Sunteți pe pagina 1din 5

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi s-a născut la București pe 21 mai 1880 și a decedat pe 14 iulie 1967 în
același oraș. A fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii
românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară,
reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză,
pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din
întreaga literatură română. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.
Curentul literar în care se încadrează operele lui Tudor Arghezi este modernismul.
Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică apărută la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Acest curent a apărut împotriva tradițiilor academice și istorice, caracterizată prin
introducerea unor idei și concepții noi asupra expresiei artistice.
În literatura română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca
doctrină estetică, dar și ca manifestare artistică.
Creația poetică argheziană aparține curentului modernist prin: interesul procesului de
creație, transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi
tehnica poetică.
Aceste trăsături moderniste le regăsim în operele, despre care voi vorbi, Testament și
Flori de mucigai.
O prima trăsătura modernistă care se regăsește în poezia Testament este preocuparea
continuă pentru procesul de creație. La fel ca și alți autori moderni, Tudor Arghezi a scris
numeroase arte poetice care pun problema condiției poeziei și a poetului. Creația literară este
văzută sub două ipostaze: ca meșteșug, punându-se accentul pe efortul creator al poetului, și
ca moștenire, creația transmisă urmașilor ca dovadă și ca mijloc de cunoaștere. Poetul este
văzut în ipostaza de artizan, de meșteșugar al limbajului deoarece el deține puterea de a crea și
de a schimba lumea prin intermediul cuvântului. Poezia modernă este o expresie a efortului
creativ, nu o sursă a inspirației. Prin urmare, muza este depășită de meșteșug: ,,Întinsă leneșă
pe canapea,/Domnița suferă în cartea mea”. Această condiție a poeziei moderne este duală
însă, fapt subliniat de opoziția dintre ,,slova de foc” (cuvântul inspirat, de sursă divină) și
,,slova făurită” (cuvântul elaborate, meșteșugit de poet).
A doua trăsătură care încadrează opera argheziană în modernism este introducerea în
literatura română a teoriei despre estetica urâtului, preluată de la autorul francez Charles
Baudelaire. Conform acestei teorii, poezia poate avea ca sursă de inspirație orice domeniu al
realității, inclusiv urâtul și grotescul. Se observa că în poezie, Arghezi nu folosește antiteza
(ca în romantism), pentru a pune în evidență lumina, prin contrast cu întunericul sau pentru a
scoate în relief frumosul, prin contrast cu urâtul. El se folosește de estetica urâtului pentru a
demonstra că poetul are capacitatea de a transforma urâtul în frumos, nepoeticul în poetic,
materialul în spiritual: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
Arghezi susține că nu există experiență umană care să nu poată fi transformată în fapt artistic
și din care beneficiarul produsului estetic să nu poată extrage o pilda semnificativa. În poezia
Testament, Tudor Arghezi alege să vorbească despre suferința strămoșilor, poetul având rolul
de a crea o legătură între trecut și viitor. Creația literară are astfel o valoare socială, fiind o
mărturisire pentru întreaga existență a strămoșilor, de a căror suferință au datoria de a-și
aminti urmașii: ,,Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu sarcile pline/De osemintele
vărsate-n mine.”
După ce a găsit sursele de inspirație, poetul transformă socialul în estetic, elementele
concrete în idei poetice, prin intermediul limbajului. Dacă poetul își poate găsi sursele de
inspirație în orice mediu social, atunci poate folosi cuvinte din toate registrele stilistice:
regionalisme, arhaisme, cuvinte din limbajul comun. Aceste ,,cuvinte potrivite” sunt rezultatul
muncii de meșteșugar a artistului, exprimată prin următoarele versuri: ,,Din graiul lor cu-n
demnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite/Şi leagane urmaşilor stăpâni./Şi, frământate
mii de săptămâni/Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,/Făcui din zdrenţe muguri şi
coroane./Veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Efortul creativ este redat prin
intermediul elementelor aflate în opoziție, ,,sapa”, ,,brazda”, care reprezintă munca fizică a
țăranilor, și ,,condei”, ,,călimară”, care descriu munca intelectuală a poetului.
În ceea ce privește poezia Flori de mucigai, acesta poate fi încadrată în curentul
modernist prin preocuparea continuă pentru procesul de creație. Textul este o arta poetică în
care este prezentat atât creatorul, cât și mecanismul și rezultatul creației. Poetul este prezentat
ca prizonier al unui spațiu carceral, ostil. Starea de solitudine predispune la creație ca evadare
prin intermediul spiritului. Solitudinea este văzută ca o părăsire, poetul se simte uitat de
Dumnezeu. El se compară cu evangheliștii mărturisind neputința de a scrie asemenea lor și
realizând o antiteză față de spiritul sacru. Eul liric transformă tot universul în instrument de
creație, el scrie astfel cu propriul trup. Trăiește un moment limită marcat de metafora „mi s-a
rupt unghia îngerească” ce sugerează desprinderea de divinitate. El se metamorfozează în
plan spiritual, trăiește chinul creației găsind un nou mod de creație, neobișnuit. Procesul de
creație este văzut ca unul de lunga durată și chinuitor realizat într-un spațiu închis, limitat și
presupune evadarea din întuneric, simbol regăsit în ambele planuri. Este desemnat printr-un
câmp semantic ce include verbul „a scrie” și substantivul „stihuri”. Instrumentele actului sunt
atipice, peretele ia locul hârtie iar unghia devine instrument de scris. Unghia de la mâna
stângă devine noul instrument de creație ce transpune partea malefică ce i se relevează
poetului în acest spațiu carceral.
A doua trăsătură care încadrează opera argheziană în modernism este introducerea în
literatura română a teoriei despre estetica urâtului. Metafora ,,flori de mucigai” sugerează o
lume aflată în putrefacție, categorie estetică pe care Arghezi o valorizează. Este definit prin
metaforele ,,stihuri fără an”, ,,stihuri de groapa, de sete de apa de foame de scrum” ce
indica necesități vitale asociate cu cuvinte ce le schimbă sensurile, sugerând astfel moartea.
Stihurile sunt rezultatul unui spirit rebel, al unui creator capabil să reinventeze lumea. Creația
prezentată este scrisă cu mâna stângă, deci poartă atributele esteticii urâtului. Limbajul artistic
în Flori de mucigai predomină modalitățile stilistice ale esteticii urâtului, pe de o parte ca
inovație lingvistica, pe de altă parte ca substanță a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care șochează prin expresivitatea
fascinantă, cuvinte "urate", al căror sens capătă noi valori. De pildă, cuvântul "mucigai" este
un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradării morale, al
descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul
"flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori
arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei
evanghelisti -Luca, Marcu, Ioan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete,
dezamagire si deprimare ale poetului.
Tema poeziei, Testament, o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație
lăsată ca moștenire unui fiu spiritual. Astfel, cartea devine un mod de a cunoaște lumea,
,,cartea mea-i, fiule, o treaptă”, reprezentând ,,hrisovul cel dintâi”. Metafora ,,carte” este
motivul central și are sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă
urmașilor o identitate, fiind ,,hrisovul cel dintâi”. Ca element de recurență, cuvântul ,,carte”
are o bogată serie sinonimică pe parcursul discursului liric: ,,testament”, ,,hrisov”, ,,cuvinte
potrivite”, ,,slova de foc”, și ,,slova făurită”.
Titlul poeziei are o dublă accepție: una denotativă și alta conotativă. În sens propriu,
cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană, prin care acesta își exprimă
dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai ales în legătură cu transmiterea averii.
În accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părți ale Bibliei, Vechiul și
Noul Testament, în care sunt concentrate învățăturile adresate oamenilor. Din aceasta, derivă
și sensul conotativ el termenului din poezie. Astfel, creația argheziană devine o moștenire
spirituală adresată urmașilor-cititori.
Viziunea argheziană despre lume evidențiată în această artă poetică modernistă relevă
atitudinea creatorului față de predecesori, dar și față de urmași prin mesajul ți valoarea
estetică ale operelor sale. Prin urmare, în viziunea argheziană, creatorul trebuie să fie angajat
social, să își transfigureze în creație suferințele, iar rodul muncii sale de ,,șlefuitor de cuvinte”
să devină un bun spiritual care să contribuie la evoluția neamului său. Discursul liric este
realizat ca un monolog adresat de tată către un fiu spiritual, căruia îi lasă drept unică
moștenire ,,cartea”, metonimie care desemnează creația literară. Cele două ipostaze lirice sunt
desemnate de pronumele la persoana I, singular ,,eu” (tatăl spiritual, poetul) și pronumele
personale la persoana a II-a, ,,tu”/,,voi” (,,fiul”/cititorii/urmașii), iar în finalul poeziei, de
metonimiile ,,robul” - ,,Domnul”. Alternanța verbelor are ca rol generalizarea misiunii
creatoare.
Tema poeziei, Flori de mucegai, este modernă şi exprimă efortul creator al artistului
pentru un produs spiritual şi consecinţele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale
eului poetic, chinuit de frământări şi de tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul
unei revelaţii, al harului divin, ci al unei nelinişti artistice şi al setei creatoare.
Titlul poeziei Flori de mucigai este un oximoron, în care florile sugerează frumuseţea,
puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifică urâtul, răul, descompunerea şi întunericul.
Oximoronul creează o imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt degradate,
alterate, lumea închisorilor, în care viaţa oamenilor este supusă reprimărilor, restricţiilor
rigide.
În ceea ce privește viziunea despre lume, observăm că cele două secvențe lirice
ilustrează concepțiile poetului despre artă și dificultatea la care este supus artistul, aceea de a
crea într-un univers închistat. Mai mult decât atât, avem de-a face cu o poezie a temniței,
născută în întuneric, într-o singurătate amară și disperantă, în care eul liric este implicat total.
Acest lucru este dovedit de prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric, specifice
lirismul subiectiv, mai exact, de folosirea verbelor și a pronumelor la persoana I singular: «am
scris», «am lăsat», «mi», «mă», «m-am silit»”.
În ceea ce privesc particularitățile limbajului din poezia Testament, la nivel lexico-
semantic, se observa acumularea de cuvinte nepoetice care dobândesc valențe esteticii
uratului (de exemplu “bube, mucegaiuri si noroi”, “ciorchin de negi”). Ineditul limbajului
arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi leicale in asocieri surprizatoare:
arhaisme (hrisov), regionalisme (gramadii) cuvinte si expresii populare(ropi, rapi pe branci,
plavanii) termeni religiosi (cu credinta, icoane, Dumnezeu), neologisme (obscur). Seriile
antonomice “cand sa-mbie, cand sa-njure” sugereaza diversele tonalitati ale creatiei poetice
argheziene. Versul “Facui din zdrente muguri si coroane” exprima ideea transfigurarii
artistice a unor aspecte ale realitatii degradate sau efectul expresiv al cuvintelor triviale
(abiguitatea expresiei poetice). Metafora “seara razvratita si a “osamintelor varsate” face
trimitere la sufletul acestuia, intr-o contopire fara sfarsit. La nivelor morfosintactic, sugestia
trudei creatorului se realizeaza cu ajutorul disclocarii topice si sintactice (de ex “Si dand in
varf, ca un ciorchin de negi,/Rodul durerii de veci intregi”).
La nivel morfologic, poezia Flori de mucegai, se axeaza pe substantive care se opun
mediului creator (“tencuiala”, “intuneric”, “ploaia”, “parete de firida goala”) – mediul si
substantive creatoare (“stihuri”). Verbele definesc actul creator atata ca mod de a scrie poezia
cat si ca fiintare a ei (“am scris”, “sunt”).
Substantivele se organizeaza in figuri de stil moderne: oximoronul “flori de mucigai” si
metafora “unghia ingereasca”. Rolul acestora este subliniat prin folosirea termenilor religiosi
“Luca”, “Marcu”, “Ioan”, “taurul”, “leul”, “vulturul”. Ca figuri de stil, avem epitetul “firida
goala”, enumeratiile “nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul” si “lui Luca, lui Marcu si lui
Ioan”, comparatia “ma durea mana ca o ghiara”. Ca si imagini artistice avem imaginile
vizuale “Era intuneric”, “Ploaia batea departe, afara”, imagini dinamice “m-am silit sa scriu
cu unghia de la mana stanga”.
În concluzie, cele două opere poat fi considerate arte poetica, deoarece autorul își
exprimă crezul liric si viziunea asupra lumii prin mijloace artistice.