Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 și 1321, 

acțiunea este situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna 
dinainte de Paște, când Dante înteprinde călătoria în „lumea de dincolo”. 
Este anul sfânt instituit de Papa Bonifaciu al VIII­lea, socotit jumătatea 
duratei previzibile a lumii.
In Infern  intalnesc de asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si 
Francesca, sotia unui macelar care intr­un acces de furie si gelozie ii 
omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera lui Dante o viziune despre
dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu­i in acelasi 
timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un 
caracter romantic, opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. 

Note:

,,Spre amiaza vietii'' poetul are 35 de ani , se afla in mijlocul drumului 
vietii
Afirmase ca inaltimea arcului cu care compara viata se afla la 35, capatul 
curbei fiind la 70.

,, ma ratacii'' padurea intunecata e simbol al vietii sale vijelioase si plina 
de pacate dupa care se scufundase dupa moartea Beatricei. E perioada 
cunoscuta drept in biografia dantesca sub denumirea de traviamento­ 
ratacirea morala si intelectuala

curmatura – poalele colinei real iesirea din padure, in contrast cu pacatul 
viata simpla, luminoasa, iesirea din pacat.

Soarele 7 planete ce se roteau in jurul pamantului
noaptea intreaga – noaptea de joi spre vineri din saptamana patimilor 7 8 
aprilie 1300 dar si noaptea simbolica in care fusese scufundat moral apna 
la aparitia zorilor

pantera­ faimoasa Lonza  
leul – simbol pentru mandrie trufie
lupoaica – cea mai primejdioasa din toate 3, simbol pentru avaritie 
lacomie, cauza prima a relelor umanitatii

culmile pierdute – dispera de a mai ascede spre inaltimile luminate 

imi aparu un chip de om inainte, parand ca i mut : umbra lui Vergiliu, 
cantaretul Eneidei,   simbol al ratiunii umane

mantovana – Pietole, in apropierea de Mantova, nu si spune numele, il lasa
pe Dante sa aiba multumirea de a l recunoaste
sub iuliu Vergiliu s a nascut in anul 70 I H asa ca la moartea lui Iuliu 
Cezar avea 26 de ani
cel purces= Enea, eroul Eneidei
Virgil esti oare? Dragostea si admiratia pe care Dante le avea pentru 
umanitatea antica. 

Purgatoriul

Dante și Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în fața muntelui 
Purgatoriului, pe culmile căruia sălășuiesc sufletele morților care se căiesc 
de păcatele făcute în viață. Muntele este împărțit în șapte cercuri, după 
tipul viciilor avute (mânie, avariție, lăcomie etc.) și durata timpului de 
căință. Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai curând din 
Purgatoriu. Și aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care 
arată bunăvoință, cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil nuovo" sau 
marii artiști ai trecutului. În vârful muntelui se găsește Paradisul terestru, 
care are aspectul unei păduri populată de figuri alegorice. Purgatoriul este 
o altă ipostază a personalității umane care prevestește zorile Renașterii.
Paradisul

Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăsește și se întoarce în Infern. 
Din acest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței 
divine. Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri 
orientate spre înălțime. Aici este sălașul celor fără de păcate, al sfinților. 
Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile cerești cunoscute în acea 
vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de 
cerul stelelor fixe. La sfîrșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și Dante, 
ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. 
Artistul se contopește cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mișcare
cerul și stelele". Dacă în descrierea Infernului și Purgatoriului Dante a 
avut unele puncte de sprijin, în Paradis el este unicul creator. Tradiția 
Paradisului nu exista în literatură și fantezia dantescă a creat­o din 
propriile resurse, realizând un vers fluid și de infinită gamă muzicală, 
corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.
limbii literare italiene.
A trăit între anii 1265 şi 1321. S­a născut la Florenţa, un oraş înfloritor,
cu o economie puternică, cu o viaţă culturală extraordinară, măcinat
însă de puternice conflicte politice. Aceste dispute erau generate de
guelfi şi de ghibelini4. După studii şi călătorii, Dante s­a implicat în
politică, de partea guelfilor albi. Aceştia sunt învinşi, iar Dante, care
avusese şi funcţii politice, este exilat, în anul 1302. Moare la 14
septembrie 1321 la Ravenna, fără să­şi mai vadă cetatea.
Ştii, desigur, de marea şi pura iubire a lui Dante pentru Beatrice, pe
care a văzut­o când avea nouă ani. Moartea prematură a lui Beatrice nu
a putut stinge dragostea poetului.
Opera: Viaţa nouă (Vita nuova) – poeme în care cântă iubirea pentru
Beatrice; tratatele // Convivio, De vulgari eloquentia, De monarchia;
Divina Comedie.
3.7.2. Divina Comedie
A fost elaborată între anii 1307 şi 1321. Prima ediţie a fost tipărită în
anul 1472.
Capodopera dantescă a fost privită ca o încoronare a multor acumulări
culturale, antice şi medievale; am putea­o chiar imagina ca pe o “sinteză”
personală, forjată dintro “teză” romană cu valori precumpănitor 
individuale,
şi dintr­o “antiteză” medievală, în care şi arhitectura şi epopeea au probat
multe valori colective, impersonale şi suprapersonale. (l. lanoşi, Sublimul
în artă, Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 188)

Dante şi­a numit opera Commedia şi a motivat alegerea titlului într­o
scrisoare către un protector al său. Potrivit normelor artei poetice
medievale, spre deosebire de tragedie, care are un început vesel şi un
sfârşit catastrofal, oribil, tragic, comedia, după un început dureros,
încurcat, ajunge la un deznodământ (prosper), fericit. (Al. Balaci, Dante,
Editura Gramar, Bucureşti, 1995, p. 196)
Tot de alegerea titlului este legată şi receptarea, accesibilitatea operei.
Dante a scris Commedia în italiană şi nu în limba latină, destinată
speciilor înalte. Ea putea fi, astfel, incomparabil mai accesibilă, decât
dacă poetul ar fi utilizat latina.
Boccaccio, care a scris o biografie a lui Dante şi a cunoscut profund
opera dantescă, în semn de mare preţuire a numit­o şi Divina.
Divina Comedie este o operă de factură complexă, care face dificilă
fixarea în canoanele unei specii anumite. O vom numi poem, potrivit
istoriei literare. Prin conţinut şi sensuri, Divina Comedie este un poem
alegoric.
Dante a valorificat fondul popular existent (legende). A valorificat apoi
texte culte, îmbinând sursele antice cu cele din vremea sa.
Aceste texte sunt: literare – Dante şi­a exploatat extraordinara cultură
clasică: cele mai evidente surse sunt Odiseea şi cartea a Vl­a a Eneidei
vergiliene, ele conţinând motivul călătoriei în Infern, Ovidiu; religioase –
Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Apocalipsa, viziunile creştine din
secolele XI­XIII; filosofice – Etica Nicomahică a lui Aristotel şi opera lui
Toma d’Aquino, filosoful medieval; ştiinţifice – geocentrismul; istorice.
În Divina Comedie este înfăţişată călătoria lui Dante prin Infern,
Purgatoriu şi Paradis, vreme de şapte zile. La începutul poemului,
Dante, aflat la jumătatea vieţii, rătăceşte printr­o pădure întunecoasă şi,
încercând să urce un deal luminos, este urmărit de trei fiare sălbatice: o
panteră, o lupoaică şi un leu. Pădurea întunecoasă simbolizează viaţa
lipsită de echilibru, iar fiarele, desfrâul, lăcomia şi trufia – păcatele
cărora oamenii le cad cel mai lesne pradă. Dante întâlneşte umbra lui
Vergiliu, alături de care îşi începe călătoria în lumea de dincolo.
Plin de teamă, Dante îşi începe coborârea în Infern, lângă cetatea
Ierusalimului, nu înainte de a citi pe poarta Infernului Lăsaţi speranţa,
voi, care­aţi intrat!. Ajung la malul râului Aheron şi văd cum luntraşul
Caron trece sufletele pe celălalt mal. Cei doi pătrund în Limb (Cercul I),
unde se află sufletele copiilor nebotezaţi şi cei buni, dar necreştini, care
au trăit înainte de Hristos. Aici Dante îi întâlneşte pe cei mai luminaţi
oameni ai antichităţii, de la poeţi, începând cu Homer, până la filosofi. În
cercurile următoare ale Infernului, ei văd condamnaţi pentru diferite
păcate – prezentate într­o gradaţie – ispăşindu­şi pedepsele veşnice, în
ultimul cerc, al nouălea, cel mai îngust, se află trădătorii, iar în centrul
Infernului, cu capul în jos şi prins în gheaţă, stă Lucifer.
Călătoria continuă în Purgatoriu, care e descris ca un munte ridicat din
materia săpată pentru pâlnia Infernului, la antipod, în emisfera apelor.
Pe măsură ce urcă, păcatele întâlnite sunt mai puţin grave. Un înger le
şterge condamnaţilor de pe frunte semnul păcatului. Sufletele ajung în
Paradisul pământesc. Poetul se scufundă în Lethe, râul uitării, şi în
Eunoe, râul amintirii faptelor bune săvârşite. Dante va fi părăsit de
Vergiliu, care, necunoscând credinţa creştină, nu putea merge mai
departe, iar în locul acestuia va fi călăuzit de Beatrice.
În Paradis, alături de Beatrice, Dante străbate prin cerurile celor nouă
planete, cerul stelelor fixe, întâlnid sufletele celor preafericiţi. Ajunge
apoi în Empireu, unde Beatrice este înlocuită de Sfântul Bernard, care
se roagă Fecioarei pentru poet. Poetul se află acolo unde fericirea
atinge sublimul şi dumnezeirea poate fi contemplată.
Scopul acestei călătorii impresionante este autocunoaşterea, regăsirea
spirituală, regăsirea armoniei existenţei, desăvârşirea.
Dante a indicat patru sensuri – literal, alegoric, moral şi anagogic.
Sensul literal este cel mai evident: e povestirea propriu­zisă a
călătoriei.
Sensul alegoric e numit de Dante “un adevăr ascuns sub o minciună
frumoasă”. Călătoria prin cele trei tărâmuri este sinonimă cu purificarea
sufletului. Recunoaştem vechiul model alegoric al viziunii iniţiatice 
furnizate
de călătoria în lumea de dincolo. Alegoria este evidentă chiar de la
începutul poemului: pădurea întunecoasă, fiarele, colina luminoasă. Apoi,
Vergiliu în chip de călăuză simbolizează raţiunea umană, Beatrice
simbolizează raţiunea divină, iar Dante însuşi ipostaziază întreaga
umanitate în drumul ei spre mântuire.
Pentru gânditorul Evului Mediu, Dumnezeu este adevărul suprem, iar
intelectul uman îl caută fără încetare pentru a izbuti să aibă în el vederea
integrală. Cei ce se depărtează de el prin patimi se vor cufunda în
obscuritate. Numai graţia divină te poate scoate dintenebre, făcându­te să
ajungi starea de finală beatitudine, care constă în contemplarea directă a
adevărului exprimat în simbolul luminii. (Z. Dumitrescu­Buşulenga,
Traiectoria luminii în Divina Comedie, în Studii despre Dante, Editura
pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, pp. 240­241)
Sensul moral este conferit de utilitatea operei. Instruit din sursele
clasice, Dante a dorit ca scop al operei sale în primul rând utilitatea şi
apoi delectarea. La acest nivel, întreaga operă semnifică efortul omului
de a se elibera din păcat.
Sensul anagogic (suprasensul) este conferit de raportarea la cel mai
glorios moment din istoria Italiei: prin Vergiliu, aluzia se face la Imperiul
Roman din epoca lui Augustus; contemporanii, ieşiţi din tenebrele
conflictelor politice şi armate, pot reda Italiei gloria străveche. De
asemenea, simbolistica numerelor, despre care vei citi după ce vei
efectua exerciţiul de mai jos, permite o interpretare anagogică
La nivelul compoziţiei numerice a Divinei Comedii se identifică surse
pitagoreice şi creştine. Cifrele la care poetul a recurs sunt 3, 9, 10.
Poemul este alcătuit din trei cantice a câte 33 de cânturi, alcătuite, la
rândul lor, din terţine. 3 x 33 = 99 de cânturi, la care se adaugă cîntul l:
în total, 100, pătratul lui 10.
3 simbolizează, printre altele, Sfânta Treime. 33 este vârsta lui lisus. 10
este suma primelor patru numere şi simbolizează desăvârşirea,
coexistenţe vieţii şi a morţii, alternanţa lor. 100 semnifică microcosmosul
din macrocosmos5. Cifra 3 este recurentă în poem: 3 tărâmuri, poetul e
asaltat de 3 fiare, are 3 călăuze, Lucifer are 3 guri în care îi ţine pe cei 3
trădători luda, Brutus, Cassius.
câmpie întunecată şi 9 cercuri, Purgatoriul are, de asemenea, zece
diviziuni, Paradisul are 9 cercuri şi Empireul, deci tot 10 diviziuni.
La nivelul vizualului: Infernul este în formă de pâlnie, Purgatoriul e un
munte.
La nivel lexical: toate cele trei cantice se sfârşesc cu cuvântul stele,
semnificativ pentru înţelesul pe care îl are lumina în poem.

Între vitejii ahei se numără, pe lângă Ahile şi Agamemnon, Ulise, Aias,
Diomede, Nestor, Patrocle. Cel mai viteaz dintre troieni este Hector.
Fiecărui personaj, zeu sau muritor, îi este subliniată o trăsătură
emblematică, uşor de recunoscut prin ceea ce se numeşte epitet
homeric. De exemplu: “şoimanul Ahile”, “înţeleptul/cumintele Nestor”,
“iscusitul Ulise”, “furtunaticul/amarnicul Zeus”, “crâncenul Ares”, 
“ţintaşul
Apolon”, “Afrodita braţ­alba” etc.  

Teza lui Curtius este aceea ca eroul reprezinta un ideal omenesc 
asemanator geniului sau sfantului. 
Fara eroul manios sau zeul furios nu exista epopee.
Homer il contureaza cu o arta bine chibzuita pe Ahile. Ahile nu este numai
manios ci si nesabuit, asa incat Ulise trebuie sa intervina pentru a l opri de 
la masuri militare pripite. EL NU ESTE O FIGURA IDEALA IN 
OCHII LUI HOMER. Profanarea cadavrului lui Hector de catre 
Ahile este aspru condamnata de catre poet. E drept ca Ahile a primit 
darul divin al fortei fizice dar pe adevaratul erou il caracterizeaza si 
intelepciunea a carei intruchipare e Nestor. Acesta desi slabit de batranete 
este totusi de neinlocuit din punct de vedere militar, nu numai pentru ca da
sfaturi excelente comandantilor de osti, ci si pentru ca stie sa si dispuna 
ostirea dupa metode vechi si incercate, asa incat Agamemnon nu stie decat
sa si doreasca inca zece consilieri de talia acestuia, sau ca nestor sa fie din 
nou tanar. Este foarte important ca Nestor mai poate ajuta prin sfaturi si 
indemnuri in conducerea strategica a luptei. Sfatul intelept e la fel de 
necesar ca fapta cutezatoare.  Doar batranii au o asemenea 
intelepciune a experientei. Priceperea tineretului e neinsemnata. Si 
vicleanul Ulise e mai in varsta decat Ahile si se poate compara ca 
intelepciune cu Zeus.  Ulise il opreste pe Ahile de la fapte necugetate dupa
cum e superior si nepriceputului Menelau. Ahile devine erou epic si 
victima tragica prin hotararea soartei dar si prin violenta nestapanita 
a sentimentelor. Parerea lui Homer este aceea ca  virtutea militara isi 
atinge desavarsirea in echilibrul dinrte forta si ratiune.

Si Agamemnon se lasa orbit de accese de manie patimasa. Doar la 
Ulise, eroismul, destoinicia razboinica si intelepciunea par sa fie intr 
un echilibru perfect. Chiar si lui Hecor trebuie sa i se spuna ca e bun 
la razboi, dar nu si la sfat.  Opusul lui Hector este Polydamas, nascuti 
in aceeasi zi.
Imbinarea de vitejie si intelepciune apare sub doua forme principale pe o 
treapta superioara ca virtute a eroului si pe una inferioara ca virtute a 
soldatului. 

A eroului : 4 forme
1. intelepciunea experientei ca atribut al varstei inaintate ( Nestor)  
2.  a doua forma: inteligenta viclenia barbatului matur – Ulise
3.  elocinta ( Nestor si Ulise)
 4. elocventa in vorbe si priceput in fapte 

A soldatului imbraca 3 forme: 
1­ stiinta luptei sa a bataliilor 
2 iscusinta in lupta si in consiliul de razboi 
3 priceperea in manuirea unei arme speciale

Pentru Quintilian, Homer este modelul si originea tuturor elementelor
retoricii. In discursurile lui Nestor, Ulise si Menelau el da modele 
pentru toate cele trei stiluri.

Eneida exprima idealurile unei epoci complet diferite. Virgil e adanc 
patruns de spiritul erei de pace a lui August si de idealurile ei morale. 
Idealurile eroice se schimba, nu e loc pentru ele in aceasta atmosfera 
de cultura. Virgil a intruchipat in Enea un idel eroic nou, intemeiat pe 
forta morala. Si el face fata conditiilor de razboi. 
Virtutea morala la Eneas se substituie intelepciunii.  Poetul considera 
razboiul ingrozitor, Eneas nu l doreste.

Virgiliu descrie razboiul mai intai prin prisma invinsilor. Latini ( Turnus) 
si troieni ( cartea 10).  Turnus e singurul erou ,, homeric'' al intregii opere. 
Se opune reprezentantului idealului nou, el fiind al celui vechi. 
Nici Enea nu e un caracter fara cusur chiar de la inceput, Virgiliu il lasa sa 
treaca printr o purificare, in sensul invataurii stoice. La caderea Troiei, 
Eneas se comporta ca un om orbit de manie, punand mana pe arme ca un 
turbat. El gresete cand zaboveste la Dido si e dojenit de Mercur. Vrea sa 
ramana in Sicilia, sa si uite destinul. Intervine Nautes ( tovarasul lui) si 
spiritul lui Anchises.  SE infatiseaza Sibilei matur,  transformat.
Caracterul lui Enea poate fi considerat ca fiind lipsit de viata, dar marea 
tema a Eneidei nu este Enea, ci soarta Romei. 

Bachantele
Personajul principal este Dionysos, dar accentul cade pe
adeptele cultului său, pe bacante. Li se mai spune si
menade. Femeile care participau la sarbatorile lui Dyonisos
aveau voie sa faca tot ce le era interzis in timpul anului.
Aceste bacante traiesc in padure, se napustesc asupra
cirezilor de vite, dar nu din propria lor vointa, ci dintr o
pedeapsa a zeului vinului pentru necredinta care se afla in
cetatea Teba.
Dyonisos nu este recunoscut in Teba ca zeu, pentru ca
mama lui, Semele, nu l ar fi facut cu Zeus ci cu un om.

Penteu, noul rege al tebei nu vrea sa l recunoasca pe

Dyonisos, si astfel este pedepsit.

Dionysos este cunoscut ca zeul născut de două ori, dar el poate fi omorât,
simbolic

La Dionisii el este sfârtecat de mulţimea care îl adoră, el devenind un

sacrificiu pentru revenirea la statusul quo de zi cu zi. Penteu, regele
Tebei, suferă aceeași soartă precum zeul, dar el este ucis și mâncat de
propria lui mamă.

Cadmos și Tiresias sunt singurii care scapă de furia zeului.

a sfârșitului nu este o pură coincidenţă. Faptul că acea fiinţă care l-a adus
pe lume ia fost și surs. Faptul că acea fiinţă care l-a adus pe lume ia
fost și sursa sfârșitului nu este o pură coincidenţă.

Familia în perioada antică era considerată ca ceva sfânt și

orice act comis împotriva unui membru de către un altul al
aceluiași clan sau familieera pedepsit prin lege.
Consecinţele nefaste ale acestei transgresiuni erau
atribuite de către zei. Aomorî un menbru al familiei era un
delict grav în faţa zeilor. Agave este pedepsită cu exilul,
cea de-a doua pedeapsa grava în societatea de atunci; cea de-a da pedeapsa
pentru un delic era sinuciderea.
Deși se consideră că un zeu trebuie să fie milostiv cu oamenii care au gresit
fata de el, mitologia greacă și romană are un panteon plin de zei care se comportă
precum oamenii. Dionysos estemăcinat de răzbunarea asupra familiei sale; este
neândurător cu Agave și locuitorii Tebei. Acest zeu chiar îl hipnotizează pe bietul
Penteu în a se deghiza în menadă, denigrându-l ireparabil pe rege, pentru a le spiona
pe femeile pătrunse de nebunia dionisiacă.