Dante Alighieri

Rauliuc Catinca 11C

 01
Biografie
……………………………………………………………………
………....
Dante Alighieri născut în 1265,
Florența, Republica Florentină –
decedat 14 septembrie 1321, a fost
un poet și filosof italian, om politic
florentin, cel mai mare scriitor
european din Evul Mediu. Autor al
Divinei Comedii, capodoperă a
literaturii universale, Dante este
primul mare poet de limbă italiană.
 Dante era de statură mijlocie, cu un
umblet grav și liniștit. Avea o față
lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea
brună, părul negru și des, totdeauna cu
o căutătură melancolică și gânditoare

—Giovanni Boccaccio
Tatăl său se ocupa cu negustoria și a murit pe când Dante avea 17 ani,
iar mama i-a murit în copilărie. Cel mai semnificativ eveniment al
tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este
întâlnirea în 1274 cu Beatrice, pe care o vede în numai trei ocazii,
fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea
până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe
care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina
Commedia”.

În 1295, este trimis în San Gimignano cu o

misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca Aramaic
magistrat, unul din cei șase "Priori" -
supraveghetori ai puterii executive care
alcătuia „Signoria”.
La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” și „negrii” - din
rândul *Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce
Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor”
preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este
condamnat la o amendă drastică.

Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată

în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei
Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din „Divina Comedie”.

Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce

niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii
1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna.

*Membru al unei grupări politice din Italia, care sprijinea pe papi împotriva împăraților germani și a ghibelinilor.
02
Opere
Dante este ultimul mare exponent
al culturii medievale, care - în
generația următoare cu Petrarca și
Boccaccio - va face trecerea spre
umanismul renașterii
 Vita Nuova
Prima operă importantă a lui Dante, „Vita
Nuova” („Viața nouă”), a fost scrisă între 1292 și 1293
, la scurt timp după moartea Beatricei. Volumul conține
31 sonete și „canzoni” reunite prin intermediul a 42 de
comentarii în proză. În această operă este ilustrată
marea iubire ideală a lui Dante pentru Beatrice,
amintirea primei întâlniri, previziunea morții sale și
propria sa relevație spirituală susținută de intensitatea
sentimentelor. Dante atribuie experienței afective o
funcție simbolică de cunoaștere, în afara celei
alegorice. „Vita Nuova” este una din cele mai
valoroase realizări literare europene din punct de
vedere al versificației.
 Divina Comedie
Este cea mai celebră operă a lui
Dante Alighieri, totodată una dintre cele mai
importante capodopere ale literaturii
universale. Divina Comedie descrie
coborârea lui Dante în Infern, trecerea prin
Dante privind
Purgatoriu și ascensiunea în Paradis, pentru
muntele
a termina cu apoteoza unirii lui cu Purgatoriului (
Divinitatea. Deși continuă modul Agnolo Bronzi
caracteristic al literaturii și stilului medieval no
(inspirație religioasă, tendință , circa 1530)
moralizatoare, limbaj bazat pe percepția
vizuală și imediată a faptelor), poemul lui
Dante tinde către o reprezentare amplă și
dramatică a realității, departe de
spiritualitatea tipică a epocii sale.
Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o influență
considerabilă asupra dezvoltării limbii și
literaturii italiene. Inițial, Dante și-a intitulat
poemul Commedia, în sensul că, după un început
dramatic, opera are un final fericit . Atributul
de „divina” i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în
biografia sa „Trattatello in laude di Dante”, ca un
omagiu datorat extraordinarei ei frumuseți artistice, și
apare pentru prima dată într-o tipăritură din 1555 a
editorului venețian Ludovico Dolce.
Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între
1304 și 1321, acțiunea este situată de autor în primăvara
anului 1300, în săptămâna dinainte de Paște, când Dante
înteprinde călătoria în „lumea de dincolo”.
Iată primele trei terține (în traducerea lui Răzvan Codrescu):

Pe calea vieții-ajuns la jumătate, - A

mă regăsii într-o pădure obscură, - B
căci drumul drept lăsasem a-l străbate - A
Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură - B
era de cruntă, deasă și-ncâlcită, - C
că și-azi tresar când gândul ei mă fură! - B
Cu prea puțin e moartea mai cumplită; - C
dar până-a spune cum am dat de bine, - D
voi depăna pățită cu pățită. - C
 Infernul
Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se trezește la un moment dat
înconjurat de o panteră, de un leu și o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul
Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieși din pădure.
Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din
istoria omenirii, în funcție de păcatele săvârșite, dar și de personalități contemporane, adversari personali sau
persoane disprețuite, trimiși de Dante în Infern pentru a-și ispăși viciile. Pedepsele sunt descrise în ordine
crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este și centrul pământului. Aici intalnesc de
asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelar care intr-un acces de furie si gelozie
ii omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment ce
continua si dupa moarte, aducandu-i in acelasi timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera
capata un caracter romantic, opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. Această parte a călătoriei
se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac înghețat. De aici, vor ieși, urcând pentru a vedea din nou
"cerul înstelat". Călătorind în lumea fantastică a morților, Dante duce cu sine toate sentimentele și pasiunile
celor vii, trage după el - cum s-a scris - tot pământul.
Purgatoriul
Dante și Virgiliu ajung pe cealaltă parte a
pământului, în fața muntelui Purgatoriului, pe
culmile căruia sălășuiesc sufletele morților care
se căiesc de păcatele făcute în viață. Muntele este
împărțit în șapte cercuri, după tipul viciilor avute
(mânie, avariție, lăcomie etc.) și durata timpului
de căință. Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot
ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu. Și aici se
regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru
care arată bunăvoință, cum ar fi prietenii săi din
cercul "dolce stil nuovo" sau marii artiști ai
trecutului. În vârful muntelui se găsește Paradisul
terestru, care are aspectul unei păduri populată de
figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a
personalității umane care prevestește zorile
Renașterii.
 Paradisul
Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăsește și se întoarce în Infern. Din acest
moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine. Paradisul, în
opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălțime. Aici este
sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile
cerești cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn,
dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și Dante,
ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se
contopește cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mișcare cerul și stelele". Dacă în
descrierea Infernului și Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, în Paradis el
este unicul creator. Tradiția Paradisului nu exista în literatură și fantezia dantescă a creat-
o din propriile resurse, realizând un vers fluid și de infinită gamă muzicală,
corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.