CURS: Aspecte ale evoluției limbii române literare moderne

Masterand : Nuhaiu ( Stanciu) Amalia

Studii de limba și literatura română
Grupa: Limba română
Anul I, sem. II
Mihail Kogălniceanu
Iluzii pierdute… Un întăi amor
În timpul vieții lui Mihail Kogălniceanu au existat confuzii în privința datei nașterii
sale, unele surse indicând anul 1806, drept an al nașterii, dar în discursul susținut în fața
Academiei Române, a indicat data exactă a nașterii sale așa cum a fost notată de tatăl său în
registrul familiei. Menționând, de asemenea, că nașa sa a fost Marghioala Calimach, o
boieroaică provenită din familia Callimachi, care s-a măritat cu un membru al familiei
Sturdza, și era mama lui Mihail Sturdza (care avea să-i fie lui Kogălniceanu protector, dar și
adversar).

Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de

instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat
cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul
lui Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe poetul Vasile Alecsandri (ambii
au studiat la Vida și Cuénim), pe Costache Negri și pe Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu
și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave.
Ajutat și de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial
în orașul francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele
Lhommé) și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin. Unul dintre colegii săi a fost și
viitorul filozof Grigore Sturdza, fiul domnitorului. Șederea sa în Lunéville a fost întreruptă de
intervenția oficialităților ruse, care implementaseră în Moldova Regulamentul Organic și care
considerau că, deși se afla sub influența lui Lhommé (participant la Revoluția Franceză),
studenții erau influențați de idei rebele. Astfel toți studenții moldoveni, inclusiv fiii lui
Sturdza și ai altor nobili, au fost retrași din școlile franceze la sfârșitul anului 1835 și au fost
înscriși la instituțiile de învățământ din Prusia.
Kogălniceanu s-a remarcat printr-o înalt rafinată și întrucâtva emancipată atitudine
față de femei, despre al căror gen avea să scrie în 1841: "femeia, în lexiconul meu, înseamna o
ființă gingașă, slabă, drăgălașă, frumoasă, făcută din flori, din armonie și din razele
curcubeului, capricioasă, ră [rea] câteodată, bună mai multe ori, o ființă făcută pentru amor,
menită a pune în lanțuri pe eroii cei mai neînduplecați, care pentru un zâmbet te face de-ți
vinzi viața din astă lume, și partea din rai din cealaltă lume, care are un suflet ce ințălege tot
ce este frumos, care pentru cel mai mic lucru cateodată plânge și altă dată îi în stare să-și
jartfească viața, care îi destoinică să facă faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o
turturică, când turbată ca o leoaică, care când îi crudă, când miloasă; femeia este un amestec
de grații, de bunătate, de răutate, de duh, de cochetărie de slăbiciuni și de tărie, a căreia mai
toată viața se mărginește între a iubi și a fi iubită; o femeie, în sfârșit, este un ceva ce nu se
poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematicește, un ceva ce este cel mai rar lucru din
Moldova"
Nuvela Iluzii pierdute (1841), cu titlul împrumutat unui roman de Balzac, scurtă
povestire a unui episod erotic juvenil, pare abia prologul unui roman, în care numele
personajului principal, Nicette, e luat din Mon voisin Raymond de Paul de Kock. Nou chip de
a face curte, apãrut în „Dacia literară” la rubrica „scene pitorești din obiceiurile poporului”, e
o adaptare după Jacques Raphael, Les soirées dansantes de Paris, ou le livre de cent et un
(1833). Fiziologia provincialului în Iași (1844) imitã o fiziologie a lui Pierre Durand.
Textul debutează, în mod neobișnuit, cu o Prefaţă, în care, pentru a induce în eroare
cititorul, creînd iluzia de ficţiune, Kogălniceanu mărturisește, “cu inimă curată și cu duh
umilit”, că „toate numele din aceste file sunt închipuite, că n-am înţeles pre nimene, că totul
este obștesc și nimică personal”1. Urmează o Introducţie amplă, subintitulată Iluzii pierdute, și
o povestire autobiografică, Întâiul amor.
Naratorul își confirmă statutul de instanţă subiectivă, prin cîteva remarci ingenioase,
care colaborează cu cititorul virtual, căci i se adresează direct și îl cooptează la construirea
textului, ceea ce nu se remarcă în proza altor autori ai timpului. Textul debutează, în mod
neobișnuit, cu o Prefaţă, în care, pentru a induce în eroare cititorul, creînd iluzia de ficţiune,
Kogălniceanu mărturisește, “cu inimă curată și cu duh umilit”, că „toate numele din aceste file
sunt închipuite, că n-am înţeles pre nimene, că totul este obștesc și nimică personal” 2.
Urmează o Introducţie amplă, subintitulată Iluzii pierdute, și o povestire autobiografică,
Întâiul amor.
Textul nuvelei este conceput în formă unei asamblări narative, unde scriitura se
organizează spontan, conform fuxului mnezic, subiectul de bază, referinţe la „o societate -
modelă”, fiind întrerupt de numeroase digresiuni auctoriale. Scrisă la persoana I, partea finală
este o savuroasă poveste de amor, în care contează aceeași perspectivă ironico-parodică,
anunţată în primele fragmente.
Fragmentele sunt elocvente pentru a conchide că sensibilitatea tinerilor români era
deformată de fantezia sentimentalistă a romanticilor francezi, care promovau primatul
pasiunii, iar realitatea apărea zugrăvită ne#resc în aceste scrieri. Mai jos, comentînd scena
primei întîlniri cu Niceta, iubita sa, scriitorul, în manieră ironică și autoironică, nu ezită să
sublinieze: „O! era o poziţie cu totul florenească, căci după Telemah, cartea cea mai plăcută
pentru noi era Florian. Păstorii lui îmbrăcaţi în straie de mătasă, cu peruci cu pudră, purtînd și
vara cununi de rosae centifolia, vorbind într-o limbă mai corectă decît a filologilor noștri,
păstoriţele lui cu rochie de gază și de blondă, cu ciuboţele de prunelă, cu noduri de cordele
cumpărate de la la Miculi de pe atunce, povăţuind niște miei cu o lînă mai delicată decît
mătasa, carii mîncau numai lavand, rosmarin și se adăpa numai cu apă de roze și de mille
fleurs, îmi părea oamenii cei mai fericiţi din lume. Dacă n-aș fi fost amorezul Nicetei, aș fi dat
tot în lume ca să fiu Nemorin, amorezul Estelii (aluzie la eroii pastoralei Estelle (1788) de
1
Mihail Kogălniceanu, Scrieri, Texte alese și studiu introductiv de Geo ẞerban, Bucureẟti, Editura Tineretului,
1967, p. 127.
2
Mihail Kogălniceanu, Scrieri, Texte alese și studiu introductiv de Geo ẞerban, Bucureẟti, Editura Tineretului,
1967, p. 127.
Florian – n. n). Așa iubeam pre Florian, acest adevărat poet a naturei, încît la un sfîntul
Vasile, cînd tatăl-meu mă întrebă ce daruri vroiam să-mi cumpere, îi răspunsei cu un aer
pedant, ca cînd aș fi fost docent în vreo universitate: Les oeuvres complètes de M. de Florian,
mon père!”3. Anume falsul din operele preromanticilor francezi îi displace tînărului prozator
român, care, în plină epocă de afirmare în proza românească a modelului romantic,
deconstruiește, cu bună știinţă, clișeul.
Prin nuvela Iluzii pierdute… Un întăi amor, Mihail Kogălniceanu avansa, la 1841, o
perspectivă epică inedită, care presupunea ironizarea, pastișarea și parodierea modelelor, ceea
ce, în ultimă instanţă, a condus la demontarea unor scheme, osificate deja în literatura
franceză și preluate rapid de naratorii români. Respingând formula romantică pentru aspectul
său clișeizat, autorul Iluzii-lor… propune un discurs inedit, plin de vervă, fluxul căruia se
ordonează în conformitate cu naturaleţea expunerii. Atitudinea reticentă a scriitorului român
în raport cu idealizarea nejustificată a realităţii în literatura romantică se conjugă cu
resentimentul pe care i-l provoacă automatismele din prozele lui Balzac. Cu toate acestea,
peste nouă ani, scriitorul va utiliza modelul epic, impus de prozatorul francez, cînd își va
redacta romanul Tainele inimii (1850), abandonat după primul capitol.
Temperamentul lui Mihail Kogălniceanu se centra pe optimism. Astfel, se spune că
era adaptat vremurilor de atunci, dârz, spirit deschis şi activ, o inimă caldă, dar cu o voinţă de
fier, vesel, glumeţ, îi plăceau petrecerile şi vizitele, dar să şi povestească amintiri amoroase
prietenilor săi. În acest sens, relatează în "Iluzii pierdute. Un întâi amor", despre prima sa
dragoste la 26 de ani. Atunci, frecventa saloanele, se angaja în lungi discuţii lungi cu femeile,
le zâmbea şi le "smulgea" simpatii. Fizic, Mihail Kogălniceanu este prezentat de Dimitrie
Anghel: "Omul de toate zilele, într-un palton lung până la pământ, glumeţ şi iubitor de copii, a
reapărut cu ochelarii lui măritori, sub sprâncenele stufoase, cu tufele de păr creţ şi alb ciufulit
în jurul tâmplelor, cu barbişonul mişcător deasupra celor trei rânduri de bărbii, cu pântecele
enorm, boltit peste picioarele scurte, cu mâna elegant îngrijită şi fină, ca o mână de femeie".
Mihail Kogălniceanu avea, însă, şi o pasiune mai aparte. Era adeptul artei culinare.
Această "patimă" îşi are originile în vremea când era la studii în Franţa. De acolo, cerea reţete
surorilor sale, dorind numeroase amănunte. Astfel, a scris o carte împreună cu Costache
Negruzzi, intitulată "200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti". Aici,
autorii surprind diverse mâncăruri, ce stau sub semnul autenticităţii atât a limbii, cât şi a
reţetei: supă pisată, supă franţuzească, bou de modă, hulubi(porumbei) înăduşiţi, curechi
nemţesc umplut, uger de vacă, spanac cu clătite, raţă sălbatică friptă, budincă de vin, carne
murată, bezele, vişinap (azi, vişinată), meridon de orez şi altele. De altfel, precizează şi cum
se prepară drojdiile de pâine, cum se face brânza din cartofi, cum se scoate din vin mirosul de
poloboc (azi, butoi), cum se păstrează, vara, carnea proaspătă şi, chiar, cum să se ouă găinile
în fiecare anotimp. "Trebuie să iei o mulţime potrivită de coajă de sămînţă de in şi să se puie
într-un cuptor, de mijloc cald, să se usuce. Şi pisînd-o în praf nu prea supţire, să iei tot atîta
tărîţe de grîu şi tot atîta făină de ghindă şi, mestecînd toate aceste lucruri bine, se face, cu
puţină apă, aluat, cu care trebuie să fie hrănite găinile. Şi asemenea hrană va aduce un rod
mare la fieştecare vreme a anului", se arată în cartea de bucate.
Astfel, dincolo de imaginea literară a lui Mihail Kogălniceanu, stau şi alte preocupări
şi pasiuni. Dincolo de creaţie, stă dăruirea şi implicarea. Iar dincolo de aparenţa omului cu

3
1bidem, p. 75 – 76.
palton lung, până în pământ, stă o personalitate complexă. Pe cât de grăitoare în cultură, pe
atât de interesantă în substraturile sale.

Bibliografie:

1.Crăciun, Gheorghe, În căutarea referinţei, Pitești, Editura Paralela 45, 1998.

2.Kogălniceanu, Mihail, Scrieri, Texte alese și studiu introductiv de Geo ẞerban, București,
Editura Tineretului, 1967.
3.Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, I, ediţie revizuită, București, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1997.
4. sursa Wikipedia