenire ,,cartea”,
metonimie care desemnează creația literară. Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de
pronumele la persoana I, singular ,,eu” (tatăl spiritual, poetul) și pronumele personale la
persoana a II-a, ,,tu”/,,voi” (,,fiul”/cititorii/urmașii), iar în finalul poeziei, de metonimiile
,,robul” - ,,Domnul”. Alternanța verbelor are ca rol generalizarea misiunii creatoare.
În ceea ce privesc particularitățile limbajului din poezia Testament, la nivel lexico-
semantic, se observa acumularea de cuvinte nepoetice care dobândesc valențe esteticii uratului
(de exemplu “bube, mucegaiuri si noroi”, “ciorchin de negi”). Ineditul limbajului arghezian
provine din valorificarea diferitelor straturi leicale in asocieri surprizatoare: arhaisme (hrisov),
regionalisme (gramadii) cuvinte si expresii populare(ropi, rapi pe branci, plavanii) termeni
religiosi (cu credinta, icoane, Dumnezeu), neologisme (obscur). Seriile antonomice “cand sa-
mbie, cand sa-njure” sugereaza diversele tonalitati ale creatiei poetice argheziene. Versul
“Facui din zdrente muguri si coroane” exprima ideea transfigurarii artistice a unor aspecte ale
realitatii degradate sau efectul expresiv al cuvintelor triviale (abiguitatea expresiei poetice).
Metafora “seara razvratita si a “osamintelor varsate” face trimitere la sufletul acestuia, intr-o
contopire fara sfarsit. La nivelor morfosintactic, sugestia trudei creatorului se realizeaza cu
ajutorul disclocarii topice si sintactice (de ex “Si dand in varf, ca un ciorchin de negi,/Rodul
durerii de veci intregi”).
În concluzie, opera este considerată artă poetică, deoarece autorul își exprimă crezul
liric si viziunea asupra lumii prin mijloace artistice.